În weekend-ul petrecut la Londra, am purtat o fustă Versace for H&M, din colecția de acum 5 ani. O fustă neagră, plisată, cu auriu și argintiu, destul de extravagantă, dar pe care am combinat-o cu un tricou negru, simplu, și o jachetă de piele, tot neagră. Încălțăminte fără toc și o geantă pe umăr.

Ei, rareori mi s-a întâmplat ca o piesă vestimentară să atragă un asemenea volum de atenție. Într-o singură zi, m-au oprit englezoaice pe Regent Street, vânzătoarele de la Harrods și-au dat coate până când una dintre ele a venit să-și ceară scuze pentru privirile insistente și să-mi spună cât de frumoasă e fusta, am surprins capete întoarse și șușoteli. Da, e o fustă frumoasă, dar nu despre ea este vorba aici.

 

Episodul cu fusta mi-a amintit de niște concluzii pe care le-am tras cu ani în urmă despre felul în care ne stabilim gusturile și ne șlefuim setul de preferințe.

Când am fost complimentată pentru ce purtam, i-am mulțumit fiecărei persoane în parte și i-am spus de unde e obiectul complimentului: „Versace for H&M”. Nu sunt o secretoasă, nu cred în prostia cu „Să am doar eu, să nu mai văd la nimeni” și nici nu-mi place să întrețin un mister stupid, de tipul „Lasă să-și dea coate crezând că e cine-știe-ce-piesă haute couture”.

Reacțiile au fost împărțite. De la uimire sinceră și entuziastă până la un „Oh, really” reținut. Am mai întâlnit de multe ori asemenea reacții, în diferite contexte ale vieții, și mă amuză de fiecare dată. În același timp mă întristează, fiindcă mă duc cu gândul la un soi de superficialitate care n-are nimic bun.

Nu mă înțelegeți greșit: îmbrățișez frivolitatea, mărunțișurile, lucrurile superficiale și fantastice, am făcut de multe ori oda lor. Mărunțișurile ne fac fericiți, în schimb superficialitatea destructivă își devorează posesorul. Nu e despre întreținerea unor plăceri, ci despre cultivarea unor prejudecăți și tipare păguboase.

Există apoi o altă categorie de oameni, cred eu mai vastă, care au nevoie de ceva care atârnă la vedere. O etichetă, un colț de logo, ceva recognoscibil. Nu doar pentru a o arăta lumii, ci pentru a-și fundamenta propriile alegeri. Acele etichete sunt ca bucățile de turtă dulce lăsate de Hansel și Gretel prin pădure, ca să știe care e drumul corect. Dar, la fel ca în „Hansel și Gretel”, astfel de repere n-au nimic stabil. Le ia vântul, se duc cu trendurile, cu moda, cu gura lumii. Și, odată rămas fără direcție, ești pierdut. Încotro s-o iei dacă n-ai niciun reper și busola ta internă nu prea merge?

 

De câte ori am fost complimentată pentru ceva ieftin, dar extraordinar de cool – un colier supradimensionat H&M, o fustă de la Zara de acum 8 ani, o piesă Mango de când a apărut magazinul în România – am sesizat aceste două tipuri de reacții. Pe de-o parte entuziasmul și mirarea sinceră a unor fete care se așteptau să spun că am dat niște mii de euro pe piesa respectivă și, brusc, și-au dat seama că port ceva ce și-ar permite și ele. Și, pe de altă parte, o uimire dezamăgită, disimulată printr-un zâmbet crispat.

Sunt persoane care m-ar fi respectat mai tare și mai sincer dacă ar fi știut că fusta e Versace-Versace, nu colecția H&M, că pantofii sunt Dolce & Gabbana, nu Camper sau că port o pălărie Philip Treacy, nu H&M. Vorbeam cândva cu un consultant de stil, care lucrează de ani buni cu o paletă largă de persoane, și îmi spunea că există o categorie aparte de client: cel care vede o pereche de pantofi într-o poză, îi admiră și se entuziasmează de ei, iar când îi spui că sunt de la Zara, brusc nu mai sunt chiar atât de frumoși. Totul în 20 de secunde.

Nu spun că nu e nicio diferență între brandurile de top și cele mass-market. Nici vorbă, am scris de multe ori despre asta. Doar că și snobismul se face cu cap (am scris în detaliu AICI părerea mea pe această chestiune, mai demult) și, mai ales, se face pornind de la o bună auto-cunoaștere. Eu sunt foarte snoabă la lucrurile esențiale din garderobă: nu dau bani pe ce nu merită ca raport calitate-preț, nu plătesc plastice la preț de aur, strâmb din nas dacă-mi ceri 300 de euro pe o bucată de poliester, oricât de designer-uită ar fi, și nu mi se pare normal ca un tricou să se destrame după 3 spălări, nici dacă am dat pe el 50 de lei. Sunt 50 de lei, nu mi s-a dat gratis, iar pentru banii mei nu mi se pare vreo afacere că am purtat o piesă de 3 ori.

Am însă un set de criterii pe care aleg lucrurile, criterii care nu au de-a face decât foarte puțin cu brandul. Da, am slăbiciuni pentru anumite mărci fiindcă ele au o poveste cu care rezonez, dar indiferent cât mi-ar plăcea un brand, cumpăr ceva doar dacă bifează niște căsuțe. În primul rând, trebuie să mă atragă aspectul, croiala, formele. Dacă m-am apropiat de produs, urmează restul lucrurilor de bifat: calitatea materialului, croiala, felul în care promite să îmbătrânească (îți dai seama dacă un pulover se va scămoșa sau o piele se va zgâria inestetic), raportul dintre cât costă și cât preconizez că-l voi purta.

