Despre tot ce-i fin și fain

Drumul spre Cannes. Plec la Festivalul de la Cannes cu Cristian Mungiu și echipa filmului „R.M.N”

By 17 mai, 2022Culture
read time 6 min
 
17 mai, 2022

Drumul spre Cannes. Plec la Festivalul de la Cannes cu Cristian Mungiu și echipa filmului „R.M.N”

Voi fi „umbra” echipei „R.M.N.”, cel mai recent proiect al regizorului Cristian Mungiu, intrând în culisele Festivalului de la Cannes. De la pregătiri la probele tehnice din miez de noapte și la proiecția de la Palais des Festivals, dacă vreți să înțelegeți drumul filmului de la idee la covorul roșu… pregătiți popcorn-ul!

by

Acest articol este doar un preambul al unei serii de materiale pe care o veți găsi în zilele următoare pe site, dar și pe contul de Instagram @finesocietycurator. 

 

Nu vă așteptați doar la poze de pe covorul roșu – deși vom avea și așa ceva – ci la conținut din culise, la povești de pe coridoarele care nu se văd, din sălile în care nu intri decât dacă ai treabă acolo.

 

 

Când am primit propunerea onorantă de a însoți echipa R.M.N. la Cannes, a fost ca și cum s-ar fi închis un cerc sau, ca să vorbesc în limbajul oamenilor de film, ca și cum s-ar fi făcut un racord între două scene, peste timp. 

 

În 2007, când pelicula lui Cristian Mungiu – ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” – câștiga trofeul Palme d’Or, cea mai importantă recunoaștere pe care Festivalul de la Cannes o oferă unui film, eu aveam puțin peste 20 de ani și abia mă îmbarcasem în aventura unui masterat internațional.

 

Nu doar că eram o studentă străină prin Europa, dar eram de două ori străină: făceam un masterat european, în cadrul unui program american.

 

Eram străină și pentru colegii mei americani, și pentru cei europeni. Eram „the Eastern-European girl”, așa cum entuziast – și cu cele mai bune intenții – m-a interpelat un coleg în prima zi de cursuri.

 

În acea perioadă în care îmi căutam drumul și identitatea, ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” tocmai intra, triumfător, în cinematografele din Europa.

 

În septembrie 2007, Bruxelles-ul era tapetat cu postere ale filmului-fenomen, la fel și Haga, locul în care noi ne făceam stagiile de practică. 

 

Când făceam naveta între cursuri și stagii cu colegii mei, bătând orașele în lung și-n lat, le arătam acele afișe. „Vedeți? E un film românesc și tocmai a luat marele trofeu de la Cannes”.

 

„Oh, wow”, veneau replicile sincer uimite, de la aceiași oameni care până atunci nu asociau România decât cu „Dracula’s castle”.

 

La acel moment al vieții mele, filmul lui Cristian Mungiu a devenit, indirect, o parte din brandul de țară pe care-l prezentam cu mândrie colegilor mei și, într-un fel, o parte din scutul meu în fața lumii.

 

Poate și de asta, momentul actual și posibilitatea de a intra alături de Cristian Mungiu în „măruntaiele” festivalului reprezintă nu doar o bucurie, ci și o închidere a unui cerc.

 

Eu nu cred în coincidențe, așa cum nu cred că poți să faci ceva de la zero – indiferent că e vorba despre un articol, o melodie sau un ditamai filmul despre care să vuiască o lume – fără să te încrezi la un moment dat în acea succesiune inexplicabilă și intuitivă de semne care se înlănțuie.

 

Oamenii care creează lucruri știu că, atunci când povestea se pune în mișcare, frecvențele se schimbă, coincidențele se înlănțuie și cercurile se închid.

 

La prima noastră întâlnire „de lucru”, am fost fascinată să aflu că și Cristian crede în aceste lucruri aleatorii după logica noastră, dar ordonate după alte rânduieli.

 

”Lucrurile se potrivesc cand ești tu atent la ele”, îmi spune el. „Altcineva ar putea să treacă și să nu le observe, dar când faci un film, de exemplu, în mintea ta și a celor care fac parte din el începe să se creeze o țesătură de evenimente, momente, detalii care au legătură cu locul respectiv și cu povestea… Și, fiind pe frecvența lor, ele îți ies în cale”.

