Despre tot ce-i fin și fain

Cum să faci pace cu trecutul, când ai făcut tot ce-ai putut

By 8 august, 2018Myself
read time 10 min
 
8 august, 2018

Cum să faci pace cu trecutul, când ai făcut tot ce-ai putut

Când aveam 18 ani, mama mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată: „Dacă aș avea vârsta ta, cu mintea de acum, cât de diferit aș face lucrurile!”. Nu am înțeles-o până acum, când mă uit înapoi și simt același lucru.

by

După ce am scris articolul „N-ai nicio obligație să mai fii cine ai fost”, am primit un val incredibil de mesaje din partea celor care s-au regăsit în el.

 

Prin urmare, mă simt datoare să împărtășesc și partea a doua. Am continuat procesul despre de simplificare și despovărare a vieții, iar pe măsură ce îl finalizam mă dominau două sentimente opuse.

 

Primul: eliberare completă, ca și cum ai șterge cu buretele o tablă și ai lăsa-o curată, gata să se aștearnă lucruri noi pe ea. Ca un reset.

 

Al doilea, în mod neașteptat: de revoltă față de mine însămi. ”Cum am putut vreodată să mă îmbrac așa?”. „Ce am avut în cap când mi-am cumpărat obiectul ăsta? Și l-am mai ținut și în living 5 ani! Doamne!”. „Cum de am putut vreodată să gândesc așa?”. „Cum de mi s-a părut vreodată în regulă să accept treaba asta?”. ”De ce nu mi-am dat seama mai repede?”. 

 

Straniu, dar justificabil, lucruri și atitudini cu care am conviețuit pașnic și pe alocuri fericit îmi par acum de nesuportat. Și, mai ales, nu îmi mai pot aduce aminte ce gândeam când le-am ales cu bună știință și le-am adus în lumea mea.

 

Pe măsură ce eliberarea de povară și revolta față de mine însămi creșteau în tandem, am început să mă gândesc mai serios la fenomen în sine.

 

Eu sunt oricum mai dură cu mine și cu erorile mele, dar cred că toți avem tendința de a ne renega pe noi înșine la un moment dat.

 

Mai ales când ne găsim locul și identitatea care ni se potrivește, tot ce a fost înainte pare un simulacru, o păcăleală. Și asta ne enervează. Ne enervăm noi pe noi, fiindcă nu ne-am dat seama mai repede, fiindcă n-am ales mai bine, fiindcă n-am știut din prima. Fiindcă am pierdut ani, timp, energie, bani, oportunități…

 

Poate că or exista oameni care știu din prima, dar eu una nu cunosc niciunul.

 

Cei mai mulți avem nevoie de timp, de greșeli, de rateuri și mai ales de clemență față de noi înșine. Sau, dacă știm ceva din prima, avem de lucrat la restul.

 

Eu am știut din prima ce meserie vreau, mi-am ales-o de la 5 ani și cu ea am rămas, însă în restul capitolelor vieții am avut enorm de învățat și de tatonat.

 

În afară de scris, am fost un late-bloomer la o gramadă de lucruri, dacă nu la toate. A fost, probabil, o compensație.

Mai precis:

Am avut un stil vestimentar catastrofal. Serios. Mi-am sortat „la sânge” tot ce strânsesem de-a lungul vremii în dulap și am simțit că fac curat în garderoba altuia.

 

Cum am putut să port acele culori? Cum am putut să cred că îmi stă bine? Imprimeuri? Flori? Pliseuri, Doamne, dar de ce?

 

Și totuși, la un anumit moment am crezut că îmi stau bine, mi-au plăcut, le-am cumpărat cu drag și le-am purtat cu drag.

 

Chiar dacă acum mi se par odioase, atunci au venit dintr-o zonă autentică. Acum îmi pare că arătam ca un clovn, dar atunci eram un clovn nespus de fericit.

