Grădinile japoneze sunt microcosmosuri în sine și parte integrantă a culturii nipone. O grădină nu e doar o grădină, e o metaforă pentru viață, un prilej de meditație și inspirație, un răgaz pentru contemplare și regăsire, o cale către sine. Nu sunt deloc cuvinte mari, exact așa sunt gândite și concepute grădinile japoneze, de la începutul vremurilor.

Tocmai pentru că grădina este un element central al culturii japoneze, celebrarea și implicit ierarhizarea lor în funcție de dimensiune, frumusețe sau semnificație este inevitabilă. În acest sens, poporul japonez recunoaște trei „mari grădini” oficiale, considerate cele mai importante, frumoase și pline de simboluri.

Acestea sunt Kenroku-en în Kanazawa, Koraku-en în Okayama și Kairaku-en în Mito. În călătoria mea în Japonia, eu am vizitat-o pe cea dintâi, Kenroku-en din Kanazawa. 

 

Grădinile japoneze sunt metafore ale vieții, pentru că îmbină – atât concret, cât și simbolic – toate elementele care fac parte din calea vieții.

Firescul, dar și creația deliberată a drumului nostru. Trecerea timpului și etapele diferite ale existenței. Lucrurile care ne ancorează într-o stabilitate plăcută și cele care ne scot din confort și letargie. Lucruri diafane și line, dar și pieptișuri care ne învață anduranță și rezistență.

 

De multe ori în viață spunem unele lucruri atât de des încât ele devin truisme: „Doar în retrovizor putem înțelege ceea ce am trăit”, ”Viața poate fi înțeleasă doar privind-o din afară”, „Detașarea este cheia”. Toate astea sunt puse în practică într-o grădină japoneză, care e o sumă de metafore din piatră, plante, apă și pământ.

O grădină japoneză îți amintește că nimic nu este cu adevărat accidental în viață, că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și o semnificație.

 

Tocmai de astea, ele sunt un mix de asimetrii deliberate, limitări controlate, artificial și natural, echilibru și disrupție. Nu trebuie să recreeze natura, nici s-o copieze întocmai, ci să redea într-un spațiu mic o formă cât mai frumoasă și dezirabilă a naturii. O viziune ideală a ei.

La fel cum încercăm fiecare dintre noi cu viețile noastre: în spațiul și timpul care ne este dat, să facem din grădina noastră un mic rai, orice ar însemna asta pentru fiecare. Toți căutăm IDEALUL nostru, de la lucrurile mărunte la cele mari.

Fiecare grădină japoneză este formată din elemente care trebuie să îndeplinească, în mod ideal, șase principii complementare. De altfel, Kenroku-en chiar înseamnă „grădina celor 6 principii ideale”, pentru că fiecare grădină japoneză are o titulatură și o poveste.

Celelalte două „mari grădini”, Koraku-en din Okayama și respectiv Kairaku-en din Mito, înseamnă „grădina plăcerii amânate” (aluzie la principiul confucianist despre faptul că un conducător trebuie să aibă mai întâi în vedere binele supușilor și abia apoi binele propriu) și respectiv „grădina împărtășirii bucuriei cu ceilalți”, care trimite la faptul că, deși făcute de împărați, grădinile sunt menite să aducă bucurie maselor.

Cele șase principii complementare sunt următoarele:

Spațiul este important în ideea în care – în mod ideal – ar trebui să fie un loc suficient de mare ca să te poți pierde și regăsi pe tine în ea.

Plimbarea printr-o grădină japoneză are un sens al ei, un mers firesc, nu e doar o ieșire într-un parc obișnuit, așa că principiul spațiului pornește de la ideea că ar trebui să avem răgaz să facem lucruri cu noi și pentru noi. Aceleași principii pot fi însă recreate, în funcție de nevoile fiecăruia, într-un spațiu mult mai limitat, luând o infinitate de forme și variante.

