Despre tot ce-i fin și fain

Tu știi de ce îți place ce-ți place?

By 28 septembrie, 2017Frivolities
read time 10 min
 
28 septembrie, 2017

Tu știi de ce îți place ce-ți place?

Cum poate o fustă de la H&M să declanșeze o meditație profundă despre cunoașterea de sine.

by

În weekend-ul petrecut la Londra, am purtat o fustă Versace for H&M, din colecția de acum 5 ani. O fustă neagră, plisată, cu auriu și argintiu, destul de extravagantă, dar pe care am combinat-o cu un tricou negru, simplu, și o jachetă de piele, tot neagră. Încălțăminte fără toc și o geantă pe umăr.

 

Ei, rareori mi s-a întâmplat ca o piesă vestimentară să atragă un asemenea volum de atenție. Într-o singură zi, m-au oprit englezoaice pe Regent Street, vânzătoarele de la Harrods și-au dat coate până când una dintre ele a venit să-și ceară scuze pentru privirile insistente și să-mi spună cât de frumoasă e fusta, am surprins capete întoarse și șușoteli. Da, e o fustă frumoasă, dar nu despre ea este vorba aici.

 

Episodul cu fusta mi-a amintit de niște concluzii pe care le-am tras cu ani în urmă despre felul în care ne stabilim gusturile și ne șlefuim setul de preferințe.

 

Când am fost complimentată pentru ce purtam, i-am mulțumit fiecărei persoane în parte și i-am spus de unde e obiectul complimentului: „Versace for H&M”. Nu sunt o secretoasă, nu cred în prostia cu „Să am doar eu, să nu mai văd la nimeni” și nici nu-mi place să întrețin un mister stupid, de tipul „Lasă să-și dea coate crezând că e cine-știe-ce-piesă haute couture”.

 

Reacțiile au fost împărțite. De la uimire sinceră și entuziastă până la un „Oh, really” reținut. Am mai întâlnit de multe ori asemenea reacții, în diferite contexte ale vieții, și mă amuză de fiecare dată. În același timp mă întristează, fiindcă mă duc cu gândul la un soi de superficialitate care n-are nimic bun.

 

Nu mă înțelegeți greșit: îmbrățișez frivolitatea, mărunțișurile, lucrurile superficiale și fantastice, am făcut de multe ori oda lor. Mărunțișurile ne fac fericiți, în schimb superficialitatea destructivă își devorează posesorul. Nu e despre întreținerea unor plăceri, ci despre cultivarea unor prejudecăți și tipare păguboase.

Există oameni capabili să aprecieze frumusețea sau estetica unui obiect, pur și simplu, fără note de subsol. O rochie ți se pare frumoasă și gata, indiferent ce scrie pe eticheta ei. O sculptură îți vorbește sau nu, indiferent cine e sculptorul. Un restaurant este pe placul tău sau nu, indiferent dacă are stele Michelin sau doar 3 mese la un colț de stradă. Un film îți place sau nu, indiferent dacă a luat Oscar sau e doar o comedie ușurică. Pentru că îți place. Punct. Îți vorbește, îți inspiră ceva, îți amintește de ceva sau spune o poveste pe gustul tău.

Există apoi o altă categorie de oameni, cred eu mai vastă, care au nevoie de ceva care atârnă la vedere. O etichetă, un colț de logo, ceva recognoscibil. Nu doar pentru a o arăta lumii, ci pentru a-și fundamenta propriile alegeri. Acele etichete sunt ca bucățile de turtă dulce lăsate de Hansel și Gretel prin pădure, ca să știe care e drumul corect. Dar, la fel ca în „Hansel și Gretel”, astfel de repere n-au nimic stabil. Le ia vântul, se duc cu trendurile, cu moda, cu gura lumii. Și, odată rămas fără direcție, ești pierdut. Încotro s-o iei dacă n-ai niciun reper și busola ta internă nu prea merge?

 

 

De câte ori am fost complimentată pentru ceva ieftin, dar extraordinar de cool – un colier supradimensionat H&M, o fustă de la Zara de acum 8 ani, o piesă Mango de când a apărut magazinul în România – am sesizat aceste două tipuri de reacții. Pe de-o parte entuziasmul și mirarea sinceră a unor fete care se așteptau să spun că am dat niște mii de euro pe piesa respectivă și, brusc, și-au dat seama că port ceva ce și-ar permite și ele. Și, pe de altă parte, o uimire dezamăgită, disimulată printr-un zâmbet crispat.