Altfel spus, încerc să apreciez totul la „face value”: cum arată, cum cade pe mine, cum va rezista în timp, cum se curăță. Poate să fie Versace (the real thing) sau H&M, reperele rămân aceleași. Nu aleg datorită etichetei, aleg datorită îndrăgostelii mele de un anumit obiect. Mă studiez de suficient timp cât să știu ce îmi place și ce nu, cu motive. Nu doar să reacționez instinctiv –„Wow, ultimul model de geantă Louis Vuitton, trebuie să-l am!” – ci dintr-un soi de recunoaștere tacită: ”Uite fix culoarea care-mi place/croiala în care mă simt eu bine/pielea asta superbă/textura materialului” etc.

Îmi place ce îmi place, poate fi de 5 euro sau de 5.000, dar cu o condiție: să îmi placă MIE. Nu lui X, nu lui Y, nu mamei, nu lumii. Să fie conform gusturilor și așteptărilor mele. Și, am constatat cu tristețe, nu toată lumea se cunoaște suficient de bine cât să poată răspunde la întrebarea asta fără să aibă nevoie de proptea. De aici Hansel și Gretel, firimiturile care îți arată calea, dar numai iluzoriu, fiindcă le ia vântul și tu rămâi cu o garderobă plină de haine la modă, statement, de marcă sau cum vrei să le spui, dar potrivite pentru oricine în afara de tine însăți. Nu dau cu piatra, am fost și eu acolo, am povestit AICI toată odiseea găsirii propriului stil.

Și brandurile mari dau rateuri, unele chiar răsunătoare, iar din nesiguranța de mai sus intervine fenomenul ”Hainele noi ale împăratului”. Ne minunăm by default: sigur e frumos, că doar e Gucci/Dior/Chanel/Orice-alt-brand-mare. Ce contează că arată ca o cârpă care se va boți după prima purtare, știa Prada/Lagerfeld/Elbaz/Galliano/Cavalli ce face acolo, poate n-am înțeles noi conceptul. Și ce contează că pantoful stă oribil și urâțește, dacă e piesa statement a anului? Asta a fost viziunea „poetului”.

Dacă mie un lucru mi se pare urât, nu contează că e Gucci sau Zara. E urât, în sistemul meu de referință, și nici dacă-l port cu eticheta lipită pe frunte n-o să mi se pară mai frumos. Valabil și la orașe, restaurante, mâncăruri, stiluri arhitecturale sau absolut orice. Nimic nu e urât la modul general, dar pentru mine e nepotrivit, e hâd. Nu e pe gustul meu și e normal să fie așa: nu poți să ai 10 stiluri potrivite și să ți se pară frumos tot ce-ți iese în cale.

Am cunoscut oameni care frecventează un anumit loc doar pentru că e de bon ton. Dacă îi întrebi ce le place acolo și de ce revin, n-ar ști să-ți spună.

Am cunoscut oameni care nu se îmbracă pentru că le place cu adevărat o anumită piesă, ci pentru că știu că e făcută de un designer, și dacă e semnată de un designer mare sigur e okay. Dacă mâine le tai etichetele de pe haine și le spui că, de fapt, toate sunt făcute de la H&M, vor trăi o dramă cu aceleași haine pe care azi le adorau.

Am cunoscut oameni care se îmbracă cu haine foarte scumpe, dar arată ieftin, fiindcă hainele respective nu li se potrivesc sau nu au altă calitate decât faptul că sunt scumpe.

Am cunoscut oameni care se uită (sau nu se uită) la anumite filme, care evită (sau se biciuiesc) cu anumite lucruri, doar pentru că li se pare un lucru de bon ton: ”Vai dragă, se uită toată prostimea, eu nu mă uit”. „N-aș rata noul film al lui X pentru nimic în lume, n-ai văzut că toată lumea bună l-a văzut?”.

Am cunoscut oameni pe care, dacă îi lași în fața unui tablou, fără o etichetă pe care să scrie Picasso sau Rembrandt, n-ar ști să-ți spună dacă le place sau nu. Nu cu nuanțe de critic de artă, ci strict pe gustul personal. Îmi place sau nu pentru că… enumerare de motive personale.

Eu am un joc pe care-l întrețin, eu cu mine, când privesc lucruri. „De ce îmi place?”. Dacă răspunsul, în fața unei perechi de botine, a unei picturi, a unei coperți sau a oricărui alt obiect, nu are de-a face cu mine, ci cu alte persoane, îl las și trec mai departe. Dacă răspunsul este „Pentru că l-am văzut la X”/”Pentru că e Prada”/”Pentru că toată lumea citește cartea asta”/„Pentru că e o piesă de Damien Hirst”, lozul e necâștigător. Apreciez mai mult un om care-mi poate spune cu lux de amănunte de ce detestă un anumit lucru decât unul care-mi spune că-i place fiindcă na, n-are cum să fie urât ceva făcut de Miuccia Prada sau de Jeff Koons.

Frumusețea chiar stă în ochiul privitorului, dar privitorul trebuie să se cunoască suficient de bine cât să priceapă că el dă valoare lucrurilor, prin alegerile lui. Nu invers. Asta înseamnă că trebuie să aleagă cu grijă, fiindcă alegerile sunt strict despre el. Nu despre Prada, Lagerfeld și nici oricine altcineva în afară de persoana care se vede în oglindă.