 

În timp ce filma ”R.M.N.”, Cristian și membrii echipei vedeau peste tot mașini cu număr RMN, iar când a filmat „După dealuri”, pusese un pariu cu cineva din producție că în fiecare zi a filmărilor va apărea de undeva o imagine cu Arsenie Boca. Și așa s-a și întâmplat.

 

Nu știu însă ce înseamnă faptul că regizorul Cristian Mungiu și cu mine ne-am întâlnit pentru prima oară după 13 ani de la povestea mea cu ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, la finalul unei pandemii, în mijlocul unui război și, tulburător, într-o lume în care revolta față de situația cumplită descrisă în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” pare că s-a volatilizat.

 

La acel moment, cu toții ne îngrozeam, retroactiv, de perspectiva unei lumi în care așa ceva se putuse întâmpla, ba chiar fusese normalitatea acceptată și suportată.

 

 

Europa își punea mâna la ochi de disconfort în fața unor lucruri care se petrecuseră contemporan cu civilizația occidentală, fără ca nimeni să intervină.

 

Acum, 13 ani mai târziu, suntem martorii unui val de radicalism care vrea să scoată – din nou – avortul împotriva legii. 

 

„Cine-ar fi crezut?”, s-a întrebat și Cristian, retoric, când i-am împărtășit mica mea poveste de mai sus și am rememorat povestea filmului „4,3,2”, cum este prescurtat, cu afecțiune, de către cinefili.

 

Poate tocmai de asta, filmul pe care urmează să-l „povestim” în următoarele zile este mai actual ca oricând, pentru că este o poveste multifațetată despre oameni și despre conviețuirea cu alegerile diferite și viețile diferite ale altora.

 

Titlul – R.M.N. – nu este întâmplător.

 

Analiza imagistică de „rezonanță magnetică nucleară” este și o investigație cerebrală, iar în contextul de față oferă oferă un stop-cadru amănunțit al profilului nostru mental.

 

Ce spune despre noi „imaginea” pe care o avem despre lume: faptul că ne simțim superiori altor oameni, altor etnii, altor ființe care trăiesc pe același pământ?

 

Ce spune despre noi imaginea noastră mentală despre orânduirea lumii, cu ale ei repere osificate, în care suntem, invariabil, personajele pozitive?

 

„R.M.N.” este, la fel ca toate poveștile imaginate de Cristian Mungiu, o istorie pe niveluri de înțelegere, din care fiecare poate să extragă altceva, în funcție de punctul în care se află.

 

Fiecare poate ajunge până la un anumit sertar sau un raft care rezonează cu ceva din el însuși, iar în contextul actual toți avem multe sertare deschise și răvășite înăuntrul nostru.

 

„R.M.N.” este o poveste în care se vorbesc șase limbi diferite, care se petrece într-un context global, dar care va fi receptată diferit de către noi, cei care înțelegem comunitățile interculturale din Transilvania, și diferit de către cei care nu au aceste date de fundal.

 

Și pentru unii, și pentru ceilalți, va fi însă o călătorie tulburătoare.

 

Concret și succint, intriga „R.M.N.”- pe care nu o vom divulga în niciunul dintre materiale, pentru a nu strica experiența vizionării filmului – începe cu povestea lui Matthias, un sas care se întoarce de la muncă din Germania, în satul lui natal din Transilvania, cu ocazia Crăciunului.

 

În cele două săptămâni pe care le petrece acolo – și care se desfășoară pre-pandemie – se pune în mișcare un tăvălug de lucruri, emoțiile sar din balamale și ies la iveală tensiuni mocnite.

 

La final nimic nu va mai fi la fel, fără ca asta să implice un traseu inițiatic sau un parcurs tip arc de conștiință, pentru că Mungiu fuge pe cât posibil de clișee și de „cutiuțele” în care se închid definiții și teorii ferme despre lume. ”Dacă încă poți face lucrurile altfel, de ce să nu le faci?”, crede el.

 

Despre film în detaliu, despre distribuția lui multiculturală și despre locul în care a fost filmat vom vorbi în următoarele articole din seria „Drumul spre Cannes”, aici și pe Instagram.

Avanpremiera filmului în România va avea loc pe data de 2 iunie la Sala Palatului din București de la ora 19:00 și va fi deschisă publicului.

 

 

Biletele pot fi achiziționate prin rețeaua Eventbook.ro, la Agenția de bilete a Sălii Palatului și pe SalaPalatului.ro.

Foto: Voodoo Films