 

Sunt persoane care m-ar fi respectat mai tare și mai sincer dacă ar fi știut că fusta e Versace-Versace, nu colecția H&M, că pantofii sunt Dolce & Gabbana, nu Camper sau că port o pălărie Philip Treacy, nu H&M. Vorbeam cândva cu un consultant de stil, care lucrează de ani buni cu o paletă largă de persoane, și îmi spunea că există o categorie aparte de client: cel care vede o pereche de pantofi într-o poză, îi admiră și se entuziasmează de ei, iar când îi spui că sunt de la Zara, brusc nu mai sunt chiar atât de frumoși. Totul în 20 de secunde.

Ce s-a schimbat între cele două scenarii? Nimic, dar e ca și cum i-ai fi luat lui Hansel firimiturile de turtă dulce de pe cărare. Încotro s-o ia? Stânga, dreapta? Cam greu să știi pe unde, când busola interioară n-a fost niciodată pusă la punct. De cele mai multe ori, oamenii obsedați de etichete sunt nesiguri pe propriile preferințe și gusturi, așa că eticheta rămâne reperul de „Așa da”. Nici măcar nu e vorba despre a fi cu nasul pe sus, ci doar de a nu te cunoaște îndeajuns de bine cât să știi să alegi pe un set propriu de criterii.

Nu spun că nu e nicio diferență între brandurile de top și cele mass-market. Nici vorbă, am scris de multe ori despre asta. Doar că și snobismul se face cu cap (am scris în detaliu AICI părerea mea pe această chestiune, mai demult) și, mai ales, se face pornind de la o bună auto-cunoaștere. Eu sunt foarte snoabă la lucrurile esențiale din garderobă: nu dau bani pe ce nu merită ca raport calitate-preț, nu plătesc plastice la preț de aur, strâmb din nas dacă-mi ceri 300 de euro pe o bucată de poliester, oricât de designer-uită ar fi, și nu mi se pare normal ca un tricou să se destrame după 3 spălări, nici dacă am dat pe el 50 de lei. Sunt 50 de lei, nu mi s-a dat gratis, iar pentru banii mei nu mi se pare vreo afacere că am purtat o piesă de 3 ori.

 

Am însă un set de criterii pe care aleg lucrurile, criterii care nu au de-a face decât foarte puțin cu brandul. Da, am slăbiciuni pentru anumite mărci fiindcă ele au o poveste cu care rezonez, dar indiferent cât mi-ar plăcea un brand, cumpăr ceva doar dacă bifează niște căsuțe. În primul rând, trebuie să mă atragă aspectul, croiala, formele. Dacă m-am apropiat de produs, urmează restul lucrurilor de bifat: calitatea materialului, croiala, felul în care promite să îmbătrânească (îți dai seama dacă un pulover se va scămoșa sau o piele se va zgâria inestetic), raportul dintre cât costă și cât preconizez că-l voi purta.

 

Altfel spus, încerc să apreciez totul la „face value”: cum arată, cum cade pe mine, cum va rezista în timp, cum se curăță. Poate să fie Versace (the real thing) sau H&M, reperele rămân aceleași. Nu aleg datorită etichetei, aleg datorită îndrăgostelii mele de un anumit obiect. Mă studiez de suficient timp cât să știu ce îmi place și ce nu, cu motive. Nu doar să reacționez instinctiv –„Wow, ultimul model de geantă Louis Vuitton, trebuie să-l am!” – ci dintr-un soi de recunoaștere tacită: ”Uite fix culoarea care-mi place/croiala în care mă simt eu bine/pielea asta superbă/textura materialului” etc.

 

Îmi place ce îmi place, poate fi de 5 euro sau de 5.000, dar cu o condiție: să îmi placă MIE. Nu lui X, nu lui Y, nu mamei, nu lumii. Să fie conform gusturilor și așteptărilor mele. Și, am constatat cu tristețe, nu toată lumea se cunoaște suficient de bine cât să poată răspunde la întrebarea asta fără să aibă nevoie de proptea. De aici Hansel și Gretel, firimiturile care îți arată calea, dar numai iluzoriu, fiindcă le ia vântul și tu rămâi cu o garderobă plină de haine la modă, statement, de marcă sau cum vrei să le spui, dar potrivite pentru oricine în afara de tine însăți. Nu dau cu piatra, am fost și eu acolo, am povestit AICI toată odiseea găsirii propriului stil.