Concret, parte din farmecul unei grădini japoneze este că poate ocupa orice spațiu: poate fi mică, mare, imensă sau, pentru cineva care își dorește un colț de natură sau o oază zen în casă, poate ocupa și dimensiunea unui colț de balcon. Dimensiunea nu este o condiție „eliminatorie”, ci o invitație la găsirea acelui spațiu, fizic sau mental, în care să ne permitem să fim noi înșine.

 

Ceea ce orientalii stăpânesc natural de milenii, iar nouă, occidentalilor, pare să ne scape tot mai mult, pe măsură ce ne afundăm în tehnologie și modernism este… timpul cu noi.

 

Firește că suntem „noi cu noi” 24 de ore pe zi, dar realitatea este că avem puține momente din zi în care să conviețuim realmente cu propria persoană, s-o ascultăm, să-i acordăm atenție, să ne punem întrebări și să ne răspundem, să vedem ce anume ne nemulțumește sau ce ne-ar face fericiți. Trăim pe pilot automat și luăm decizii tot pe „default”.

Meditația, în toate accepțiunile ei și cu toate tehnicile care o fac adesea să pară inaccesibilă sau complicată, este exact despre asta. Despre un moment în care să stai și să nu faci nimic. Doar să te gândești sau să-ți golești mintea și să te asculți. Mereu există ceva în tine care așteaptă să iasă la suprafață.

Avem nevoie de tehnici de mindfulness și de etichete concrete pentru ceva atât de firesc tocmai pentru că am pierdut naturalețea acestui gest.

Grădinile japoneze au mereu câte un cotlon ascuns, menit să te facă să te îndepărtezi de lumea dezlănțuită și să-ți oferi câteva minute de gândire. Fie că-i spui meditație, rugăciune, căzut pe gânduri sau orice ar fi, scopul e același. Reconectarea cu tine.

Japonezii consideră că nu poți să creezi ceva realmente pe gustul tău și cu semnificațiile pe care ți le dorești decât dacă e făcut de mâna ta, cu contribuția ta directă.

 

Prin urmare, direcția este dată de tine, dar cadrul este asigurat de natură. La fel ca în viață: destinul te duce până într-un punct, dar de acolo e treaba ta să faci lucrurile să se întâmple.

Cum faci asta? Plantând copaci, așezând pietre cu forme cât mai neregulate, lăsând mușchii să năpădească suprafețele în ritmul lor, dar în același timp fiind foarte clar în legătură cu fiecare loc din grădină și cu funcția lui.

De asemenea, conceperea deliberată a unui tip de potecă are legătură cu semnificația pe care designerul și-o dorește.

O potecă șerpuită, făcută din pietre inegale ca dimensiune sau înălțime este un loc menit să te reconecteze la prezent. Trebuie să fii atent unde pășești, să privești în jur, să-ți calculezi pașii. Pe de altă parte, o alee mare, largă, cu copaci pe ambele părți, te face să pășești relaxat și să privești în sus, să-ți liniștești mintea și să te reconectezi cu universul.

În imaginile mele din grădina Kenroku-en, observați că unii arbuști sunt legați cu sfori dispuse milimetric, sub forma unui „coif”. Aceasta este intervenția omului, care alege să protejeze arborii de iernile grele și de zăpezile care i-ar putea rupe, lăsându-i în același timp să-și dezvolte coroana în direcția lor firească.

 

Peisajul trebuie să împrumute la interior din exteriorul său. Un fel de a spune că viața este o combinație de ceea ce alegi tu să faci din ea, dar și de adaptabilitate la locul și contextul în care te afli.

 

Când te uiți la o grădină japoneză, ea trebuie să pară că se continuă cu peisajul din fundal, nu trebuie să facă notă discordantă sau să fie, pe românește, ca „nuca-n perete”.

Trecerile trebuie să fie line și, chiar dacă nu e foarte mare și e doar o oază de verdeață în mijlocul unor betoane, trebuie să găsească acel liant cu mediul exterior care să pară că e din peisaj. Că se continuă cu pădurea sau cu muntele din fundal.

