Despre tot ce-i fin și fain

Cum ne simplificăm viața (sau măcar de unde începem)

By 9 februarie, 2018Uncategorized
read time 10 min
 
9 februarie, 2018

Cum ne simplificăm viața (sau măcar de unde începem)

Am trecut de mult de stadiul în care puteam să creștem ADUNÂND lucruri, experiențe și obiecte. Ca să creștem și să supraviețuim, trebuie să SCĂDEM: să scoatem, să tăiem, să selectăm. Cum alegi însă lucrurile care merită să se afle în viața ta altfel decât analizându-te întâi pe tine? Despre asta am discutat în seminarul de la Qreator by IQOS.

by

Oficial, capacitatea de absorbție a creierelor noastre crește într-un ritm mai lent decât cantitatea de date, informații, task-uri, lucruri de făcut și provocări care apar în calea noastră zi de zi. Operăm în coordonate finite – avem la dispoziție 24 de ore, un creier, doi ochi, o capacitate de concentrare care este un dat fiziologic – în schimb societatea așteaptă de la noi să facem tot mai mult și tot mai repede.

 

 

Și nu doar societatea are asemenea așteptări disproporționate. Pe măsură ce apar tot mai multe gadgeturi, rețele sociale, tehnologii, oportunități și perspective, noi înșine vrem mai mult. Vrem să acumulăm mai mult, să facem mai multe, să FIM mai multe.

 

Să fim peste tot, să bifăm tot ce e de bifat, să creștem performanțele, să dublăm experiențele, să ne distrăm mai mult, să câștigăm mai mult. Să fim angajatul/antreprenorul perfect, soția perfectă, prietena perfectă, mama perfectă, cetățeanul perfect care este implicat social. Și între timp să arătăm minunat, să mergem la sală, să mâncăm bio, să învățăm o limbă străină și să citim 54 de cărți noi pe an și tot așa.

 

Undeva se atinge însă o limită, un zid, o graniță între ce TREBUIE să ducem ca să ne potrivim cerințelor proprii și ale societății și ce PUTEM să ducem. De multe ori, zidul se numește „burnout”, „epuizare”, „depresie”, iar oamenii care îl ating ajung să-și dorească fuga din viețile lor: adesea renunță la joburi și/sau familii, își schimbă viețile, se retrag în India, dau reset la tot.

Soluția nu este însă fuga, ci simplificarea vieții, ordonarea ei în sensul real al priorităților. Pentru a ține pasul cu „mai multul” vremurilor noastre, trebuie să ne împrietenim cu „mai puținul”: să selectăm, să alegem, să renunțăm, să tragem linie, să spunem nu. Ca să fim „mai mult” în sensul real și profund, trebuie să alegem drastic ce lăsăm să intre în viețile noastre

REMOVE THE WEIGHT FROM YOUR WINGS

Simplificarea începe la interior și apoi reorganizează tot exteriorul vieților noastre. Nu e o rețetă, e un proces, fiindcă este diferit la fiecare în parte. Ceea ce pentru mine poate însemna simplificare, pentru altul poate însemna privațiune. Ceea ce pentru mine înseamnă valoare esențială a vieții, pentru altul poate fi prima liniuță tăiată de pe ordinea de zi. Și asta e perfect, fiindcă suntem cu toții atât de diferiți. Un singur lucru este însă identic: de undeva trebuie să începem și există niște pași pe care toți trebuie să-i urmăm, fără excepție.

 

Am citit zeci de cărți despre simplificat, minimalism, trăit simplu, trăit profund și tot așa. Dacă ar fi să rezum tot ce am citit într-o frază, ea ar suna așa: ”Alege ce contează cu adevărat pentru tine și apoi descotorosește-te de tot restul”. Exact citatul de mai sus, cu despovărarea aripilor noastre de toată greutatea inutilă. Inițial mi s-a părut că sună drastic. Apoi mi s-a părut că sună perfect.

