Despre tot ce-i fin și fain

„R.M.N.” de Cristian Mungiu: drumul poveștii de la o știre de ziar la un film de Cannes

By 20 mai, 2022Culture
read time 8 min
 
20 mai, 2022

„R.M.N.” de Cristian Mungiu: drumul poveștii de la o știre de ziar la un film de Cannes

Filmul pe care am bucuria să-l însoțesc la Cannes în postura de povestitor oficial, R.M.N. al lui Cristian Mungiu, a început așa cum încep multe dintre proiectele regizorului: de la o poveste adevărată care l-a provocat să înțeleagă mai multe despre lume.

by

Cristian Mungiu este un regizor cu suflet de profesor și spirit de jurnalist, cele două profesii pe care le-a practicat de altfel înainte să se dedice total regiei de film. 

 

Deloc întâmplător, și filmele lui împrumută din obiceiurile dobândite în acea perioadă, în special ideea de a fi mereu la curent cu știrile de actualitate. ”Citesc presă, multă presă și, fără să îmi propun, multe idei de film îmi vin de la povești reale care formează structura unei știri”.

 

 

Glumește, spunând că poți să filosofezi despre viață de la orice, chiar și de la o ghindă, dar știrile care îi captează atenția sunt cele care lasă loc de întrebarea „Bun, s-a întâmplat ACEST lucru. Dar ce ar mai fi de zis în afară de asta?”.

 

Când o știre i se pare interesantă, o păstrează într-un fișier de subiecte posibile, ca niște ferestre care îi rămân deschise în minte.

 

Efortul meu este să deconstruiesc acele știri încât să piară senzaționalismul lor și în loc să povestesc ce s-a întâmplat, să înțeleg de ce s-a întâmplat și despre ce vorbește la modul profund chestia asta”.

 

R.M.N. a pornit tot ca o știre care i-a trezit curiozitatea, la începutul anului 2020, chiar înainte de pandemie.

 

În comuna Ditrău, circa 200 de localnici protestaseră în fața primăriei, nemulțumiți de faptul că o fabrică de pâine din zonă a angajat doi muncitori din Sri Lanka.

Oamenii se arătau revoltați nu doar de faptul că li se iau locurile de muncă, ci și de perspectiva unui „val migrator” care să le pună siguranța în pericol și să le impună o cultură străină.

 

„Când scriu scenariul, nu mă interesează comunitatea respectivă, ținta mea este să înțeleg ce vorbește despre noi acea poveste: ca fire, moment și nivel al devenirii noastre umane. Ce se întâmplă cu noi, în acel moment din timp?”, explică Mungiu.

 

R.M.N. a fost extras din fișierul de subiecte posibile anul trecut, când Cristian Mungiu și-a propus să iasă alert din perioada de pandemie.

 

A pus deoparte proiectele de mai mare amploare la care lucra și a decis să spună o poveste actuală, poate chiar mai actuală decât la momentul pre-pandemic în care se întâmplase.

 

”Mi s-a părut că povestea asta vorbește despre un fel de angoasă pe care o resimțim tot mai mult. Sentimentul că se sfârșesc resursele, se poluează planeta, e căldură, suntem la capătul unor ani în care bărcile traversează Mediterana și vin tot felul de oameni printre noi”, explică el. ”Așa arată noile valuri migratoare. Înainte se venea cu calul, îi vedeai pe răsăritul dealului și știai că sunt invadatori. Acum lucrurile nu mai sunt atât de clare”.

 

Acest sentiment de sfârșit l-au avut toate generațiile – în secolulul XIX a căpătat inclusiv o denumire poetică, de „mal du Siècle” – dar în ziua de azi are mai multe nuanțe și automat se declanșează mai multe tipuri de reacții.

 

”Această angoasă scoate la iveală cât de subțire este, de fapt, stratul de empatie, politețe și educație dobândit în ultimii 40.000 de ani, de când am început să mai scrijelim o stâncă în loc să dăm cu bâta. E o pojghiță”, punctează Mungiu. „În profunzimea creierului, ai acel instinct animalic care, atunci când se instaurează frica, ia parul și îi dă pericolului în cap”.

