Locul meu preferat din Japonia: templul Daisho-In de pe insula Miyajima

Dintre toate locurile minunate pe care le-am vizitat în Japonia, templul budist de pe insula Miyajima va ocupa mereu un loc special în sufletul meu. Aici, într-o zi cu ploaie, am găsit o oază de liniște care m-a schimbat pentru totdeauna.

by Diana Cosmin

Japonia e o țară plină de cotloane secrete și unice. Dacă ai răbdare să cauți, vei găsi ceva care să se muleze perfect pe sufletul tău.

De foarte multe ori, nu va fi cel mai turistic sau „celebru” loc, cel despre care ai citit în o mie de ghiduri și care se află în top 10 lucruri de văzut pe Trip Advisor. Va fi, însă, locul TĂU.

Așa a fost pentru mine templul Daisho-In de pe insula Miyajima.

Aflată în golful Hiroshima, Miyajima se mai numește și „insula altar”, fiind considerată un loc sacru pentru cultura niponă. Într-atât de semnificativă este Miyajima pentru poporul japonez încât pe insulă sunt interzise nașterile și morțile, fiind considerate… impure.

Nu, nu este o glumă. Când vine sorocul nașterii, femeile sunt trimise de pe insulă în cel mai apropiat punct de pe uscat, la fel și oamenii grav bolnavi, care mai au puțin de trăit.

Dincolo de această ciudățenie care are legătură cu miturile și cutumele lor, insula este o mică bijuterie care ascunde o mulțime de cotloane superbe, legate deopotrivă de credința shintoistă și de cea budistă, care conviețuiesc aici de milenii în armonie.

Templul budist Daisho-In se află aici, aproape de vârful muntelui Misen, muntele sfânt al japonezilor, pe care, la anul 806, un ascet budist numit Kobo Daishi (care întâmplător este și unul dintre cei trei caligrafi celebri ai Japoniei) s-a retras în rugăciune, aprinzând și o flacără care, spune legenda, datează neîntrerupt de 1200 de ani.

Din ea s-a aprins și Flacăra Păcii, care arde în parcul memorial de la Hiroshima (despre care am scris aici).

Dincolo de caracterul sacru al muntelui Misen, elementele pentru care Miyajima este faimoasă se află mai curând la baza muntelui.

Mai ales altarul Itsukushima, celebru pentru poartă shintoistă (numită Tori) plutitoare deasupra apei. Plutitoare în sens figurativ, pentru că poarta este așezată de fapt pe un soclu, aflat la înălțimea apei golfului, lăsând impresia că stă singură deasupra valurilor.

Când am vizitat insula, poarta Tori era în renovare intensivă, în așteptarea Olimpiadei din 2020 care va aduce și mai mulți turiști ca de obicei în Japonia, dar nu cred că m-ar fi putut impresiona mai tare decât a făcut-o micul templu de pe munte.

Nu mă înțelegeți greșit, și poarta Tori, și Senjokaku – sala celor o mie de tatami-uri (din imaginea de mai sus, cu leul), și pagoda cu cinci etaje de lângă poartă au fost o experiență spirituală deosebită, dar ceea ce am simțit urcând printr-o ploaie deasă de noiembrie la templul Daisho-In este o cu totul altă poveste. Una eminamente personală, ca atunci când ceva din tine se potrivește cu un loc ca o piesă de puzzle care alunecă în spațiul perfect care o aștepta.

Este mai curând o poveste care se transmite dincolo de cuvinte, de asta am vrut să însoțesc articolul cu multe poze, poze „raw”, nefiltrate, fără absolut niciun artificiu (nu că aș folosi în general…)

Templul Daisho-In este considerat, în lumea budistă, unul dintre cele mai importante și reprezentative pentru credința Shingon, o facțiune a budismului întemeiată de același Kobo Dashi despre care povesteam mai sus. Mai ales până în secolul XIX, acest templu avea legături strânse și cu familia imperială, care nu de puține ori l-a onorat rămânând peste noapte.

Firește, acestea sunt detalii interesante care dau și mai multă culoare locului, dar Daisho-In e un loc care se cere trăit. Eu una nu voi uita niciodată experiența plimbării printre micile altare ale templului, răgazul de stat pe tatami pentru a privi ploaia de afară sau plimbarea palmelor pe cilindrii metalici pe care stau întipărite sutrele (învățăturile) budiste și care, se spune, sunt transmise ca dorințe și energii bune în univers prin simpla atingere a mâinii, chiar și fără să știi să le citești în japoneză.

Indiferent dacă tu, cititorule, crezi sau nu, fotografiile care urmează sunt cadoul meu pentru tine, dintr-un loc care mie mi-a rămas întipărit în suflet pentru totdeauna.

DESPRE #JAPANBYMYSELF

Călătoria mea în Japonia este un proiect născut firesc între Fine Society și „Japan by Free-Spirit”, despre care am povestit mai multe AICI și care a apărut în urma unei discuții întâmplătoare între mine și Alina Deak de la Free Spirit Travel, despre cât de mult iubim amândouă spiritul japonez.

Deloc întâmplător, Alina organizează, pe lângă tururile obișnuite cu grupuri, un tip de călătorie în Japonia pe care eu îl consider unic și perfect pentru călătorii „de cursă lungă”. #JAPANBYMYSELF.

Concret, itinerariul este personalizat în funcție de interesele tale, călătorești singur – sau cu perechea/familia/câțiva prieteni – dar pe baza unui plan riguros pus la cale de Alina și echipa ei, care cunosc Japonia în lung și-n lat.

Dacă alte destinații sunt ușor navigabile prin două clicuri pe internet, Japonia NU este una dintre ele. E o țară în care sfaturile și ghidajul unui cunoscător sunt esențiale, iar noi ne-am convins de asta în fiecare zi a călătoriei. Da, cu toate sutele de călătorii pe care le am la activ – majoritatea singură prin lume – în Japonia mi-am dat seama cât de important a fost că m-am dus cu „temele făcute”. Nu de mine, ci de Alina.

În plus, în anumite zile pachetul #JapanByMyself include și un ghid local, român, care să facă și mai simplă și frumoasă experiența.

Noi l-am avut pe Iani, care a fost absolut încântător cu poveștile și explicațiile lui și care ne-a dat gata mai ales în ziua în care a venit cu învățăcelul lui, un japonez timid care învăța să fie un ghid mai bun… de la românul nostru. Da, un japonez lua lecții de la un român despre ghidajul în Kyoto. Poveștile și prietenia lui Iani au reprezentat încă un plus pe care această călătorie l-a adus în viețile noastre.