Despre tot ce-i fin și fain

O zi la Hiroshima, locul în care a început era atomică a omenirii

By 20 noiembrie, 2019Travels
read time 15 min
 
20 noiembrie, 2019

O zi la Hiroshima, locul în care a început era atomică a omenirii

Domul atomic de la Hiroshima este genul de vizită pe care nu ți-o dorești, dar de care ai nevoie într-o viață de om. O bucată de istorie necesară, pe care trebuie s-o privim în retrovizor dacă nu vrem să fim condamnați cândva s-o privim direct în față.

by

În Muzeul Păcii din parcul central din Hiroshima, o fațadă de piatră stă încastrată într-o vitrină de sticlă. E o bucată dintr-o intrare într-o clădire, care are pe partea cu treptele o zonă mai închisă la culoare, ca o umbră abia perceptibilă. 

 

 

Acea fațadă era, în august 1945, intrarea la filiala băncii Sumitomo din Hiroshima, iar partea mai închisă la culoare este umbra unui om care a fost efectiv spulberat de explozia bombei atomice din 6 august 1945.

 

Cel mai probabil, omul respectiv stătea pe trepte așteptând să se deschidă banca la 8:30 a.m și nu a avut habar ceea ce i s-a întâmplă.

 

Explozia bombei a făcut treptele albe, doar locul în care s-a aflat omul rămânând negru, ca și cum o umbră ar fi fost acolo. Asta este tot ce a rămas din el.

 

Mai multe familii au revendicat persoana ca fiind cel mai probabil o rudă a lor, dar nimeni nu poate spune cu certitudine cine a fost. Poate și de asta, a rămas ca metaforă care-ți rămâne în minte. O umbră care putea fi oricine, oriunde, oricând.

 

Este doar una dintre experiențele pe care le poți avea în Hiroshima, un loc în care expresia „a păși în istorie” n-a părut niciodată mai concretă.

 

Să stai în locul în care, cu 74 de ani în urmă, a căzut prima bombă atomică, luând cu ea viețile a 140.000 de oameni (și, împreună cu Nagasaki, a aproape 350.000), te face să te simți mic, dar și teribil de norocos. Mai ales când privești în jur și realizezi că absolut tot ceea ce te înconjoară a fost ridicat de la zero, din moloz, balast și ruine.

 

Dezastrul ca reamintire

 

În ultima vreme toată lumea vorbește despre Cernobîl, după excepționalul serial HBO care ne-a zguduit pe toți până-n rărunchi. Și bine face, pentru că – deși atât de apropiată temporal, la doar 33 de ani distanță – aceea fost o catastrofă „băgată sub preș” în mod voit.

 

Cei care au trăit-o vor să o uite, iar cei care știu de acea perioadă doar din cărți o văd ca pe relatarea detașată a unor lucruri care lor n-o să li se întâmple niciodată.

 

Dacă toată lumea vorbește despre Cernobîl și despre explozia accidentală care a schimbat pentru totdeauna destinele unui oraș și ale unei regiuni întregi, imaginați-vă ceva concertat. Punctual. Deliberat. Un „Cernobîl” care se prăvale într-o secundă peste un oraș și, chiar dacă nu lasă aceleași consecințe radioactive asupra solului (din motive care țin de o lecție elaborată de fizică atomică și nucleară), schimbă pentru totdeauna vieți, familii, destine. Șterge oameni de pe fața pământului.

 

Acel ceva s-a numit „Little Boy”. 

 

Un nume ironic de diminutiv pentru o catastrofă atât de mare, dar așa a fost denumită prima bombă atomică din istorie, modul radical în care Statele Unite au încercat (și au reușit) să încheie cel de-al Doilea Război Mondial. Partea geopolitică e complicată și, oricât de subțire ai tăia, vor fi mereu două fețe. Pearl Harbor pe de-o parte. Hiroshima și Nagasaki pe de alta. 

 

Dar, oricât de subțire am tăia, victimele colaterale rămân de ambele părți oamenii simpli, cetățenii normali, cu vieți absolut obișnuite, cei care aveau oricum prea puțin de câștigat și totul de pierdut de pe urma acestui război.

 

 

 

 

Începutul erei atomice

 

O bombă atomică este modul omului de a concentra puterea enormă și dezlănțuită a 16-21 de kilotone de TNT (cea de la Hiroshima a fost echivalentul a 16 kilotone iar cea de la Nagasaki a 21 de kilotone) prin folosirea plutoniului 239 radioactiv.