O formă de consistență și de coerență pe care și viața o cere: odată ce te găsești pe tine, să nu lași să pătrundă nimic din ceea ce este discordant cu ceea ce ai ales să fii.

 

De asemenea, grădinile japoneze sunt gândite expres pentru a oferi unghiuri și panorame diferite când sunt privite din unghiuri diferite.

Nu există „cel mai bun cadru pentru o poză” sau „cel mai frumos punct de observație”, pentru că felul în care sunt concepute oferă priveliști diferite din puncte diferite.

Multe poteci sau poduri sunt în zig-zag, pentru a forța în mod delicat oamenii să se abată de la drumul bătătorit, cel drept sau cel care ne vine firesc, descoperind alte unghiuri și perspective.

În fond, viața chiar nu este o linie dreaptă, iar perspectivele diferite pe care le adunăm de-a lungul timpului contribuie deopotrivă la înțelepciunea și la experiența noastră ca oameni.

Desigur că Sakura e o perioadă minunată, dar florile de cireș sunt de găsit câteva săptămâni pe an și nu poți să depinzi de asta pentru grădina ta. Tot așa cum viața nu este o eternă tinerețe lipsită de griji și responsabilități.

Nu-ți faci planuri de viață bazându-te pe tine cel de la 20 de ani, fiindcă viața înseamnă mult mai mult de-atât.

 

Grădinile japoneze sunt în primul rând despre ciclicitate, despre firul vieții și succesiunea anotimpurilor și a perioadelor din viață. Există zone care duc cu gândul la începuturi, altele la finaluri, altele la perioade de trecere între capitole și momente. 

Niciodată o grădină japoneză nu va fi concepută pentru a fi frumoasă doar primăvara sau doar vara, ci trebuie să se adapteze, la fel ca oamenii, la natura ciclică a anului și a vieții. Nu să o controleze, ci să găsească moduri de a primi în mod firesc fiecare schimbare de anotimp, având de fiecare dată ceva de oferit.

Deloc întâmplător, grădinile japoneze au poduri și podețe care nu strălucesc niciodată a lac sau a vopsea proaspătă. Sunt gândite în așa fel încât să îmbătrânească natural: să primească urmele ploilor, zăpezilor și soarelui și să se patineze cu seninătate. Este, într-un fel, o variantă practică a conceptului japonez de „wabi sabi”: a găsi frumusețea în imperfecțiune și în ceea ce alții ar numi „defecte”. 

 

Am citit cu toții metafora porțelanurilor care se sparg și sunt refăcute imperfect, turnând aur în crăpături pentru a celebra faptul că nimic într-o viață bine-trăită nu rămâne „intact” sau „perfect”. Toți avem urme ale vieții prin noi. Acesta este încă un exemplu viu de wabi-sabi.

Aproape toate grădinile japoneze au o mică „grădină de ceai” ascunsă în interior, adică un loc în care, în orice moment al călătoriei tale, să te poți opri pentru a savura o infuzie preparată după tipicul japonez.

Unele grădini mai mici au chiar ca element central ritualul ceaiului, astfel încât restul naturii înconjurătoare devine doar un preludiu pentru actul savurării unei cești de ceai fierbinte.

Deloc întâmplător, în toate ceremoniile de purificare și detoxifiere pe care occidentalii și le-au însușit în ultimii ani, ceaiurile sunt un element central. Rolul lor nu este însă unul miraculos, cu promisiuni grandioase asociate lichidului fierbinte din ceașcă, ci mai curând erau prelungiri ale momentelor de răgaz de care spuneam mai sus.

 

Nu toți ne permitem să avem propria noastră grădină japoneză și poate nici să ne plimbăm periodic printr-una, dar marea lecție a grădinii japoneze în vremurile tulburi pe care le trăim nu ține de circumstanțe geografice sau materiale.

E vorba despre a ne trata viețile, așa complicate cum sunt ele, ca pe niște grădini care se află în responsabilitatea noastră.