Ce am înțeles eu despre simplitate, în căutarea mea voluntară din ultimii ani, am împărtășit cu cei prezenți la seminarul de la Qreator din 2 februarie, iar mai jos este un foarte mic rezumat al celor aproape trei ore de prezentat și dezbătut:

 

SIMPLITATEA NU TREBUIE CONFUNDATĂ CU AUSTERITATEA

Când eram mult mai tânără și mă gândeam la ceva SIMPLU – decor, haine, mâncare, viață – mă duceam cu gândul la ceva sărac, auster, banal. Nu știu de ce tinerețea vine adesea cu această imagine ușor ornamentată asupra vieții: vrem totul să fie colorat, plin, bogat, cu cât mai multe zorzoane și brizbrizuri. Figurative sau proprii.

 

 

Când auzeam evocată celebra frază cu ”Simplitatea este complexitatea rezolvată” îmi dădeam ochii peste cap. Mi-a luat ceva ani și experiențe ca să încep s-o caut eu, într-o perioadă a vieții în care eram epuizată de tot: de întâlnirile cu oamenii, de volumul tot mai mare de lucruri, experiențe și task-uri pe care trebuia să le bifez și care de la un anumit punct încolo nu mai aveau cu adevărat relevanță, aveau doar cantitate.

 

Într-o frază, dorința mea arzătoare și intimă în acea perioadă ar fi sunat ca un: „Oh Doamne, vreau totul să fie mai simplu”. De acolo a început căutarea: cum de lucrurile pe care le acumulasem nu mă mai făceau fericită? Cum de nu mai reușeam să pansez lucrurile cu o nouă pereche de pantofi? Cum de „făcutul de mai mult” mă făcea să mă simt împovărată, nu performantă? Atunci am înțeles prima dată că simplitatea și seninătatea au aceeași mamă.

Suedezii au un termen foarte frumos care descrie simplitatea reală, total diferită de sărăcie sau de privațiune: LAGOM. În traducere: DESTUL. Nici prea mult, nici prea puțin, atât cât îți trebuie ca să fii fericit.

 

MAI MULT NU ÎNSEAMNĂ MAI BINE

Principalul contra-argument pe care-l aduceam eu în perioada mea anti-minimalistă era „Dar îmi plac lucrurile astea, de ce să mă cenzurez ținându-mă departe de ele? O viață am! Să mă bucur de ea!”.

 

Există un banc clasic, cu Bulă care se duce la psihiatru. „Domnule doctor”, își începe el discursul. ”Să știți că eu sunt un om normal. Am venit la dumneavoastră fiindcă familia mea crede că sunt un caz patologic, când de fapt am o pasiune nevinovată: pur și simplu îmi plac pufuleții. E ceva rău în asta?”. ”Nu văd nimic rău în asta”, spune medicul, „dacă stau să mă gândesc, și mie îmi plac pufuleții”. „Vai ce mă bucur că spuneți asta domnule doctor”, se entuziasmează Bulă. „Atunci trebuie să vă invit la mine într-una din zilele astea, am cinci dulapuri pline-ochi”.

 

Cam așa e diferența dintre a-ți plăcea ceva și a-ți sufoca viața cu acel ceva, din dorința de a umple goluri și a-ți pansa răni. Există o frază care-mi place mie foarte tare și pe care o folosesc foarte des ca exemplu: „A doua felie de tort are același gust ca și prima”. Nu zice nimeni să ne abținem de la lucrurile care ne plac, dar a te bucura de ceva care te face fericit nu înseamnă a te inunda cu lucrurile respective. Greutate pe care trebuie s-o ridicăm de pe aripile noastre nu e formată doar din lucrurile care ne agresează sau ne nemulțumesc, ci și din cantități disproporționat de mari din lucrurile pe care le iubim.

 

De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă placă ceva și să exagerați? Să cumpărați 4 obiecte în loc de unul; să comandați 2 porții în loc de una; să cereți și felul doi când deja v-ați săturat, doar pentru că gustul e grozav; să vă luați încă două culori pe lângă cea care vă plăcea cel mai tare, fiindcă sunteți entuziasmați; să luați încă o pereche fiindcă e la ofertă și vă place? Acumulăm adesea în numele acestui „Îmi place”, uitând că nevoile noastre sunt, totuși, la nivelul de „un creier, 2 ochi, 2 mâini, 24 de ore, 365 de zile pe an…”. 