 

Frica este de multe feluri, iar ceea ce reușesc comunitățile este să niveleze această frică de „celălalt” într-un soi de familiaritate: ”Ne adunăm la biserică, în sat, în cămășuță albă. Stăm lângă vecin, îl vedem și pe el în cămășuța lui albă, cu familia lui, cum să-i dai în cap?”.

 

Lucrurile funcționează însă până la marginea comunității, când apare o altă comunitate de potențiali dușmani sau pur și simplu de oameni diferiți.

 

”Această comunitate poate fi scalată atât în mare, cât și în mic. Uneori comunitatea poate fi un singur individ. Un individ mai înalt, mai bogat, care crede în alte lucruri. Diferit”.

 

Acel individ devine dușmanul și toate resorturile prin care se întâmplă asta devin laitmotivul filmului R.M.N. Nu e vorba doar de angoasa existențială contemporană, ci și de un soi de reflex animalic.

 

De asta filmul acomodează multe animale și tot de asta Cristian Mungiu a construit un microcosmos al pădurii în R.M.N., subiect despre care vom vorbi în următorul articol. Rimetea, locul în care s-a turnat filmul, se află propus pe lista locurilor de patrimoniu UNESCO și este un loc cu o energie deosebită.

 

 

”De ce un copil de cinci ani când vede o râmă o strivește sau când vede un alt copil care poartă ochelari îi strigă «Chiorule!»?”, se întreabă Mungiu. „Îi vin natural, instinctiv, și tocmai de asta când ai copii trebuie să faci ordine în mintea ta buruienoasă și să-i transmiți niște valori, să-l ferești de acest conflict al «celuilalt». Doar că, de multe ori, încerci să-l aperi pe el de fricile pe care le ai tu”.

 

În fiecare dintre noi se duce o bătălie între zona empatică și latura primară, instinctuală, care caută supraviețuirea cu orice preț. La unii bătălia este mai evidentă, la alții e clar în ce parte înclină balanța: către empatie sau către lipsa ei.

 

Filmul a fost turnat între noiembrie 2021 și ianuarie 2022, înainte ca această metaforă a „celuilalt” să capete o formă chiar și mai concretă, chiar la granițele noastre.

 

„Când m-am apucat să fac povestea nu bănuiam că vine un război atât de aproape de noi, dar bănuiam în R.M.N. potențialul de a vorbi pe mai multe paliere. E și despre noi și despre cum acest război ne-a afectat pentru că e aproape de noi, deși au fost atâtea războaie la care am închis ochii. E și despre cei care stau la Paris și au votat cu Le Pen, despre cei care și-au dorit Brexitul, e despre fiecare în mod diferit”, spune Cristian Mungiu.

 

În esență, R.M.N. este și despre bătălia dintre corectitudine politică și onestitate.

 

”Oamenii de azi nu mai sunt capabili să spună ce gândesc, iar povestea asta e un exemplu înduioșător de naivitate”, crede Mungiu. Atât oamenii reali din Ditrău, de la care a pornit ideea, cât și personajele lui Mungiu, sunt oameni care nu au înțeles că trăiesc într-o lume atât de globalizată încât nu mai poți să fii sincer în public niciodată. Cu nimeni”.

 

Practic, acei oameni citează mentalul colectiv al multora, cu voce tare. Faptul că alții se păzesc mai bine și își aleg vorbele mai atent nu înseamnă că nu gândesc la fel.

 

”Corectitudinea politică nu este o valoare în sine, nu ne-a educat să fim mai buni, ci doar ne-a adăugat un strat de fățărnicie. Păzim mai bine ceea ce gândim de fapt”, explică Mungiu.

 

Pentru că în film se vorbesc șase limbi diferite și este abordată și problematica minorităților, Cristian s-a lovit inclusiv de propriile straturi de corectitudine politică, în lumea filmului: ”Simt că provoc mici stânjeneli, în sensul că trebuie să răspund la sugestii de genul «Când vorbim despre minoritatea rromă, nu ar trebui să traducem rrom, în loc de țigan?». Și trebuie să le explici că oamenii nu vorbesc așa între ei, în viața reală”. 

 

Inclusiv noi românii între noi avem o relație complicată de percepție. „Noi, românii, ne privim uneori critic între noi. Câteodată îi vezi pe ceilalți români ca pe niște frați care, vrei nu vrei, sunt ai tăi, chiar dacă nu-i placi prea mult. Dar când cineva îi înjură sau îi privește de sus, te deranjează și te activezi”.