Și brandurile mari dau rateuri, unele chiar răsunătoare, iar din nesiguranța de mai sus intervine fenomenul ”Hainele noi ale împăratului”. Ne minunăm by default: sigur e frumos, că doar e Gucci/Dior/Chanel/Orice-alt-brand-mare. Ce contează că arată ca o cârpă care se va boți după prima purtare, știa Prada/Lagerfeld/Elbaz/Galliano/Cavalli ce face acolo, poate n-am înțeles noi conceptul. Și ce contează că pantoful stă oribil și urâțește, dacă e piesa statement a anului? Asta a fost viziunea „poetului”.

 

Dacă mie un lucru mi se pare urât, nu contează că e Gucci sau Zara. E urât, în sistemul meu de referință, și nici dacă-l port cu eticheta lipită pe frunte n-o să mi se pară mai frumos. Valabil și la orașe, restaurante, mâncăruri, stiluri arhitecturale sau absolut orice. Nimic nu e urât la modul general, dar pentru mine e nepotrivit, e hâd. Nu e pe gustul meu și e normal să fie așa: nu poți să ai 10 stiluri potrivite și să ți se pară frumos tot ce-ți iese în cale.

Am scris toate astea pentru că…

Am cunoscut oameni care frecventează un anumit loc doar pentru că e de bon ton. Dacă îi întrebi ce le place acolo și de ce revin, n-ar ști să-ți spună.

 

Am cunoscut oameni care nu se îmbracă pentru că le place cu adevărat o anumită piesă, ci pentru că știu că e făcută de un designer, și dacă e semnată de un designer mare sigur e okay. Dacă mâine le tai etichetele de pe haine și le spui că, de fapt, toate sunt făcute de la H&M, vor trăi o dramă cu aceleași haine pe care azi le adorau.

 

Am cunoscut oameni care se îmbracă cu haine foarte scumpe, dar arată ieftin, fiindcă hainele respective nu li se potrivesc sau nu au altă calitate decât faptul că sunt scumpe.

 

Am cunoscut oameni care se uită (sau nu se uită) la anumite filme, care evită (sau se biciuiesc) cu anumite lucruri, doar pentru că li se pare un lucru de bon ton: ”Vai dragă, se uită toată prostimea, eu nu mă uit”. „N-aș rata noul film al lui X pentru nimic în lume, n-ai văzut că toată lumea bună l-a văzut?”.

 

Am cunoscut oameni pe care, dacă îi lași în fața unui tablou, fără o etichetă pe care să scrie Picasso sau Rembrandt, n-ar ști să-ți spună dacă le place sau nu. Nu cu nuanțe de critic de artă, ci strict pe gustul personal. Îmi place sau nu pentru că… enumerare de motive personale.

Eu am un joc pe care-l întrețin, eu cu mine, când privesc lucruri. „De ce îmi place?”. Dacă răspunsul, în fața unei perechi de botine, a unei picturi, a unei coperți sau a oricărui alt obiect, nu are de-a face cu mine, ci cu alte persoane, îl las și trec mai departe. Dacă răspunsul este „Pentru că l-am văzut la X”/”Pentru că e Prada”/”Pentru că toată lumea citește cartea asta”/„Pentru că e o piesă de Damien Hirst”, lozul e necâștigător. Apreciez mai mult un om care-mi poate spune cu lux de amănunte de ce detestă un anumit lucru decât unul care-mi spune că-i place fiindcă na, n-are cum să fie urât ceva făcut de Miuccia Prada sau de Jeff Koons.

 

Frumusețea chiar stă în ochiul privitorului, dar privitorul trebuie să se cunoască suficient de bine cât să priceapă că el dă valoare lucrurilor, prin alegerile lui. Nu invers. Asta înseamnă că trebuie să aleagă cu grijă, fiindcă alegerile sunt strict despre el. Nu despre Prada, Lagerfeld și nici oricine altcineva în afară de persoana care se vede în oglindă.

