Mai puțin din toate, mai mult din mine
De ce am ales să fiu o minimalistă și de ce simplitatea este filosofia care mi-a schimbat viața.
De-a lungul vremii am primit multe întrebări despre „pasiunea asta a mea” (cum mi-a zis cineva duios) cu minimalismul și cu simplificarea vieții. Adică mai puține obiecte, o garderobă mai „editată”, o casă mai aerisită, mai puțin consum și mai multă cumpătare.
Treaba asta cu minimalism versus maximalism e la fel precum vegetarianismul versus mâncat carne. E o alegere. Nu am zis niciodată că drumul meu este cel corect, dar mie mi se potrivește mănușă și îmi oferă ceea ce am nevoie. Liniște, potrivire perfectă cu felul meu de a fi și susținere pentru tot ceea ce fac.
Cred că stilul de viață, indiferent cum decizi să fie el, ar trebui să te susțină. Să te ridice, să te ajute, să-ți ușureze viața, nu să te împovăreze și să te complice și mai tare. Stilul de viață trebuie să fie „baza”, pânza albă pe care așterni totul. Nu să fie ca un al doilea job, care-ți ocupă tot timpul și toată energia care ți-au mai rămas după jobul principal.
În ultimii ani am devenit de facto o minimalistă („în lucru”, nu sunt atât de veterană încât să-mi pun vreo medalie pe piept) și vara asta mai mult ca oricând m-am gândit… de ce oare?
De ce o fată crescută într-o familie românească normală, strângătoare (sertarul cu „punga cu pungi” nu e deloc ficțiune) și fără nicio istorie personală cu Asia – în afara unor vizite punctuale – s-a simțit atât de iremediabil apropiată de filosofia simplității încât simte că parcă așa a fost ea dintotdeauna?
Până să mă îndrăgostesc de el, minimalismul nu mi se păruse niciodată ceva cool. Ba chiar mulți ani mi s-a părut o tâmpenie, pentru că îl asociam cu austeritatea și extremismul. Cu oamenii ăia care stau într-o încăpere goală, cu un scaun, un bec deasupra capului și o saltea pe jos. „De ce ar vrea cineva așa ceva?”. Și, sincer vorbind, există și multe extreme ale acestei filosofii, ca în orice altceva.
Am citit cândva o carte a unui minimalist japonez, numită „Adio, lucruri!”, în care el explica faptul că nu are nevoie decât de un singur prosop, cu care se șterge pe corp, pe cap și, alternativ, mai șterge și vasele și blaturile din bucătărie cu el. Când citești așa ceva nu-ți vine să închizi cartea și să te faci de-a doua zi minimalist.
Dar astea sunt doar niște extreme, ori pentru mine minimalismul este despre echilibru. Despre DESTUL, nu despre PUȚIN. Despre cât îți trebuie ca să fii fericit și despre faptul că, de fapt, nu îți trebuie foarte multe lucruri. În niciun caz atâtea câte crezi sau câte te împinge societatea să crezi că îți trebuie.
De unde am început cu minimalismul?
Cred că sunt lucruri care ți se întâmplă în viață brusc și alte lucruri care se așază peste tine, strat peste strat. La mine, treaba asta cu simplitatea a fost un cumul de „straturi”. Nu m-a lovit peste cap într-o dimineață și din acel moment, gata, am fost minimalistă.
Mai întâi, a fost un melange între firea mea ordonată nativ, faptul că eram mai mult cu valiza la picior și simțeam nevoia de a umbla cât mai „light”, plus concluzia ciudată că numărul obiectelor mele favorite era mereu constant – și foarte mic – în raport cu tot ceea ce acumulasem.
Deasupra s-a instalat progresiv sentimentul de sufocare pe care-l aveam printre activități, task-uri, obiecte, haine, care la un moment dat păreau fiecare câte o grijă în plus pe o listă interminabilă.
Așa am ajuns, treptat, la concluzia că fericirea și liniștea pe care o căutam nu implică mai mult, ci… mai puțin. Mai puțin din tot.
Rememorând momentele din trecut, am realizat că fericirea mea nu implicase niciodată multe lucruri, ci doar ACELE lucruri care mi se potriveau. Nu era vorba de cantitate, ci de calitatea alegerii.
