Despre tot ce-i fin și fain

”R.M.N.”, filmul de Cannes al lui Cristian Mungiu, are ca fundal un sat de patrimoniu: Rimetea

By 21 mai, 2022Culture
read time 10 min
 
21 mai, 2022

”R.M.N.”, filmul de Cannes al lui Cristian Mungiu, are ca fundal un sat de patrimoniu: Rimetea

Satul Rimetea, din județul Alba, a fost propus pe lista de patrimoniu UNESCO, iar în filmul lui Cristian Mungiu, care are premiera la Cannes astăzi, devine pretextul unui dialog despre umanitate. Am povestit cu regizorul nu doar despre Rimetea, ci și despre bucuria de a descoperi locuri deosebite din România.

by

Unul dintre lucrurile care m-au mișcat instantaneu la întâlnirea cu Cristian Mungiu (despre care am povestit în episoadele anterioare: preambul de Cannes și respectiv povestea filmului R.M.N.) a fost bucuria lui sinceră de a povesti.

 

Este un om căruia îi plac oamenii în toate ipostazele, de la parteneri de conversație până la personaje pe care le inventează. Oameni reali din viață și oameni – nu mai puțin reali – din imaginație.

 

Ca regizor, știe cum să se raporteze la fiecare om pe care-l cunoaște, de la angajatul anonim care cară cabluri pe platou până la primarii localităților în care filmează sau oameni simpli cărora le bate la ușă ca să vadă o curte, un cerdac, un loc care seamănă cu ceva din mintea lui.

 

Deși notorietatea lui Cristian Mungiu a crescut de la an la an, paradoxal îi e tot mai greu, de la an la an, să-i facă pe românii care-i ies în cale să înțeleagă magia filmelor sau măcar vocabularul cinematografiei.

 

 

Zâmbește și recunoaște că practică un fel de misiune de „reconvertire” a oamenilor la cinema, fiindcă obiceiul s-a pierdut aproape total la noi.

 

I s-a întâmplat să invite oameni la film, inclusiv oficialități, și să fie întâmpinat cu involuntare chicote de râs. ”Îmi spuneau «Eh, eu sunt om mare de-acum, asta cu filmul e pentru copii, pentru tineret»”. 

 

Această gândire îngustă despre rolul filmului – și al culturii, de altfel – în sufletele oamenilor nu face decât să-l ambiționeze.

 

Tocmai pentru că îi plac oamenii, știe deja ce să le spună, ce vor să audă, ce anecdote ajung la sufletul lor și cum deschide ușile.

 

Râde când își amintește de începuturile lui ca regizor, când încă mai găsea, prin diferitele localități din țară, oameni care prinseseră epoca lui Sergiu Nicolaescu. Pe atunci Nicolaescu – sau unul dintre oamenii lui – apărea la consiliul județean, spunea că vine de la București și că urmează să „se facă” un film. Și brusc, toată localitatea gravita în jurul acestui eveniment de seamă.

 

Astăzi, oamenii care văd o echipă de filmare se gândesc mai degrabă la reporterii TV în căutare de senzațional.

 

„Ne întreabă dacă suntem de la PROTV”, râde Mungiu. E de înțeles, după ultimele decenii în care reporterii au devenit vizibili, iar cinematografia ceva invizibil și imprecis, la care oamenii nu știu cum să se raporteze.

 

Totuși, faptul că îi plac oamenii și îi place să vorbească cu ei descuie ușile, mai ales că una dintre cele mai mari bucurii pentru un cineast este, în viziunea lui Mungiu, tocmai această etapă de prospecție în care ajungi să vezi toată țara în detaliu.

 

”Dacă ai disponibilitatea să fii prezent și să trăiești experiența, acolo stă plăcerea acestei munci. Ești nomad, te duci unde simți și unde te atrage un amănunt, dacă ai chef să traversezi dealul îl traversezi și vezi ce e pe partea cealaltă, vorbești cu oamenii, descui orice uși ai nevoie”.

 

 

Se pun în mișcare lucruri, se deschid niște porți, nu întotdeauna strict fizice, iar echipa de filmare capătă o familiaritate care servește ulterior filmului.

 

Apar întâmplări care aduc coeziune între oameni care până atunci nu se cunoșteau bine și care, la finalul prospecției, au deja niște amintiri în comun.

