Despre tot ce-i fin și fain

N-ai nicio obligație să mai fii cine ai fost

By 3 iunie, 2018Learning, Myself
read time 10 min
 
3 iunie, 2018

N-ai nicio obligație să mai fii cine ai fost

Când stai pe același balcon, trei ani la rând, și faci bilanțul vieții tale.

by

Am citit fraza care dă titlul articolului în prima zi a vacanței mele, într-un articol din ”Elephant Journal”, un site care-mi place mult și care se află în topul lecturilor mele de pe Facebook în acest moment. Restul textului nu m-a marcat atât de tare, dar acea frază a devenit mantra dimineților mele. Nu mi-a întors viața la 180 de grade, ci mai degrabă m-a înfipt mai bine pe direcția mea: plecasem deja de acasă cu dorința de a mă întoarce din vacanță… altfel.

 

A fost al treilea an când am mers pentru o săptămână în același loc, iar când mergi de trei ori consecutiv în același loc, pe lângă faptul că totul devine familiar, începi inevitabil să faci comparații între tine și… tine. E ca atunci când probezi rochia de la banchet după un an sau doi de la eveniment și, privindu-te în oglindă, îți dai seama cât de mult te-ai schimbat. Familiaritatea unor locuri și obiecte e reflexia cea mai sinceră a evoluției noastre.

 

 

În primul an în care am fost în locul meu special, adică anul în care l-am și descoperit, eram o epavă. Nu dramatizez nimic, exact așa mă simțeam. Eram epuizată, stresată, la capătul puterilor, fizic și psihic. Mă trezeam în fiecare zi în fața unui peisaj care-ți tăia răsuflarea, dar eu deja nu mai aveam suflu. Pe cât de luminos era peisajul, pe atât de stinsă eram eu.

 

Când închid ochii și mă văd în retrovizor, mă trece un fior. Eram un butoi cu pulbere: tresăream la fiecare telefon, verificam febril emailurile, mă așteptam mereu să se întâmple ceva rău, neprevăzut, ceva care să-mi strice zenul, ziua, așteptările. Eu, care nu fusesem niciodată negativistă, devenisem o persoană de nerecunoscut, care pândea mereu dezastrul de după colț. Nu intru în detalii despre motive, fiindcă le-am mai detaliat: a fost un mix între oboseală, sănătate precară, mediu toxic și niște scopuri care nu mă mai motivau de mult, dar îmi era teamă să recunosc. Le dusesem pe picioare prea multă vreme.

 

În al doilea an, îmi schimbasem deja jobul, viața și așteptările de viitor și – teoretic – scăpasem de greutatea de pe suflet. Nu știam însă că a da jos o greutate din spatele tău nu e totuna cu a nu te mai simți îngreunat. Încă nu mă obișnuisem cu ideea libertății depline și nu știam de unde să o apuc. Nu mai eram o epavă, dar eram un vas în derivă. Voiam să schimb prea multe și prea repede, și căpătasem o anxietate a făcutului de lucruri acum, aici, fără amânare.

 

Nu-mi plăcea de mine când mă uitam în oglindă, aveam așteptări nemiloase de la tot și mă sancționam la orice pas: că mănânc prea mult sau prea prost, că nu mă bucur suficient, că nu mă trezesc îndeajuns de devreme, că nu am suficientă energie pentru sport, că trece timpul prea repede… Voiam să fac multe, să demonstrez, să schimb, să revoluționez, dar nu aveam încă puterea fizică și suflul necesar, așa că singura cale pe care o găsisem era auto-biciuirea. Atunci, în acea vacanță, am înțeles că noul meu șef – eu – era mai rău decât orice șef pe care l-aș fi putut avea.

 

 

Acum, în al treilea an, m-am regăsit în balconul acestei camere, privind marea la ora 6:21 dimineața, la răsărit (și apoi la apus, într-un ritual spontan și neplănuit). Am stat acolo în balcon, eu cu mine, fără să meditez, fără să respir după teorii și scheme, fără să vizualizez. Doar am privit peisajul, cu mintea goală de tot, și, pentru prima oară de când îmi puteam aminti, m-am simțit ușoară. M-am simțit acolo și doar acolo, nu în scenarii, nu în planuri mărețe și anxioase.

 

Pe acel balcon, fără să fac niciun efort, gândurile mele au început să se ordoneze singure și să ia forma lină și neforțată a unei noi vieți. Am tăiat, am adăugat, am șters, am bifat, am tăiat iar. Mai mult am tăiat. Mi-am parcurs toată viața în cap, toate încăperile, sertarele, listele, caietele, sarcinile, am trecut prin fiecare dintre ele și am ales ce rămâne și ce nu. Cu o limpezime care întâi m-a speriat, apoi m-a descătușat, fiindcă a venit ca un torent, zi după zi. Ca un serial care mă aștepta în fiecare dimineață să-l reiau de unde rămăsesem în ziua precedentă.