 

Filmul pornește de la ideea de comunitate și de la toate nuanțele care se regăsesc în ea, fiind povestea lui Matthias, care se întoarce de la muncă din Germania în satul său natal din Transilvania.

 

Matthias are inima grea, fiindcă în gândurile sale se află copilul care crește fără el, o altă femeie (în afară de mama copilului) pe care o iubește în taină, dar și tatăl lui rămas singur și bolnav.

 

Îl găsește pe copil copleșit de niște spaime pe care nu știe să le exteriorizeze, iar când mica fabrică de pâine la care lucrează Csilla, femeia pe care o iubește, angajează niște muncitori noi, spaimele par să cuprindă întreaga comunitate.

 

Filmul îi are în rolurile principale pe actorii Marin Grigore și Judith State, iar alte roluri sunt interpretate atât de actori profesioniști precum Macrina Bârlădeanu, Orsolya Moldován, András Hatházi sau Deák Zoltán, fie de neprofesioniști.

 

O parte dintre neprofesioniștii care apar în film sunt oameni simpli care, deși nu vor ajunge niciodată pe covorul de la Cannes, vor rămâne mereu, pentru ei înșiși și pentru copiii lor, „oamenii din film”. Tot o nuanță, de această dată încărcată de duioșie, a lucrurilor cu care ne identificăm.

 

În săptămâna în care avem interviul, Cristian îmi citează nu mai puțin de două știri care au exact această temă: supapa de tensiune dintre noi și „ceilalți”.

 

O situație apărută la un meci de hochei și respectiv la unul de fotbal (partida dintre Craiova și Sepsi), când s-a scandat „Afară, afară, cu ungurii din țară”.

 

”Există această întreținere constantă a unei supape, ca butonul de la oala de presiune care fâsâie din când în când. Acest gen de competiții arată exact rapiditatea cu care se schimbă percepțiile noastre despre comunitate”, explică Mungiu. „Același jucător de hochei sau fotbal poate fi prieten cu ceilalți 15 din echipa de club, dar în același timp să-i calce pe gât când joacă pentru naționala lui”.

 

Totul e despre grupul cu care se identifică în acel moment și despre raportul pe care simte că îl are cu ceilalți.

 

Dacă în cazul de mai sus e vorba de xenofobie, există situații în care diferențele nasc hilaritate.

 

De exemplu, Cristian îmi povestește despre niște filmări mai vechi din zona Brașovului, când acei oameni aveau niște glume și înțepături atât de regionalizate încât schimbaseră și semnificația bancurilor.

 

”Bancurile lor nu mai erau cu americanul și rusul sau francezul și românul, erau cu cele două comune vecine, aflate în conflict ireconciliabil. Și glumele erau despre tohăneni și brăneni și despre cât de proști sunt unii față de ceilalți și invers”, își amintește el.

 

Două comune, despărțite de doar trei kilometri, se aflau într-un conflict atât de evident încât până și limbajul uzual se adaptase pentru a acomoda această situație.

 

Este un exemplu viu, la o scară minusculă, a modului în care diferențele dintre noi pot căpăta infinite nuanțe, de la cele mai inocente la cele mai grave.

 

Filmul lui Mungiu traversează toată paleta de diferențe, iar tensiunea este evidentă încă din trailer:

Despre locul total aparte unde a fost filmat R.M.N, despre tot ceea ce se întâmplă la Cannes, dar și despre miturile legate de cinematografia românească (de la sunetul defectuos la metafora „supei”) vom vorbi în zilele următoare aici și pe Instagram.

Preambulul acestei plecări la Cannes a fost povestit de mine, aici: Drumul spre Cannes. Plec la Festivalul de la Cannes cu Cristian Mungiu și echipa filmului „R.M.N”

Avanpremiera filmului în România va avea loc pe data de 2 iunie la Sala Palatului din București de la ora 19:00 și va fi deschisă publicului.

 

 

Biletele pot fi achiziționate prin rețeaua Eventbook.ro, la Agenția de bilete a Sălii Palatului și pe SalaPalatului.ro.

Foto: Voodoo Films