 

Cristian Mungiu își amintește cum, în timpul prospecției tehnice pentru „După dealuri”, în timp ce căuta împreună cu actrița Cristina Flutur locul în care să construiască mănăstirea din film, Cristina a descoperit o cruciuliță în iarbă, pe un deal. 

 

Din acel moment, pentru ea nu a mai fost niciun dubiu despre faptul că acolo, și nu în altă parte, trebuie să filmeze. ”A încărcat-o la maximum acest moment”.

 

CUM ȘTIE UN REGIZOR CE CAUTĂ

 

Când a scris scenariul pentru R.M.N., Cristian știa exact cum își dorește să fie locul de filmare. 

 

Spre deosebire de alți regizori și alte metode, Mungiu este un cineast al clarității.

 

Nu improvizează, ci doar adaptează viziunea limpede din scenariul pe care l-a scris. Fiecare amănunt are un rol clar și o funcționalitate fără echivoc.

 

„Când scriu o secvență în scenariu, o scriu precis, adică descriu exact ce vei vedea în acea secvență. Nu e despre ce simte personajul, ci despre ce face, inclusiv raportul spațial al locului în care se află”, îmi explică Cristian Mungiu. ”E un om care stă în fața unei ferestre și are niște oi care îi trec prin față pe drum, apoi el trebuie să iasă pe o ușă care e aproape și să fumeze”.

 

Este un om al amănuntului și pentru că a copilărit vizitând, alături de părinții lui, toate muzeele etnografice din țară. Obiectele îi vorbesc, iar fiecare element de decor adus de scenograf este poziționat sau repoziționat cu mâna lui. Mai mult decât control, este o libertate și un privilegiu.

 

Când a început să caute locurile de filmare pentru R.M.N, și-a dorit un sat înconjurat de pădure, un loc unde pădurea să vină foarte aproape de case.

 

În articolul anterior – RMN de Cristian Mungiu: drumul poveștii de la știre de ziar la film de Cannes – am povestit despre substratul filmului și despre tensiunile pe care le ascunde povestea, iar pădurea era elementul natural care oglindea cel mai bine starea de spirit a personajelor.

 

”Pădurea e mereu subconștientul, taina, nu știi bine ce e acolo, dar e ceva ce te înspăimântă. Când fiecare casă e la capătul unor neuroni pădurali deja simți altă energie”, explică Cristian Mungiu, care a stat și a trasat drumul copilului din film – personajul Rudi – prin pădure, tocmai pentru a spune ceva oamenilor dincolo de cuvinte.

 

În Rimetea, locul care a ieșit învingător printre zeci de alte sate prospectate, a avut bucuria unei primiri extraordinar de călduroase. Nu doar că a simțit deschidere, dar Rimetea este unul dintre acele puține locuri în care oamenii în continuare nu-și încuie porțile și își lasă cheile la vecini. 

 

TRATEAZĂ LOCURILE CU RESPECT

 

Indiferent unde alege să filmeze, Cristian Mungiu are un principiu care e mai puțin o regulă profesională și mai mult una umană. Să tratezi cu respect locul în care te afli.

 

De exemplu, în zona în care se află Rimetea, satele au biserici de cel puțin șase rituri și pe care, pe măsură ce petreci timp acolo, înveți să le deosebești. Fiecare biserică are alt tip de clopot și alt limbaj al clopotului, de exemplu.

 

La biserica reformată din Rimetea, care e emblema satului, limbajul clopotului este complex și plin de subtilități.

 

Clopotele se trag într-un anume fel dacă a murit cineva, altfel dacă e bucurie sau zi de sărbătoare, altfel dacă sunt chemați oamenii la rugăciune. Steagurile se pun în direcția în care e casa mortului și tot așa.

 

”Nu sunt lucruri care să aibă legătură cu filmul, dar pentru mine contează”, punctează el. ”Nu poți să vii de la București, să-ți faci treaba și să nu te intereseze”.

 

Adică poți, dar pentru el e de neconceput să vii neștiuitor și să pleci la fel cum ai venit.

 

Deși slujba bisericii reformate din Rimetea e în maghiară, primul lucru pe care l-a făcut Cristian când a ajuns pe platoul de filmare a fost să meargă la slujbă. Din curiozitate sinceră, dar și ca o formă de respect.