 

Am făcut greșeli în relațiile cu oamenii. Am lăsat prietenii să se răcească, m-am supărat prea repede, m-am implicat prea puțin sau prea mult.

 

Am suferit, dar am făcut și eu oameni să sufere. Am fost rea uneori. Am fost dură, nedreaptă, răutăcioasă fără să-mi dau seama.

 

Un singur lucru mă consolează: orice tâmpenii aș fi făcut, nu le-am făcut pentru că nu mi-a păsat și nici pentru că am vrut vreodată răul cuiva.

 

Atât am știut la vremea respectivă sau, pe românește, atât m-a dus capul.

 

Nu înseamnă că trebuie să mă pedepsesc pentru asta până la finalul zilelor. Să învăț și să nu mai repet vreodată, asta da.

 

Am cumpărat obiecte multe și inutile, fiindcă voiam să-mi mobilez sufletul cu ele.

 

Aproape 90% din ele nu-mi mai plac acum.

 

Multe erau impulsuri, elanuri, dorința de a semăna cu ceva, de a mă trasnforma în ceva sau de a deveni altceva.

 

Când am stat să mă analizez mai bine, mi-am dat seama ce și cum sunt eu de fapt. Și sunt mult mai simplă și mai nepretențioasă decât mă vedeam acum 5 sau 10 ani.

M-am îndrăgostit de cine nu trebuia. Oho, de câte ori.

 

Și de câte ori nu mi-am spus, în sinea mea, eu, mie „Cât de proastă ești și ai fost!”.

 

Cu fix aceste cuvinte. Cât m-am pedepsit pentru naivități, pentru neștiințe, pentru tâmpenii și elanuri nepotrivite.

 

Pentru că mi-am arătat sentimentele cui nu trebuia. Pentru că mi-a păsat.

 

Pentru că m-am implicat. Și totuși, dacă aș da timpul înapoi, nu aș schimba nimic.

 

Au fost tâmpeniile și greșelile mele până la urmă, și le-am comis cu voluptatea sinceră a tinereții.

 

Chiar și când a ieșit rău, eu am vrut să iasă bine. Atât m-am priceput, atât a ieșit. Dar nu mi-e rușine și nu regret nimic.

 

Dacă ne-am naște cu toții experți în filozofia vieții și a iubirii, n-ar mai exista inimi frânte pe lume.

 

Habar n-am avut de reciclat, de mediu, de sustenabilitate. Mi se păreau concepte teoretice, n-am fost crescută în spiritul lor și n-am avut instinctul, așa că trebuit să-l dobândesc.

 

Acum am ajuns la un grad de maturitate la care mi se par vitale. Nu mă interesează dacă e la modă sau nu, nici nu trebuie să știe nimeni, e între mine și mine.

 

Și, chiar dacă uneori mă întreb cum de nu mi-am dat seama mai devreme de niște lucruri care îmi par acum atât de elementare, ce a fost a fost. Să privim partea bună, aș fi putut să nu-mi dau seama niciodată.

 

Tocmai de asta, eu nu cred în a pune presiune pe alții pentru a-i face să-ți dea dreptate.

 

Nici în a specula slăbiciunile și rușinile oamenilor pentru a-ți promova propriile convingeri.

 

Un exemplu: n-aș mai putea mânca vreo bucățică de carne, dar acum 10 ani eram mega-fericită cu fripturile mele (care constituiau 90% din regimul meu alimentar) și nu înțelegeam defel ce au vegetarienii cu sufletul meu.

 

Prietenul meu cel mai bun, pe atunci raw-vegan, îmi spunea cu fiecare ocazie ce om oribil sunt fiindcă omor animale nevinovate, iar toți ceilalți vegetarieni pe care îi cunoșteam aveau un discurs axat pe toate bolile pe care le voi face din cauza proteinei animale.

 

În felul lor, ei voiau să mă convingă că e greșit ce fac.

 

Rezultatul? Am fugit de vegetarianism cât am putut și l-am respins prin asocierea cu atitudinea lor agresivă.