Cartea lui Marie Kondo – „The Life-Changing Magic of Tidying” – a apărut într-o doară în viața mea, dar a făcut clic exact când aveam nevoie. Am scris despre ea (aici) cu 4 ani înaintea serialului de pe Netflix și am început cu simplificarea când nu era încă „la modă” să fim sustenabili și cumpătați, deși mă bucură nespus că a devenit ceva trendy și sper să țină.
Am început mult în urma altora, precum Liana Popa (despre care am scris aici și pe care o consider „mămica” minimalismului de la noi), dar nu se poate spune că am călărit vreun val de modă. E foarte greu să devii minimalist dacă n-o simți, nu e ca și cum îți adaugi o culoare nouă în garderobă. E un proces anevoios, pe care doar din convingere îl poți duce, altfel te răpune psihic și fizic (fizic, da, că trebuie să iei casa obiect cu obiect și s-o analizezi).
Așadar… de ce? Fiindcă e o filosofie care se mulează pe sufletul meu.
Și da, minimalismul e atât de actual fiindcă susține și unele dintre convingerile la care oamenii au ajuns, vrând-nevrând, după ani de acumulare: faptul că trebuie să fim mai blânzi cu planeta, să nu mai irosim, să nu ne mai batem joc. Și eu cred asta din tot sufletul și m-a motivat în multe momente ale vieții. Dar nu e un panaceu.
Este minimalismul răspunsul la toate problemele?
Bineînțeles că NU.
Multe persoane care mă cunosc îmi spun: „Diana, eu te admir pentru disciplină și cumpătare, dar eu nu aș putea niciodată să fiu așa” sau „Mie îmi place haosul, dezordinea, e dezordinea mea, știu eu rostul ei”.
Au perfectă dreptate. Există unii oameni crescuți „pe clasic”, așa ca ca mine, cărora minimalismul le poate schimba viața în bine și le poate da o direcție care le lipsește, doar că încă nu o conștientizează sau nu sunt pregătiți pentru ea.
În egală măsură, există și alții care se simt minunat exact așa cum sunt. Sunt fericiți așa, iar ceea ce eu numesc haos sau dezordine pe ei îi umple cu ceva de care au ei nevoie. Așa cum nu există medicamente minune, nu există filosofii universale.
Iubesc simplitatea fiindcă mă structurează. Îmi contrabalansează restul vieții, unde alerg, fac lucruri, mă agit, scriu, îmi vin idei la orice oră din zi sau noapte și mintea mea e ca un acoperiș cu o sută de antene deschise simultan.
Maximalismul ar însemna să-mi adaug încă un corp de clădire și să mai instalez câteva antene. „Circuitul” meu nu poate duce atâta încărcătură.
Pentru mine simplitate și „minimalism” înseamnă următoarele:
Știți casele în care televizorul merge tot timpul, indiferent dacă se uită sau nu cineva la el, iar radioul sau vreo altă muzică este fundalul obligatoriu? A mea NU este una dintre aceste case.
Îmi place să ascult muzică, iubesc să scriu în cafenele pline-ochi de lume, dar am învățat în același timp că liniștea poate fi minunată pentru trup și suflet.
Să fii singur cu gândurile tale, să ți le asculți, să ți le aduni când simți nevoia. De multe ori oamenii mă întreabă cum îmi vin unele idei de articole sau cum gândesc poveștile. E simplu. În liniște.
Sunt oameni care fug de liniște și de gândurile lor, eu mă duc spre ele cu brațele deschise, ca atunci când pulverizezi parfum în aer și apoi intri în norul de parfum.
Cumpăr lucruri în continuare, nu am vreo limită de achiziții anuale și nici nu-mi număr ce am în dulap – deși pentru unele persoane asta funcționează foarte bine – dar cumpăr cu cap. Puțin și „cu suflet”.
De vreo 2 ani încoace nu mi s-a mai întâmplat să am achiziții „accidentale”. Nimic pe principiul „Nu era mărimea mea, dar era frumos”, „L-am luat în grabă și de fapt nu e stilul meu…”, „A fost o cumpărătură din impuls…”, ”Era urât afară, eu am văzut haina asta în vitrină și am intrat și am luat-o…”.