 

Simplitatea ne lasă într-adevăr cu mai puțin balast, dar nu ne cere nimeni să ne deconstruim viața bucată cu bucată și să rămânem cu trei lucruri în toată casa. Făcută cu convingere, simplificarea vieții ar trebui să fie ca o terapie pentru suflet: despovărătoare, liniștitoare, alungătoare de anxietăți și de obsesii. Făcută cu forța, nu poate avea nici 1% din efectele ei, de aceea este în esență un „inside job”.

 

SIMPLIFICAREA ÎNCEPE CA O CHESTIUNE INTERNĂ

Simplificarea începe la interior, și nu doar metaforic, ci sub forma unui proces concret și asumat. Tocmai din cauza zgomotului de fond și a bombardamentului de informație, idei, dorințe, așteptări, emailuri, presiuni, avem tot mai puțin timp în care să fim noi cu noi înșine și să ne gândim. De asta, trebuie să FACEM TIMP.

 

De multe ori ne așteptăm ca revelațiile să fie asemeni unor fulgere care ne lovesc în vârful capului. Se poate întâmpla și așa uneori, dar în cele mai multe cazuri trebuie să ne punem noi în calea lor. Încetinind pasul, stând pe loc, stând liniștiți, și privind detașat la viețile noastre.

 

În cartea Ariannei Huffington despre somn am citit ceva în care m-am regăsit 100%. Ea spune așa: „Pentru cea mai mare parte a vieții mele, am crezut că liniștea înseamnă absență: absența zgomotului, absența altor oameni, absența lucrurilor de făcut. Am înțeles, cu timpul, că liniștea este de fapt o forță incredibilă, o putere interioară care poate depăși toate grijile, fricile și anxietățile, lăsând în urmă doar ce este important”.

 

E cea mai frumoasă definiție pe care am găsit-o pentru ceea ce am simțit eu în momentul în care m-am așezat prima oară, în liniște, și am început să mă gândesc de ce nu mai sunt fericită. Nu mă refer la meditații complicate, la raționamente complexe sau la alergat după gândurile negative pentru a le face vânt. Doar stat în liniște câteva minte sau o jumătate de oră, încercând să mă ascult.

 

Nu trebuie să știți să faceți asta, vine de la sine când te așezi efectiv și încerci. Și cu cât faci asta mai des, cu atât începi să vezi tipare: să înțelegi ce te supără, ce te enervează, ce te agresează vizual, ce te nefericește, ce te sufocă.

Abia odată lămurită partea internă. DE CE-ul, cu tot cu fericirile și nefericirile, mulțumirile și nemulțumirile, te poți apuca de partea externă și concretă: o curățenie generală, o ordine în dulap, o triere la sânge aplicată în obiecte, relații și tot. Adesea, simplificarea poate începe cu o curățenie strașnică prin lucrurile materiale, fiindcă exprimă existența unui prea-plin. Eu așa am început cândva și am scris aici. Partea cu evaluarea interioară nu poate fi însă ocolită, chiar dacă uneori ai impresia că ai rostogolit bulgărele la vale când ai aruncat primii trei saci de lucruri care-ți stăteau pe suflet prin dulap și casă.

 

BIROUL ȘI CASA

Cel mai ușor lucru cu care să începi procesul de simplificare fizică a vieții este cu tot ce e desperecheat, ciobit și defect. Atât la obiecte, cât și în viață, acesta e începutul firesc și sănătos. Japonezii chiar spun că obiectele stricate, pe care le păstrăm în virtutea unei inerții (firește, doar dacă nu vorbim de ceva piese de colecție, ceea ce rar este cazul) înmagazinează o energie moartă și care ne ocupă în mod inutil spațiul vital. Chiar cred în asta, fiindcă întotdeauna procesul de golire a unui sertar plin de fleacuri inutile te lasă simțindu-te mult mai bine. Face loc în viața ta pentru alte lucruri.

