După ce am scris articolul „N-ai nicio obligație să mai fii cine ai fost”, am primit un val incredibil de mesaje din partea celor care s-au regăsit în el.

 

Prin urmare, mă simt datoare să împărtășesc și partea a doua. Am continuat procesul despre de simplificare și despovărare a vieții, iar pe măsură ce îl finalizam mă dominau două sentimente opuse.

 

Primul: eliberare completă, ca și cum ai șterge cu buretele o tablă și ai lăsa-o curată, gata să se aștearnă lucruri noi pe ea. Ca un reset.

 

Al doilea, în mod neașteptat: de revoltă față de mine însămi. ”Cum am putut vreodată să mă îmbrac așa?”. „Ce am avut în cap când mi-am cumpărat obiectul ăsta? Și l-am mai ținut și în living 5 ani! Doamne!”. „Cum de am putut vreodată să gândesc așa?”. „Cum de mi s-a părut vreodată în regulă să accept treaba asta?”. ”De ce nu mi-am dat seama mai repede?”. 

 

Straniu, dar justificabil, lucruri și atitudini cu care am conviețuit pașnic și pe alocuri fericit îmi par acum de nesuportat. Și, mai ales, nu îmi mai pot aduce aminte ce gândeam când le-am ales cu bună știință și le-am adus în lumea mea.

 

Pe măsură ce eliberarea de povară și revolta față de mine însămi creșteau în tandem, am început să mă gândesc mai serios la fenomen în sine.

 

Eu sunt oricum mai dură cu mine și cu erorile mele, dar cred că toți avem tendința de a ne renega pe noi înșine la un moment dat.

 

Mai ales când ne găsim locul și identitatea care ni se potrivește, tot ce a fost înainte pare un simulacru, o păcăleală. Și asta ne enervează. Ne enervăm noi pe noi, fiindcă nu ne-am dat seama mai repede, fiindcă n-am ales mai bine, fiindcă n-am știut din prima. Fiindcă am pierdut ani, timp, energie, bani, oportunități…

 

Poate că or exista oameni care știu din prima, dar eu una nu cunosc niciunul.

 

Cei mai mulți avem nevoie de timp, de greșeli, de rateuri și mai ales de clemență față de noi înșine. Sau, dacă știm ceva din prima, avem de lucrat la restul.

 

Eu am știut din prima ce meserie vreau, mi-am ales-o de la 5 ani și cu ea am rămas, însă în restul capitolelor vieții am avut enorm de învățat și de tatonat.

 

În afară de scris, am fost un late-bloomer la o gramadă de lucruri, dacă nu la toate. A fost, probabil, o compensație.

Am avut un stil vestimentar catastrofal. Serios. Mi-am sortat „la sânge” tot ce strânsesem de-a lungul vremii în dulap și am simțit că fac curat în garderoba altuia.

 

Cum am putut să port acele culori? Cum am putut să cred că îmi stă bine? Imprimeuri? Flori? Pliseuri, Doamne, dar de ce?

 

Și totuși, la un anumit moment am crezut că îmi stau bine, mi-au plăcut, le-am cumpărat cu drag și le-am purtat cu drag.

 

Chiar dacă acum mi se par odioase, atunci au venit dintr-o zonă autentică. Acum îmi pare că arătam ca un clovn, dar atunci eram un clovn nespus de fericit.

 

Am făcut greșeli în relațiile cu oamenii. Am lăsat prietenii să se răcească, m-am supărat prea repede, m-am implicat prea puțin sau prea mult.

 

Am suferit, dar am făcut și eu oameni să sufere. Am fost rea uneori. Am fost dură, nedreaptă, răutăcioasă fără să-mi dau seama.

 

Un singur lucru mă consolează: orice tâmpenii aș fi făcut, nu le-am făcut pentru că nu mi-a păsat și nici pentru că am vrut vreodată răul cuiva.

 

Atât am știut la vremea respectivă sau, pe românește, atât m-a dus capul.

 

Nu înseamnă că trebuie să mă pedepsesc pentru asta până la finalul zilelor. Să învăț și să nu mai repet vreodată, asta da.

 

Am cumpărat obiecte multe și inutile, fiindcă voiam să-mi mobilez sufletul cu ele.

 

Aproape 90% din ele nu-mi mai plac acum.

 

Multe erau impulsuri, elanuri, dorința de a semăna cu ceva, de a mă trasnforma în ceva sau de a deveni altceva.

 

Când am stat să mă analizez mai bine, mi-am dat seama ce și cum sunt eu de fapt. Și sunt mult mai simplă și mai nepretențioasă decât mă vedeam acum 5 sau 10 ani.

M-am îndrăgostit de cine nu trebuia. Oho, de câte ori.

 

Și de câte ori nu mi-am spus, în sinea mea, eu, mie „Cât de proastă ești și ai fost!”.