 

După principiul lucrurilor care se pun în mișcare, a nimerit exact în ziua în care erau alegeri și oamenii candidau la diferite funcții în cadrul bisericii, ceea ce i-a oferit nu doar o experiență inedită, ci și o altă viziune despre acea comunitate. 

 

Tot fără legătură cu R.M.N, are câte un filmuleț cu fiecare om din sat cu care a stat de vorbă. „Știu despre fiecare ce păs avea, ce problemă, ce poveste”.

 

Tot vorbind cu oamenii a aflat și că această comunitate din sat are niște ritualuri de înmormântare total aparte, care nu par nici măcar creștine. Se pare că zona de auriferă din Rimetea și împrejurimi a fost exploatată în vremea Imperiului Roman cu ajutorul sclavilor evrei din Palestina.

 

Practic, o parte din ritualul primordial evreiesc s-a păstrat în ritualul de înmormântare din Rimetea. Cum să rămâi indiferent la asemenea detalii?

 

Curiozitatea sinceră a lui Cristian Mungiu atrage mai multe motive de curiozitate și la fel de multe revelații.

 

Satul-pereche al localității Rimetea este Colțești, iar mergând pe deal între cele două, a dat peste un mormânt somptuos, plin de sute de coroane de flori proaspete.

 

Era mormântul ultimului baron rămas din vremea imperiului, singurul vlăstar rămas acolo, și murise în ziua în care Mungiu venise la filmare. 

 

Ce coincidență, ar zice cineva, însă asemenea coincidențe se potrivesc dacă ești pe frecvența locului în care te afli și nu doar un trecător dezinteresat.

 

CE GĂSEȘTI ȘI CE NU GĂSEȘTI

 

Cristian a pornit la drum cu niște teme: salt multi-etnic aflat în munți, cu pădurea la capăt.

 

Apoi, conex, brutărie, fabrică de pâine, oraș mare cu un spital care să aibă și echipament RMN. Totul trebuie să fie concentrat în aceeași zonă, fiindcă nu poți muta o echipă de o sută de oameni după bunul plac.

 

Dacă alte decoruri pot fi construite, fabrica de pâine trebuia să fie găsită, dar cu o mențiune vitală: Mungiu își dorea să construiască în această fabrică de pâine niște birouri pentru patronat și personal dispuse într-un raport în care să existe, vizual, repartiția claselor sociale.

 

Astfel, avea nevoie de o construcție pe înalt, într-o hală în care să poată construi două birouri unul deasupra altuia.

 

„Nu e ceva ce poți găsi oriunde, dar în Cluj am găsit niște oameni cu disponibilitate. Am construit un decor de 15 tone și ei continuau să-și facă fluxul tehnologic în timp ce noi lucram”, povestește Mungiu. „La final, cum se întâmplă de obicei, noi lucram și ei mai făceau ce mai puteau pe lângă noi”.

 

Pentru ultima secvență cu care se termină filmul, casa personajului principal feminin, Cristian avea nevoie de un cadru extrem de complicat.

 

Vii de afară, intri în casă, ieși iar, urci pe deal și apoi ajungi în pădure, iar pentru asta avea nevoie de un raport foarte precis între această casă și restul satului. 

 

Până la urmă a construit-o de la zero, pe un deal, astfel încât raportul spațial să fie perfect.

 

Tot pentru una dintre scenele din film, când motocicleta urcă pe înserat la deal, a adus 10-12 macarale imense care să lumineze dealul cu lumina difuză, plus cascadori și mașini care să urmărească motocicleta din mers.

 

Pentru alte cadre a trebuit să facă unele concesii fiindcă ploua, ningea, utilajele se blocau în noroi, iar aducerea de mașini cu greutate de tone pe niște dealuri era imposibilă.

 

Când filmezi în asemenea locuri, se ia o decizie la două secunde, iar pentru Cristian, care nu ia decizii la inspirație, ci după strategie, procesul este complex. Totul se analizează în raport cu folosul în economia filmului. 

 

”Există mereu lucruri pe care le regreți la final, dar am căpătat o oarecare experiență și un anumit fler. Cu vârsta, pierzi un gen de prospețime și înclinație de a risca, dar experiența te ajută să nu prea ratezi pe zona de decizie”, crede Cristian Mungiu.