Am mai scris AICI, AICI și AICI cum iau decizii la cumpărături, dar esența e simplă: dacă nu e dragoste adevărată mai bine las obiectul în magazin.
Viața e scurtă. Poate suna ciudat, dar la un moment dat m-am gândit, dacă eu n-aș mai fi, ce ar spune despre mine lucrurile lăsate în urmă? Ar fi „amprenta” mea? Semnătura mea de stil, personalitate, spirit? Sau ar fi un amalgam de elemente disparate, aduse laolaltă din diferite perioade și epoci, fără cap și coadă? Ar spune coerent povestea mea sau ar fi bucăți din mai multe povești diferite?
La un moment dat, cu ani în urmă, am făcut un shooting și echipa de stiliști a venit la mine acasă să alegem hainele. Pe orice puneau mâna din dressingul meu, replica mea era: „Nu aia, aia nu-mi place, îți arăt eu care e favorita mea”. Sau „Nu, nu aia… aia nu-mi stă bine. Cealaltă!”. Dintr-un dulap întreg, eu aveam 10 lucruri care-mi stăteau bine și erau favorite. Cam puțin. Prea puțin. Nu mai vreau asta niciodată.
Înainte, garderoba mea se împărțea între lucrurile preferate și… restul. Acum am mult mai puține haine și pantofi în dulap, dar pe oricare obiect pun mâna… e favoritul meu. Și nu mai țin nimic „de bun”, nu mai există acest concept.
Posesiunile tale te reprezintă? Toate sunt după chipul și asemănarea ta? Orice obiect alegi din dulap e unul care ți-e drag și l-ai purta? Nu trebuie să fii minimalist, dar… răspunde-ți la această întrebare.
Stați liniștiți, și eu am zile în care sunt atât de nervoasă sau supărată încât îmi vine să-mi cumpăr 5 perechi de pantofi și 2 pizza și să stau să mă uit la E! Entertainment până la 5 dimineața ca să-mi spăl creierul.
Dar, față de ceea ce făceam în trecut, acum întâi mă analizez și mă întreb DE CE am impulsul de a face un anumit lucru. Sunt capabilă să-mi trec puseele sub filtrul rațiunii. Cumpăr ceva fiindcă îmi place, fiindcă ador acel lucru sau doar fiindcă am nevoie să mă „pansez” cu ceva? Fac o alegere pentru că mi-o doresc sau pentru că umple sau golește ceva din mine?
La mine funcționează perfect și „precedentele”. Când sunt tentată să cumpăr din impuls, îmi aduc aminte cum a fost ultima dată când am cumpărat ceva la fel. A stat în dulap degeaba și am ajuns ulterior să-l dau cadou sau să-l arunc. Bani pierduți, energie pierdută, timp pierdut.
Când mă uit acum la un lucru, știu exact dacă va fi purtat sau dacă va ajunge la groapa neagră a regretelor. Nu-i magie, e doar exercițiu.
În materie de beauty, am câteva reguli simple: demachiere dumnezeiască, cremuire temeinică, mișcare zilnică, mâncat sănătos, masaj facial cu lucruri simple.
Viața mea nu poate acomoda multe ore petrecute la cosmetică, nici tratamente complicate și nici vreo dependență de ceva care să-mi mănânce mult timp. De fapt, nici dacă aș avea timpul necesar nu cred că aș alege să-l petrec acolo. Nu ore-n șir cel puțin. Și mai e ceva: nu-mi place ca îngrijirea mea să depindă în proporție covârșitoare de alți oameni.
În afară de manichiură, pedichiură și basics, la mine restul intră la categoria „complicat și ultra-complicat”, așa că prefer să am grijă cât mai bine de ceea ce am de la natură, zilnic, în loc să am nevoie să mă bag, periodic, în „reparații capitale”.
Am învățat, în timp, ce coafură îmi stă cel mai bine și cum să-mi îngrijesc părul, ce fel de creme sunt bune pentru tenul meu, ce produse și branduri îmi priesc și care nu, ce stil de machiaj mă avantajează și ce nevoi are pielea mea… Bref, m-am cartografiat singură și am tras niște concluzii, ca un fel de „manual de funcționare” al propriei persoane.