 

Zece ani mai târziu, eu sunt vegetariană convinsă, iar prietenul meu care cândva încolțea grâu nu poate trăi fără cârnați de Pleșcoi. Serios, nu e nicio glumă.

 

Din experiența asta am învățat că evoluția convingerilor este o chestiune intimă. E treaba fiecăruia, fiecare cu timing-ul lui și cu alegerile lui.

 

Unii se trezesc mai târziu, alții niciodată, dar nu poți forța un om SĂ CREADĂ în ceva care nu-i vine instinctiv.

 

Chiar dacă tu te simți „iluminat”, nu poți să le impui nimic oamenilor și nici n-ar trebui să vrei asta.

Nu știu de ce m-am înțelepțit taman acum, la vârsta asta, dar sunt recunoscătoare. N-a fost niciun fulger din cer și nicio revelație, e probabil doar consecința anilor de căutări.

 

S-a atins masa critică de întrebări și răspunsuri necesare ca să evoluez.

 

Mai am de lucru cu mine încă vreo sută de ani, dar lucrez dintr-un alt punct.

 

Am probleme mai bune de rezolvat decât înainte. Probleme noi, nu aceeași învârteală în cercul dilemelor de la 20 de ani.

Dincolo de puseele de revoltă, cred că atunci când te uiți înapoi și nu-ți mai place de tine e totuși semn bun. E semn de creștere.

 

Numai oamenii care evoluează apucă să se disocieze de ceva.

 

Când privești înapoi și vezi același lucru, aceleași erori, aceleași gusturi, aceleași alegeri, cred că undeva e o stagnare.

 

Oricât de mult te-ai iubi, n-ai cum să rămâi ca o apă fără valuri. Viața e făcută din multe valuri.

 

Când mă mai trezesc revoltându-mă față de mine, cea din trecut, nu mă mai agit.

 

Îmi dau voie să simt ce e de simțit. Mă supăr pe mine, îmi trece, apoi râd și uit.

 

Doar că, pe măsură ce fac ordine, aerisesc și schimb lucruri, parcă sunt tot mai blândă cu Diana dinainte.

 

E ușor să privești în urmă cu superioritate când ești bine, așezat, liniștit în mare măsură cu viața ta.

 

Diana care a făcut acele alegeri pe alocuri stupide nu era așa. Era într-o căutare, într-o zbatere, uneori chiar într-o nefericire surdă.

 

N-a știut mai bine de-atât.

 

De multe ori ne blamăm părinții pentru cum ne-au crescut – e chiar un trend în prezent – considerând că am fi fost mult mai fericiți și împliniți dacă în anume momente ei ar fi ales altfel, dacă ne-ar fi crescut altfel, dacă ne-ar fi spus altceva la ureche în fiecare dimineață sau dacă ne-ar fi mângâiat pe cap mai des.

Așa mă simt eu acum față de mine însămi. În ultimele săptămâni, făcându-mi ordine în casă și-n viață, mi-am repetat această placă: dacă aș fi făcut altceva, dacă aș fi ales altfel, dacă mi-aș fi dat seama mai devreme, dacă, dacă, dacă…  Până la un punct ne cresc părinții, după aceea noi ne creștem pe noi înșine. În ambele cazuri e valabil aceeași principiu cu care trebuie să ne împăcăm la un moment dat: la momentul respectiv, cu ceea ce știam și cu experiența pe care o aveam, atât ei cât și noi… am făcut tot ce-am putut mai bine.