 

Am spus mai sus că o ordine temeinică prin casă și birou poate demara procesul de simplificare, fiindcă ne silește să ne evaluăm alegerile și preferințele. Specialista în organizarea casei Marie Kondo – ale cărei sfaturi le-am urmat cândva și mi-au schimbat viața – îți propune o întrebare simplă și eliberatoare,  pe care am testat-o pe propria persoană într-un anumit moment al vieții și a funcționat. Privește obiectele cu care te-ai înconjurat, unul câte unul, și întreabă-te dacă te fac fericit(ă) sau nu.

 

Odată ce apeși acest buton, vei afla mai multe despre tine, despre drumul parcurs, despre nostalgiile, fericirile, aspirațiile și lucrurile adânc ascunse în suflet. Lucrurile între care trăim spun lucruri despre noi, trebuie doar să ne ascultăm pe noi, prin ele. Sfatul meu: începeți cu ce nu e la vedere, respectiv cu sertare, dulăpioare, locuri în care n-ați mai căutat de luni sau ani. Veți fi surprinși de cât ați acumulat fără să vă dați seama și este un mod bun de a începe rostogolirea „bolovanului” schimbării.

 

IMAGINEA

Există niște realități care – îți convin sau nu, sunt dovedite statistic. Ce n-ai mai purtat în ultimii 2 ani n-o să mai porți niciodată. Nu mai vorbim de lucruri pe care nu le-ai atins de 5-10 ani. Excepție fac piesele de colecție, unicat, lucruri pe care vrei să le lași moștenire copiilor, dar câte dintre lucrurile din dulap se potrivesc în această categorie? Prea puține. În cele mai multe cazuri e vorba strict de balast, de obiecte păstrate din inerție, cu gândul că am investit în ele, că poate o să slăbim, că poate va reveni moda, că poate într-o zi o să ne trebuiască. Cândva. Niciodată.

 

S-a întâmplat ca mai multe fete să mă întrebe, de-a lungul vremii, cum să-și găsească propriul stil. Nu pentru că aș fi vreun style-icon, ci pentru că stilul meu e destul de clar și așezat și probabil inspir încredere. Înainte mă blocam la această întrebare, dar în timp am găsit răspunsul perfect, după ce mi l-am dat și eu singură: du-te acasă, deschide dulapul, scoate tot ce NU îți place, ce NU ai mai purtat fiindcă nu te mai face fericită, tot ce NU îți mai aduce nicio bucurie dimineața când cauți ceva să te îmbraci. Tot ce dai la o parte, ca într-o transă, când întinzi mâna spre lucrurile tale preferate, puține la număr.

 

Scoate tot ce se potrivește descrierii de mai sus, pune în niște saci și vinde/donează/dăruiește. După ce ai scos toate astea, ce a rămas pe umeraș e stilul tău. Crede-mă pe cuvânt.

 

Ah, și uită pentru totdeauna subterfugiul mental cu „Hainele de casă”. De obicei așa ne vindem singuri imposibilitatea de a renunța la lucruri care nu ne mai reprezintă, care sunt prea uzate, nepotrivite sau neiubite: „Lasă că le mai port prin casă la un moment dat, că sunt încă bune”. Nu. Nimic care NU ți se potrivește cu adevărat nu e „încă bun” pentru tine. Mai bine cumpără-ți o singură bluză și o pereche de pantaloni pe care să le iubești și în care să te simți impecabil prin casă și renunță la balastul pe care nu l-ai iubit cu adevărat niciodată. Dacă-l iubeai, nu ajungea candidat la aruncarea într-un sac negru de plastic.

 

CARIERA

Am citit la finalul lui 2017 o carte foarte interesantă a unui american, Cal Newport, numită „Deep Work”. Tema: intervalele neîntrerupte de activitate și rolul lor în productivitate și în susținerea activității creierelor noastre. Pe scurt: vrem să facem tot mai multe, vrem să fim tot mai productivi, dar vrem în același timp să fim și pe Facebook, Instagram și peste tot. Toate aceste activități sunt posibile în momente diferite, dar nu simultan.