7 Comments

  • Adriana spune:

    Draga Diana! Ti-am descoperit blogul acum un an si de atunci il citesc de cate ori am ocazia. Mi-au placut articolelele tale, au un continut bine documentat, realist si surprjnd viata in cele mai frumoase contexte. Dintre toate articolele am ales sa iti scriu pe marginea celui de mai sus deoarece mi-am regasit gandurile in randurile tale. De multe ori am observat oameni care purtau haine fara nicio o legatura cu trasaturile fizice/personalitatea lor, imbracate doar de dragul modei. Pentru acestia sintagma „se poarta” are o importanta majora in alegerea hainei, in detrimentul firescului ” imi sta bine/ma avantajeaza”. Am vazut haine scumpe dar care atarnau inestetic pe posesorii lor si la polul opus- obiecte vestimentare de la firme comune care veneu impecabil persoanei care le purta. Mi-ar placea ca articolul tau sa fie citit de cat mai multa lume doarece contureaza foarte bine ideea de stil personal, indiferent de pretul sau brandul corespunzator unui produs. Felicitari pentru articol!

    • Iti multumesc, Adriana! Asa simt si eu, cred ca trebuie sa fim mai onesti in alegerile noastre: sa ne gandim DE CE purtam ceva si ce ne aduce acel ceva. Branduri sunt multe si frumoase, toate te atrag cu ceva pana la urma. Cred ca trebuie sa alegi ce iti e bun tie si sa o faci lucid, firesc. De multe ori ma uit la vitrine si vad niste lucruri minunate, care-mi iau ochii. Intai zic „wow”, apoi ma gandesc „Nu, nu e pentru mine, dar tot e ceva frumos”. Si mi se pare perfect. Fie ca e H&M, Zara sau Hermes. Nu eticheta face frumusetea, ci discernamantul nostru cand privim obiectul.

  • Gia spune:

    Iar imi scrii gandurile… :)). Ca designer de rochii de mireasa intr-o vreme in care #madeinro nu era vazut cu ochi admirativi, am trait de multe ori frustrarea atunci cand o viitoare mireasa imi vedea rochia si exclama incantata „Ce frumoasa e!” ca in urmatorul minut sa plece mai departe pentru ca nu e un brand international si pentru ca pretul nu era in Euro. Mi s-a spus chiar in fata ca e frumos ce fac dar ca ea nu se imbraca cu o rochie sub 1500 Euro. Ce sa mai zici la asa ceva?! Te lasi de meserie… :))

    • Vai de mine… Eu auzisem o poveste, prin anii 2000, cu o doamna care vindea intr-un boutique. Si luase niste papuci din Dragonul Rosu, pe care-i vindea cu echivalentul a 50 de lei de acum. Dupa 2 luni in care nu vanduse niciunul, o prietena (de la care am auzit, tangential, relatarea) i-a zis ceva de genul „De ce esti proasta, draga? Pune 500 de lei si sa vezi cum ii dai”. Femeia a urmat sfatul, de curiozitzate, si in mai putin de 2 saptamani vanduse tot. Motivul: era prea mic pretul initial si oamenii considerau ca nu e „de calitate”. Fiindca la unii singurul reper e in pret, in nimic altceva, exact ce spuneam in text. Aceiasi papuci, la 500 de lei, deja erau „lux”. Mi-a ramas in cap treaba asta.

  • Madalina spune:

    Perfect de acord! 🙂

  • Alice spune:

    Datorita articolelor tale am inceput sa constientizez mai mult existenta mea, ce imi place si de ce. In ultimii ani m-am simtit pierduta, la 35 de ani parca eram un soarece gri si mereu amarat, si toate astea veneau dintr-o profunda lipsa de autocunoastere, ce imi place si ce nu, de ce , etc.
    Primul articol citit a fost cel cu Rodica Paleologu pe care l-am reluat de cateva ori. apoi cel cu camasa alba – pana deunazi nu aveam in dulap decat un maldar de haine indiscrimint alese.
    Iti multumesc, Diana, pentru ca tot ce scrii e foarte clar si ma face sa ma gandest chiar si zile intregi la cum sunt si ca am sansa sa pot alege pentru mine.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.