Firește că hazardul ne duce în direcții pe care uneori nu le bănuiam, dar la fel ca arborii din imaginile mele, susținuți cu sfori ca să nu se frângă la așezarea zăpezilor grele, e răspunderea noastră să ne creăm o viață care să reziste intemperiilor și să ne permită să trecem cât de frumos putem printre vârste și perioade.

Frumusețea grădinilor japoneze este, la fel ca viața, imperfecțiunea lor. Urmele vremii, patina, faptul că nu rămân intacte, ci călătoresc prin timp la fel ca oamenii care le frecventează.

Poate ar trebui să ne gândim la asta, măcar fugitiv, data viitoare când ne vom dori o viață „perfectă” sau vom avea impresia, privind din afară, că viețile altora, ale celor pe care nu-i cunoaștem decât din vedere, ascund idealul pe care-l căutăm noi.

Așa cum fiecare grădină japoneză are numele, stilul și menirea ei, scopul nostru este să ni le găsim – sau să ni le stabilim – pe ale noastre. Să decidem, acum și aici, despre ce vrem să fie viața noastră și, implicit, cum vrem să arate grădina sufletului nostru.

DESPRE #JAPANBYMYSELF

Călătoria mea în Japonia este un proiect născut firesc între Fine Society și „Japan by Free-Spirit”, despre care am povestit mai multe AICI și care a apărut în urma unei discuții întâmplătoare între mine și Alina Deak de la Free Spirit Travel, despre cât de mult iubim amândouă spiritul japonez.

Deloc întâmplător, Alina organizează, pe lângă tururile obișnuite cu grupuri, un tip de călătorie în Japonia pe care eu îl consider unic și perfect pentru călătorii „de cursă lungă”. #JAPANBYMYSELF.

Concret, itinerariul este personalizat în funcție de interesele tale, călătorești singur – sau cu perechea/familia/câțiva prieteni – dar pe baza unui plan riguros pus la cale de Alina și echipa ei, care cunosc Japonia în lung și-n lat.

Dacă alte destinații sunt ușor navigabile prin două clicuri pe internet, Japonia NU este una dintre ele. E o țară în care sfaturile și ghidajul unui cunoscător sunt esențiale, iar noi ne-am convins de asta în fiecare zi a călătoriei. Da, cu toate sutele de călătorii pe care le am la activ – majoritatea singură prin lume – în Japonia mi-am dat seama cât de important a fost că m-am dus cu „temele făcute”. Nu de mine, ci de Alina.

În plus, în anumite zile pachetul #JapanByMyself include și un ghid local, român, care să facă și mai simplă și frumoasă experiența.

Noi l-am avut pe Iani, care a fost absolut încântător cu poveștile și explicațiile lui și care ne-a dat gata mai ales în ziua în care a venit cu învățăcelul lui, un japonez timid care învăța să fie un ghid mai bun… de la românul nostru. Da, un japonez lua lecții de la un român despre ghidajul în Kyoto. Poveștile și prietenia lui Iani au reprezentat încă un plus pe care această călătorie l-a adus în viețile noastre.

Alte povești din călătoria mea în Japonia, #JapanByMyself:

Plec să spun povești despre Japonia profundă, în sezonul frunzelor de arțar

O noapte într-un Ryokan japonez din Takayama: exercițiu de simplitate și seninătate

Puteți citi aici tot ce am mai scris pe Fine Society despre principiile japoneze care mi-au schimbat viața:

Mai puțin din toate, mai mult din mine.

7 idei japoneze pentru o viață mai simplă și mai eficientă.

Tratamentul japonez care m-a făcut să regândesc ideea de wellness.

România văzută prin ochii unei japoneze care locuiește aici de 18 ani

Cum mi-am făcut ordine în casă și în viață într-un singur weekend.

Misterul stampelor japoneze: Hokusai, Hiroshige și Utamaro.

Cum ne simplificăm viața (sau măcar de unde începem)