Foto: Shutterstock

24 Comments

  • Claudia spune:

    Mi se pare foarte interesant articolul. Si eu am trecut prin unele din transformarile mentionate acolo. Dar nu simt repulsie sau regrete fata de trecut, vad totul ca pe o evolutie normala, ca pe un proces de maturizare, fiindca viata curge, nimic nu e stabil si lucrurile se schimba in moduri pe care nici nu le banuiesti. Daca am invatat un lucru din toate acestea, acela e: „niciodata sa nu spui niciodata!”, fiindca nu stii ce vei simti si cum vei gandi peste 10, 20, 30 de ani, sau chiar peste o luna. Experientele tale, ale celor din jur, cartile pe care le citesti, prietenii noi pe care ti-i faci, lucrurile noi pe care le incerci iti pot da o noua perspectiva si te pot pune pe un alt drum. Eu zic ca trebuie doar sa ai incredere, sa fii deschis si sa urmaresti in general sa faci bine – schimbarea face parte din viata!

  • Aurelia spune:

    Te qpreciez foarte mult, iti citesc articolele cu mult drag si ma bucur de continutul lor concis si foarte personal.
    Felicitari!

  • Florenta spune:

    Draga mea,
    Am aproape dublul varstei tale, te citesc cu multa atentie, dar acest articol este de exceptie. Ar trebui recomandat tuturor, precum paharul cu apa, dimineata. Daca tu la varsta ta simti nevoia de a face atat de multa ordine in viata, iti dai seama ca persoane de varsta mea trebuie sa faca o renovare.
    As pune accent pe cateva idei.
    Cineva intreba cum sa promoveze vegetarismul, fara sa puna lumea pe fuga. Intrebare esentiala: de ce traim cu credinta ca trebuie sa-i schimbam pe altii, cand noi trebuie sa ne schimbam pentru a trai in armonie cu lumea?
    Nu este niciodata tarziu sa incepi sau sa continui procesul de curatare, de simplificare, DE ADAPTARE a propriei persoane la mediul inconjurator. A te adapta nu inseamna sa preiei ce nu iti place, din teama de a nu fi rejectat. A te adapta inseamna sa traiesti cu propriile convingeri, fara a te teme de ridicol, de prejudecati, de lipsa validarii din partea unor persoane pe care anterior incercai sa le schimbi. Sa te simti bine, tu cu tine insati.
    Binele meu nu este si binele tau. Articolul tau este plin de invataminte, de sugestii. Introspectia este dificila, trebuie facuta fara sloganuri sau idei impuse. Si sa nu-ti fie rusine de ce ai putea descoperi acolo, senzatii, frustrari, dorinte nemarturisite, lipsa de caldura fizica, perfectionism extrem etc.
    Draga Diana, iti multumesc pentru articol.

  • cristina spune:

    un articol care face bine. si un punct de reflectie pentru ficare dintre noi,m-am regasit in multe din cuvintele tale. multumesc!

  • Anna spune:

    Te urmăresc de mult Diana.Cu plăcere,inspirație și mult drag.
    Esti o fata minunată!
    Iti multumesc.

  • Gabriella spune:

    Pentru mine.tu eşti o influencer, cum ar spune fiica mea, în sensul foarte bun al cuvântului. Deşi am 56 de ani, pe care nu ştiu zău când i-am împlinit aşa de repede, cred că mai am foarte multe de învățat şi de experimentat! Eu nu-mi dezaprob greşelile, le accept şi mă īmpac cu ele dar încerc să nu lr repet. La vârsta pe care o ai tu acuma, eu încă eram o romantică visătoare, undeva pe la 40 de ani m-am „trezit ” şi de atunci încerc să obțin eul meu de cea mai bună calitate. Te urmăresc cu drag şi īntotdeauna am ceva bun de īnvăţat din experiențele tale!

    • Va multumesc din toata inima pentru acest mesaj, m-a emotionat si m-a responsabilizat deopotriva, pentru viitor. Eu cred ca la orice varsta avem mult de invatat, doar ca trecem la urmatorul nivel, la dileme mai complicate si mai interesante. Va imbratisez!

    • Gabriella spune:

      Si eu te imbratisez cu drag si astept cu nerabdare urmatoarele postari!