 

Cu fix aceste cuvinte. Cât m-am pedepsit pentru naivități, pentru neștiințe, pentru tâmpenii și elanuri nepotrivite.

 

Pentru că mi-am arătat sentimentele cui nu trebuia. Pentru că mi-a păsat.

 

Pentru că m-am implicat. Și totuși, dacă aș da timpul înapoi, nu aș schimba nimic.

 

Au fost tâmpeniile și greșelile mele până la urmă, și le-am comis cu voluptatea sinceră a tinereții.

 

Chiar și când a ieșit rău, eu am vrut să iasă bine. Atât m-am priceput, atât a ieșit. Dar nu mi-e rușine și nu regret nimic.

 

Dacă ne-am naște cu toții experți în filozofia vieții și a iubirii, n-ar mai exista inimi frânte pe lume.

 

Habar n-am avut de reciclat, de mediu, de sustenabilitate. Mi se păreau concepte teoretice, n-am fost crescută în spiritul lor și n-am avut instinctul, așa că trebuit să-l dobândesc.

 

Acum am ajuns la un grad de maturitate la care mi se par vitale. Nu mă interesează dacă e la modă sau nu, nici nu trebuie să știe nimeni, e între mine și mine.

 

Și, chiar dacă uneori mă întreb cum de nu mi-am dat seama mai devreme de niște lucruri care îmi par acum atât de elementare, ce a fost a fost. Să privim partea bună, aș fi putut să nu-mi dau seama niciodată.

 

Tocmai de asta, eu nu cred în a pune presiune pe alții pentru a-i face să-ți dea dreptate.

 

Nici în a specula slăbiciunile și rușinile oamenilor pentru a-ți promova propriile convingeri.

 

Un exemplu: n-aș mai putea mânca vreo bucățică de carne, dar acum 10 ani eram mega-fericită cu fripturile mele (care constituiau 90% din regimul meu alimentar) și nu înțelegeam defel ce au vegetarienii cu sufletul meu.

 

Prietenul meu cel mai bun, pe atunci raw-vegan, îmi spunea cu fiecare ocazie ce om oribil sunt fiindcă omor animale nevinovate, iar toți ceilalți vegetarieni pe care îi cunoșteam aveau un discurs axat pe toate bolile pe care le voi face din cauza proteinei animale.

 

În felul lor, ei voiau să mă convingă că e greșit ce fac.

 

Rezultatul? Am fugit de vegetarianism cât am putut și l-am respins prin asocierea cu atitudinea lor agresivă.

 

Zece ani mai târziu, eu sunt vegetariană convinsă, iar prietenul meu care cândva încolțea grâu nu poate trăi fără cârnați de Pleșcoi. Serios, nu e nicio glumă.

 

Din experiența asta am învățat că evoluția convingerilor este o chestiune intimă. E treaba fiecăruia, fiecare cu timing-ul lui și cu alegerile lui.

 

Unii se trezesc mai târziu, alții niciodată, dar nu poți forța un om SĂ CREADĂ în ceva care nu-i vine instinctiv.

 

Chiar dacă tu te simți „iluminat”, nu poți să le impui nimic oamenilor și nici n-ar trebui să vrei asta.

Dincolo de puseele de revoltă, cred că atunci când te uiți înapoi și nu-ți mai place de tine e totuși semn bun. E semn de creștere.

 

Numai oamenii care evoluează apucă să se disocieze de ceva.

 

Când privești înapoi și vezi același lucru, aceleași erori, aceleași gusturi, aceleași alegeri, cred că undeva e o stagnare.

 

Oricât de mult te-ai iubi, n-ai cum să rămâi ca o apă fără valuri. Viața e făcută din multe valuri.

 

Când mă mai trezesc revoltându-mă față de mine, cea din trecut, nu mă mai agit.

 

Îmi dau voie să simt ce e de simțit. Mă supăr pe mine, îmi trece, apoi râd și uit.

 

Doar că, pe măsură ce fac ordine, aerisesc și schimb lucruri, parcă sunt tot mai blândă cu Diana dinainte.

 

E ușor să privești în urmă cu superioritate când ești bine, așezat, liniștit în mare măsură cu viața ta.

 

Diana care a făcut acele alegeri pe alocuri stupide nu era așa. Era într-o căutare, într-o zbatere, uneori chiar într-o nefericire surdă.

 

N-a știut mai bine de-atât.

 

De multe ori ne blamăm părinții pentru cum ne-au crescut – e chiar un trend în prezent – considerând că am fi fost mult mai fericiți și împliniți dacă în anume momente ei ar fi ales altfel, dacă ne-ar fi crescut altfel, dacă ne-ar fi spus altceva la ureche în fiecare dimineață sau dacă ne-ar fi mângâiat pe cap mai des.