Folosesc toate produsele pe care le am, cumpăr unele noi când le termin pe cele vechi și nu ajung niciodată să arunc la coș produse întregi uitate sau neconsumate. Dacă am ceva în plus, prefer să le dăruiesc și să le fac să circule.
Despre beauty și trucuri deștepte am mai scris AICI:
Lucruri simple: ritualul meu zilnic de îngrijire.
Cele mai simple și eficiente trucuri de frumusețe pe care le știu.
Cel mai simplu și eficient truc de frumusețe… împotriva gravitației
Am scris AICI despre cum să pleci aproape o lună prin lume cu o singură valiză și de atunci m-am mai îmbunătățit. De ce? Fiindcă tu cari valiza. Dacă sunteți doi, VOI cărați valizele.
Diferă pronumele, singular sau plural, dar chiar are sens să cari atât?
În plus, din amintiri, de câte ori am plecat cu 3 valize de „variante”, am ajuns să port 5 lucruri mari și late, iar când am plecat cu o singură valiză de haine care se puteau combina toate între ele am ajuns să port tot ce aveam și m-am întors cu maximum 5 lucruri nepurtate. Așa că la mine funcționează acest principiu.
Acesta a fost argumentul lui Marie Kondo care mi-a plăcut cel mai tare. Ea povestea în carte despre o clientă care i-a cerut să vină să-i rearanjeze casa astfel încât să se simtă în fiecare seară când vine acasă ca la un hotel de lux.
Femeia respectivă iubea sentimentul pe care-l ai într-un loc în care ajungi și totul e perfect gândit pentru starea ta de bine. Adică aerisit și numai obiecte frumoase, bine-alese, nimic prea mult, nimic care să te copleșească sau să te deranjeze la nivel vizual. Mi-am dat seama că și eu rezonam cu acest aspect, de asta mi-a rămas atât de viu în minte argumentul respectiv.
Doar că acasă nu există o armată de oameni care să se ocupe de fiecare cotlon, ci totul cade în sarcina… ta. La „hotelul” de lux de acasă, tu ești și proprietar, și recepționer, și valet, și menajeră, și client. Cam multe pălării de purtat.
La un moment dat, am realizat că weekend-urile mele însemnau de prea multe ori ordine prin casă, șters praful de pe (prea multe) obiecte, scos haine de vară și aranjat cele de iarnă și viceversa și tot așa. Și m-am gândit cum ar fi dacă NU aș avea atâtea lucruri de aranjat. Fără să am o casă mai mare, fără să dublez dressing-ul, fără să mai cumpăr 20 de cutii și să mai instalez trei rafturi în perete, fără să angajez niște super-echipe de curățenie. În același spațiu… să am mai puțină bătaie de cap și să mă simt la fel de relaxată cum aș fi într-o călătorie la un hotel unde se ocupă altcineva.
În prezent, hainele mele de vară și de iarnă conviețuiesc armonios, doar le mai schimb ocazional locul în dulap, după chef. Nu am de împachetat cutii, despachetat cutii, dat jos, urcat și tot ce făceam înainte. Toate sunt pe locul lor „definitiv” și nu mai vin cu griji și sarcini atașate. Nu mai am nevoie de weekend-uri de aranjat, dereticat. Și, tot pentru simplificare, mi-am făcut un obicei: nu aștept să se adune lucruri, ci le pun la loc unul câte unul.
Am luat ceva din raft, pun înapoi în raft. Am purtat un sacou, îl aerisesc și îl pun la loc, nu las să se adune 20 de sacouri lăsate pe te-miri-unde, ca să am apoi două ore de făcut ordine prin casă. Lucruri mici, cu efecte mari. Iar dacă plec într-o călătorie, ceea ce se întâmplă des, pot să fac un bagaj în 30 de minute, fiindcă iau hainele direct din raft și de pe umerașe și le pun în valiză. Nu am de căutat, scos, călcat, aranjat, dat la curățat, pregătit. Pentru mine, seninătatea oferită de acest tip de organizare este neprețuită.
Pentru mai multe idei, inspirații și detalii utile, mă poți urmări și pe profilul de Instagram.
Foto: Unsplash