 

M-am întors acasă cu o listă mentală – și ulterior fizică, sub forma unui „Note” pe telefon – a tuturor lucrurilor pe care îmi doream cu ardoare să le schimb la viața mea. Dacă în trecut revoluțiile mele interioare se soldau cu liste de lucruri pe care urma să le fac ca să devin cine voiam să devin (de regulă produsul multor „de mâine ar trebui să”), de data asta am pornit invers.

 

Stând pe acel balcon, am realizat că am în cap foarte clar cine sunt, ce vreau și ce îmi doresc și lista e doar despre ceea ce trebuie să elimin ca să rămână NUMAI asta. Nimic altceva, nimic vechi, nimic anacronic, niciun apendice tolerat din inerția trecutului.

 

E un pic înspăimântător, vă spun sincer. De la ideea de a arunca niște lucruri fizice strânse în ani și până la perspectiva de a renunța la atitudini, vise, abordări, concepții despre tine. Libertatea și ușurința mai întâi sperie, când ești obișnuit cu greul ca filozofie de viață auto-impusă.

 

Nu întâmplător am citit acea propoziție din titlu în prima mea zi de vacanță. M-a ajutat să trec de niște praguri mentale și să mă gândesc ce merită mai mult: un obicei sau un obiect statornic în viața mea sau integritatea mea față de mine? Obișnuința sau fericirea? Stabilitatea și comoditatea sau… emoția, libertatea?

Da, am cumpărat cândva acele lucruri care-mi populează viața și ele chiar îmi plăceau. Cândva.

 

Da, am investit timp, energie, suflet în anumite obiceiuri, activități, puncte din CV. Dar asta era tot cândva.

 

Da, eram într-un anumit fel, vedeam viața în anumite culori. Dar acum o văd altfel.

 

Da, am făcut anumite alegeri și mi le-am asumat pe deplin. Dar acum, la momentul prezent, vreau să aleg altceva. Și îmi asum și asta.

 

Nimic din ce am ales sau am făcut în trecut nu e o condamnare sau o sentință. Sau n-ar trebui să fie. 

 

Ultima mea schimbare radicală a fost acum fix zece ani. Înainte de ea, tot cu zece ani înainte. La fiecare 10 ani simt nevoia să-mi înnoiesc viața, imaginea, sufletul. Nu e nimic forțat, e ca o creștere firească care mai întâi te face să te simți nepotrivit în hainele tale, e o evoluție care începe mai întâi ca o strânsoare: semn că viața ta de până atunci ți-a rămas mică. 

 

Și apoi, odată ce-ți găsești haina care ți se potrivește cel mai bine, lucrurile se așază fix așa cum trebuie. Doar că asta înseamnă să te oprești și să-ți iei noile măsuri, cele care ți se potrivesc acum și aici, nu cele din amintiri, nostalgii sau din proiecțiile altora despre cum ar trebui să fii tu.

 

Fiindcă tot pomeneam la început de rochia de banchet, schimbarea asta ciclică e ca o rochie pe care o probezi și toată lumea din jur are impresia că îți stă perfect fiindcă hei, e atât de „în stilul tău”. Numai că tu știi, în adâncul sufletului, că acela nu mai e de mult stilul tău… Tot ce vezi când privești în oglindă e un personaj într-un costum desuet. Așa că e dai jos rochia și să te duci să-ți iei ceva în care să te simți cu adevărat tu însăți.

Singura obligație este față de tine, cel de acum. Nu față de amintiri, față de pozele din album și nici față de ceea ce gândeai acum 5, 10 sau 15 ani. Chit că o făceai cu toată convingerea. Nu o să mai ai niciodată vârsta pe care o ai astăzi, la ora la care citești acest articol. Găsește-ți „balconul” tău, undeva într-un cotlon liniștit, și gândește-te ce ai da la o parte din viața ta ca să rămână doar ceea ce trebuie.

 

Te las cu citatul meu preferat dintr-o carte citită demult, despre minimalism. Se potrivește foarte bine în context și plasticitatea lui poate fi un bun punct de plecare:

„Cum sculptezi un elefant? Iei o bucată mare de piatră și elimini prin cioplire tot ce nu seamănă cu un elefant.

Și cum îți creezi viața pe care ți-o dorești?

Îți definești ce ar trebui să fie viața, iar apoi te debarasezi de orice și de tot ce nu contribuie la acea imagine… pentru că toate acele lucruri sunt de prisos”

(Kate Carpenter, autoarea cărții „Enuff”)

Fotografii: Diana Cosmin

10 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.