 

Suntem OCUPAȚI, iar această ocupare se simte și la nivel cerebral. Uneori suntem chiar copleșiți de lucruri și devenim panicați, anxioși, stresați. Ca să ne despovărăm, trebuie să renunțăm la activitățile inutile (mai puține ore de stat pe Facebook, mai puține de stat pe Instagram), dar în același timp și să reorganizăm actualul stil de lucru.

 

Nu e vorba de ceva radical – de multe ori nu putem să spunem „De mâine îmi reduc task-urile de la serviciu cu 80%”, să fim serioși – ci doar de o simplificare a modului în care ne gestionăm timpul și sarcinile.

 

În loc să muncim 2 ore, dintre care 30 de minute să fie distracții colaterale (telefon, email, Facebook, sms), mai bine muncim intens o jumătate de oră, o oră sau cât reușim (nu există o regulă fixă), cu toate elementele perturbatoare închise, după care luăm o pauză de 10-15 minute. Telefonul pe Airplane Mode e cea mai bună variantă, îți ia o secundă să-l schimbi de pe on pe off și înapoi. Pentru creierul nostru e mai eficient, iar munca pe care reușim s-o facem în acest fel e mai „adâncă” și mai valoroasă. Dovedit științific, negru pe alb.

 

Chiar dacă suferim cu toții de boala secolului vitezei – FOMO (fear of missing out) – nimic iremediabil nu se va întâmpla dacă măcar 30 de minute ne deconectăm de la zgomotul de fond și ne concentrăm strict pe un singur lucru, cu toată capacitatea mentală. Rezultatul: ne vom simți mai puțin obosiți, ca și cum am fi eliminat din task-uri, când de fapt doar le-am gestionat mai bine.

 

ȘI ÎNCĂ O IDEE

Există o frază care mi-a rămas în minte, dintr-o carte numită „Chasing Slow”, în care autoarea – Erin Loechner – descria cum a vrut să învețe să înoate, iar după nenumărate experiențe eșuate, profesorul de înot i-a făcut o analogie care a urmărit-o toată viața: „Apa te susține și e mai puternică decât tine. Las-o să lucreze în favoarea ta. Încearcă din nou, dar de data asta cu mai puțin din tine și cu mai mult din ea”.

 

 

LESS YOU, MORE WATER.

 

Multe dintre deciziile mele majore de viață din ultimii 2-3 ani au venit din acest proces conștient de simplificare, chiar dacă – privite din afară – au părut decizii strategice de viață. De foarte multe ori, simplificarea a însemnat a înceta să mă mai opun lucrurilor pe care le simțeam și înspre care mă ducea viața.

 

Când te lămurești cine ești, ce îți place și ce nu, ce vrei și ce nu, ce te face fericit și ce nu, îți găsești propriul centru de greutate și cumva aerul, apa, viața te poartă mai lin. Nu mai simți că înoți împotriva curentului, ci ajutat de el.

 

Simplificându-ți în mod voluntar universul personal, lista de lucruri de care ai nevoie va deveni considerabil mai mică, dar vei simți că poți face față infinit mai bine tuturor situațiilor care-ți ies în cale. Când mintea și sufletul sunt mai limpezi, începi să ai încredere că poți gestiona orice, oricând, oriunde. Bring it on!

 

Mai puține goluri de umplut și mai multă viață.

Toate cele de mai sus reprezintă doar o mică parte din experiența seminarului ținut la Qreator by IQOS și din exemplele, trucurile și situațiile concrete descrise „live”. Aceste întâlniri informale cu comunitatea Fine Society se întâmplă lunar și sunt pe bază de înscriere: „primul venit, primul servit”. Ele sunt anunțate cu cel puțin o săptămână înainte pe pagina de Facebook FINE SOCIETY și pe site-ul Qreator.

Foto: Shutterstock

One Comment

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.