 

Punctul în care gigantul „Little Boy” a atins solul se numește acum Domul Atomic de la Hiroshima și, dacă data de 6 august 1945 ar fi fost o dată oarecare în istorie, și clădirea ar fi rămas la rândul ei doar un imobil banal, într-un oraș japonez de care n-ar fi știut nimeni mare lucru.

 

 

 

Pe atunci, clădirea găzduia „Sala Expozițională a Prefecturii din Hiroshima”, adică un nume pompos pentru o sală de protocol în care regiunea își expunea produsele industriale cele mai de seamă și care, ocazional, găzduia mici expoziții de artă și evenimente culturale.

 

În timpul războiului, rolul ei  – ca și al altor clădiri din orașele japoneze – căpătase conotație militară, ca depozit de armament sau centru de război, dar la origine fusese o banală galerie de expus produse.

 

La 8:15 dimineața, pe 6 august 1945, „ciuperca” uriașă a exploziei atomice, din celebra imagine care a făcut înconjurul lumii, s-a ridicat la circa 600 de metri deasupra acelei clădiri care nu era predestinată pentru nimic măreț.

 

A lovit suficient de aproape încât să radă de pe fața pământului viețile omenești dinăuntru, dar nu atât de aproape încât scheletul clădirii să nu supraviețuiască, parțial. Inclusiv partea superioară, domul proiectat de arhitectul ceh Jan Letzel, care a devenit astfel un simbol al Hiroshimei. Cea veche și cea reconstruită.

 

Acea clădire, rămasă acum așa, „descărnată” de viața din ea, doar pereții goi și ceea ce a mai rămas, a fost denumită Domul Atomic de la Hiroshima. S-a discutat mult în ultimele decenii dacă nu ar fi fost mai oportun să fie demolată sau dacă e realmente nevoie să rămână pe poziție, ca o reamintire a ceea ce se poate întâmpla când marile puterile ajung la capătul răbdării lor.

 

Decizia a fost în favoarea păstrării ei, iar primul contact al oricărui vizitator în Parcul Atomic este cu scheletul dezolant al Domului. Te răscolește și te face să privești în jur și să te gândești cum arăta oare asfaltul pe care calci acum, în dimineața de după căderea bombei atomice.

 

 

Parcul central de la Hiroshima mai include și monumentul dedicat micuței Sadako Sasaki, o fetiță de doi ani care a supraviețuit bombardamentului atomic de la Hiroshima, dar a murit de leucemie la vârsta de 12 ani.

 

La monumentul lui Sadako se organizează vizite cu școala, iar la momentul sosirii noastre un grup de elevi în uniforme țineau un moment discret de reculegere. Pentru că în Japonia există o tradiție conform căreia, dacă suferi de o boală gravă, trebuie să faci 1000 de cocori din origami ca să te însănătoșești, cei care vizitează locul lasă cocori din origami în amintirea fetiței care a încercat, cu șapte decenii în urmă, să-și salveze viața în același mod copilăresc: făcând cocori.

 

 

Vecinii regionali ai Japoniei, în special Coreea de Sud și China, consideră că tot ceea ce se află la Hiroshima, în Parcul Atomic și în Muzeul Hiroshima, este o formă de victimizare a niponilor, menită să treacă sub uitare propriile lor greșeli, deloc puține și nicidecum neglijabile.

 

Într-un război, nu există niciodată doar o latură care are dreptate, așa că viziunea lor este într-un fel legitimă.

 

Și da, realitatea este că poporul japonez se pricepe de minune să smulgă lacrimi lumii întregi, reconstituind impecabil tot ceea ce ține de această catastrofă și speculând perfect latura emoțională a tragediei.

 

Dincolo de monumentele precum cel dedicat micuței Sadako, obiecte ale victimelor sunt expuse în muzeu, inclusiv CV-uri care n-au mai fost trimise niciodată, triciclete mistuite de explozia atomică sau scrisori trimise de părinți supraviețuitori copiilor care le-au fost răpiți pentru totdeauna.

 


 

 

 

Indiferent în ce tabără te afli însă și chiar dacă te numeri printre cei care consideră evocarea Hiroshimei o simplă victimizare pentru un act de război provocat, realitatea este că în acel orășel absolut obișnuit s-a consumat un capitol dureros de istorie.