 

Un lucru e sigur: filmarea nu are legătură cu filmul.

 

Filmarea e un organism aparte, un mers pe sârmă, ceea ce explică de ce Cristian nu face niciodată un making-of pentru peliculele lui:

”Pot să-ți povestesc ție acum și să pară interesant, dar e un stres colosal. Nu știi cum o scoți la capăt și în acele momente de concentrare nu vreau să văd pe nimeni altcineva pe platou în afara celor care sunt absolut necesari ca să meargă treaba”.

 

Cristian are și o vorbă despre oamenii de pe platouri care fie vin mai târziu în economia filmului, fie nu sunt familiarizați cu industria: „calcă prea apăsat”. Le simți prezența prea tare, nu știu să se piardă în fundal, iar pentru el esențialul este protejarea actorilor și a echipei.

 

Platoul e o zonă în care se lucrează cu emoții intense, un teritoriu de care trebuie să te apropii cu respect.

 

”R.M.N.”, care are premiera astăzi, la Cannes, va ajunge și în Rimetea, în comunitatea în care a fost filmat, în cadrul unei caravane de proiecție pe care a înființat-o prima dată în 2007.

 

”În 2007, după ce «4 luni, 3 săptămâni și 2 zile» a primit Palme d’Or, oamenii își doreau să vadă filmul și nu aveam unde să-l proiectăm. Așa că am adus echipament din afară și am decis să umblăm ca o caravană, să deschidem sălile vechi de cinema, am făcut și un documentar pe tema asta”.

 

Ideea era deopotrivă o improvizație și un gest de frondă, pentru a ridica problema lipsei sălilor de cinema în fața autorităților care ofereau chei ale orașului și decorații, dar care nu se grăbeau să investească măcar într-o singură sală de cinema nouă.

 

15 ani mai târziu, caravana a devenit un obicei și toți cineaștii se promovează la fel. ”Fronda” s-a transformat în normalitate.

 

După filme, Cristian Mungiu are nevoie de același proces de „decompresie” pe care îl au oamenii care s-au întors de la mari adâncimi sau din spațiu. În fond, e vorba tot despre o altă dimensiune, coborârea dintr-o altă lume în lumea reală.

 

„Mi-ar plăcea să lucrez mai des, dar după unele filme ești atât de obosit mental încât vrei o pauză, să te reîncarci. Este ca și cum ai tras aer în piept și l-ai ținut acolo un an, cât a durat filmarea, înainte să poți să-l dai afară”, explică el.

 

Inclusiv viața reală, de zi cu zi, se aliniază în spatele poveștii. Realitatea se subordonează imaginarului.

 

După „R.M.N.”, în care a avut laolaltă filmare de iarnă, filmare cu copii, filmare cu animale, plus Covid (care a lovit, în trei valuri, echipa de filmare) deci tot ce putea fi mai dificil la un loc, Cristian Mungiu a tras o concluzie clară: nu trebuie să facă neaparat ce e mai greu, chiar dacă pentru un regizor „greul” poate fi, uneori, cea mai tentantă perspectivă.

******

Despre locul total aparte unde a fost filmat R.M.N, despre tot ceea ce se întâmplă la Cannes, dar și despre miturile legate de cinematografia românească (de la sunetul defectuos la metafora „supei”) vom vorbi în zilele următoare aici și pe Instagram.

Preambulul acestei plecări la Cannes a fost povestit de mine, aici: Drumul spre Cannes. Plec la Festivalul de la Cannes cu Cristian Mungiu și echipa filmului „R.M.N”

 

Despre povestea filmului și substratul lui, am povestit aici: „R.M.N.” de Cristian Mungiu: drumul poveștii de la o știre de ziar la un film de Cannes

Avanpremiera filmului în România va avea loc pe data de 2 iunie la Sala Palatului din București de la ora 19:00 și va fi deschisă publicului.

 

 

Biletele pot fi achiziționate prin rețeaua Eventbook.ro, la Agenția de bilete a Sălii Palatului și pe SalaPalatului.ro.

Foto: Voodoo Films și arhiva personală a lui Cristian Mungiu