  • maria spune:

    Eu am 35 ani si consider ca m-am desteptat doar de la 30 incoace (regrete obsedante & all).
    Dupa mine, pornirea (actuala sau nu) de a imputa apropiatilor greseli din trecutul nostru nu e chiar asa o traznaie de eterni post-adolescenti. In definitiv, marile regrete resimtite acut dupa ani au legatura cu greseli despre care acum simtim ca, la acel moment, am fost nu atat nestapaniti, liptiti de intelepciune/experienta, cat vulnerabili de-a dreptul. Si adevarul e ca tineretea e mereu vulberabila. De-asta, privind in urma, cred ca cel mai important lucru pentru un om tanar e sa aiba un bun sfatuitor adult. Sigur, no one ever listens, dar cred ca noi, astia plini de regrete, ne-am simti mai usurati daca macar am incerca, dand cate un mic indemn/sfat/incurajare oamenilor tineri care ne ies in cale si care par a avea nevoie. Cu tact,desigur 🙂

  • Gabriela spune:

    Cat ma bucur ca ai venit din vacanta si au reinceput postarile… Mi-au lipsit!

  • Gabriela spune:

    Diana felicitări pentru transparența și sinceritatea în care ai prezentat o realitate a vieții în care ne regăsim mai mulți.
    Ai o evoluție frumoasă . Curaj și inspirație în continuare.

    • Multumesc, sa fie! Cred ca realitatea e ceva care lipseste momentan din dialogul public: toti vorbim doar despre lucrurile frumoase, dar ne ferim sa tratam subiecte mai delicate si „lumesti”. Nu stiu din frica de ce, pana la urma toti am facut greseli si am avut rateuri, asa e viata 🙂

  • Anca spune:

    Imi place foarte mult cum scrii. Postarile tale emana mereu o energie pozitiva, sunt scrise cu mult bun simt si parca ma linistesc, ma aduc cu picioarele pe pamant. Referitor la promovarea vegetarianismului, am observat si eu ca oamenii sunt reticenti cand le bagi pe gat cu forta convingerile tale. Totusi, daca te pui in locul animalelor de consum care sufera chinuri pe care noi nici nu ni le putem imagina, realizezi ca ele ar da orice sa fie ajutate. Cum pot sa le ajut fara sa le vorbesc oamenilor despre ororile prin care trec, despre faptul ca toate animalele traiesc si mor in chinuri, indiferent daca sunt crescute pentru carne, lapte sau oua si ca noi, prin alegerile noastre zilnice, putem schimba asta? Mai pe scurt, cum pot sa promovez vegetarianismul fara sa pun lumea pe fuga?

    • Ufff, buna intrebare! Si eu ma gandesc adesea la acelasi lucru. Eu chiar incerc sa NU fac ceea ce mi-au facut mie altii, asa cum spuneam si in articol, dar le strecor celor care par receptivi cate un argument pe care eu il consider valoros. Si in general este vorba exact de acea compasiune fata de animale, de conditiile in care ele sunt tinute, de suferinta inutila. Cine rezoneaza, sigur va ramane cu samburele unui „ceva”, care poate se va manifesta la momentul potrivit, cand va fi pregatit. Cine nu e induiosat de asta, nu va fi induiosat de nimic. Am invatat, din pacate sau din fericire, ca nu poti schimba pe cine nu vrea sa se schimbe, nici macar cu toate argumentele din lume.

  • Gabriela spune:

    Diana felicitări pentru transparența și felul realist în care ai expus o realitate pe care fiecare din noi o simțim.
    Cred că ai evoluat foarte frumos!

  • Cat de frumos si linistitor ai incheiat articolul…Atunci cand nu mai poti schimba lucrurile, acceptarea te scapa de povara vinovatiei si a regretului.

  • Raluca Ene spune:

    Excelent scrii, Diana, multumesc 🙂 sunt in acelasi punct, la aproape 39 (e ok, acum e timpul meu) si e bine. Tare bine.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.