 

Hiroshima nu este altceva decât un precedent înfiorător pentru ceea ce oamenii sunt capabili să-și facă unii altora, în condiții extreme.

 

După vizita la muzeu, îți dai seama lesne că Hiroshima nu este nici despre japonezi și nici despre ceea ce au făcut să merite ori să provoace această tragedie. Nici măcar nu e despre un anume popor sau despre un lanț de cauzalități geopolitice, ci despre omenire în general.

 

Că ne place sau nu, prima secundă concretă a erei atomice s-a consumat la Hiroshima, într-o dimineață de 6 august 1945, la ora 8:15 fix.

 

Ceea ce noi, în 2019, alegem să facem cu această informație ține doar de noi. Chiar dacă lipsa totală de umanitate a folosirii bombelor atomice a fost sancționată în repetate rânduri și face obiectul multor tratate strategice, pericolul rămâne.

 

În 2009, Barack Obama, pe atunci președinte al Americii, a făcut apel la „o lume fără arme nucleare”. În 2013, la Oslo, Conferința Umanitară pentru Impactul Armelor Nucleare a conchis că statele nu sunt capabile să reacționeze în caz de atac nuclear și că singurul mod de a asigura siguranța omenirii este eliminarea lor. În același timp, Coreea de Nord a ieșit în 2003 din Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare și folosește fiecare moment de tensiune regională pentru a reaminti lumii întregi că deține bomba atomică.

 

Muzeul de la Hiroshima ar putea fi oriunde altundeva în lume. Nu e despre Japonia, ca entitate geografică, ci despre ceea ce oamenii pot face altor oameni.

 

Există multe locuri în această lume care trebuie vizitate tocmai pentru a nu uita acest lucru. În România, un astfel de loc este Memorialul de la Sighet.

 

E mult mai ușor și comod să privești în altă parte, să nu te încarci cu răul, cu durerea, cu lucrurile pe care, franc, nimeni nu ar vrea să le vadă. Dar avem nevoie să privim și să ținem minte.

 

Nu detalii geopolitice, nu „cine pe cine”, nu ani și date istorice. Nu. Doar să luăm aminte de cât rău suntem capabili și ce se poate întâmpla dacă uităm asta.

 

Dacă ajungeți în Japonia, mergeți la Hiroshima. Cu siguranță nu e cel mai turistic loc din lume, dar e unul pe care nu-l veți uita niciodată.

 

 

DESPRE #JAPANBYMYSELF

 

Călătoria mea în Japonia este un proiect născut firesc între Fine Society și „Japan by Free-Spirit, despre care am povestit mai multe AICI și care a apărut în urma unei discuții întâmplătoare între mine și Alina Deak de la Free Spirit Travel, despre cât de mult iubim amândouă spiritul japonez.

 

Deloc întâmplător, Alina organizează, pe lângă tururile obișnuite cu grupuri, un tip de călătorie în Japonia pe care eu îl consider unic și perfect pentru călătorii „de cursă lungă”. #JAPANBYMYSELF.

 

Concret, itinerariul este personalizat în funcție de interesele tale, călătorești singur – sau cu perechea/familia/câțiva prieteni – dar pe baza unui plan riguros pus la cale de Alina și echipa ei, care cunosc Japonia în lung și-n lat.

 

Dacă alte destinații sunt ușor navigabile prin două clicuri pe internet, Japonia NU este una dintre ele. E o țară în care sfaturile și ghidajul unui cunoscător sunt esențiale, iar noi ne-am convins de asta în fiecare zi a călătoriei. Da, cu toate sutele de călătorii pe care le am la activ – majoritatea singură prin lume – în Japonia mi-am dat seama cât de important a fost că m-am dus cu „temele făcute”. Nu de mine, ci de Alina.

 

În plus, în anumite zile pachetul #JapanByMyself include și un ghid local, român, care să facă și mai simplă și frumoasă experiența.

 

Noi l-am avut pe Iani, care a fost absolut încântător cu poveștile și explicațiile lui și care ne-a dat gata mai ales în ziua în care a venit cu învățăcelul lui, un japonez timid care învăța să fie un ghid mai bun… de la românul nostru. Da, un japonez lua lecții de la un român despre ghidajul în Kyoto. Poveștile și prietenia lui Iani au reprezentat încă un plus pe care această călătorie l-a adus în viețile noastre.

Foto: FINE SOCIETY

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK