Aseară am revăzut, după multă vreme, „Eat, Pray, Love”, un film destul de slăbuț și superficial de altfel, pe care îl salvează în procent de 99% Julia Roberts, care e fermecătoare.

 

Un lucru mi-a plăcut însă în mod special, din cele două ore și jumătate.

 

Momentul în care „vraciul” balinez Ketut îi spune lui Liz că trebuie să ajungă „să zâmbească cu ochii, cu fața, cu mintea… chiar și cu ficatul”.

 

Ca om care are o serie de probleme de sănătate cu legătură directă cu ficatul, dar nu numai, am râs. Și mi s-a părut o idee foarte faină. New-age poate, dar foarte reală.

 

Asta pentru că noi, occidentalii, ne-am obișnuit să tratăm mintea și corpul ca pe două „entități” total diferite și să punem corpul să tragă ponoasele tuturor alegerilor greșite ale minții. Alegem cu mintea și suportăm cu corpul.

 

Și, poate fiindcă am și mai mult timp ca oricând, m-am analizat în relația cu propriul corp. Corpul meu cu intoleranțele lui nenumărate, cu limitările lui, cu blocajele lui despre care am tot scris. Și mi-am dat seama că, în cele mai multe cazuri, am dat vina pe el pentru multe dintre problemele mele din ultimii 30 de ani.

 

Mă uitam acum câteva seri la Asia Express și îmi venea să râd și să plâng simultan. ”Eu, dacă m-aș duce acolo, n-aș supraviețui o zi”, i-am scris pe Instagram unei prietene. ”Chiar îi invidiez pe oamenii ăia, cu corpurile lor care pot duce orice, pot mânca orice, care nu au atâtea specificații complicate și nevoi speciale. Mi se pare minunat să fii așa liber, tu în corpul tău”.

 

De multe ori, în ultimul an de tratament, am fost nemulțumită că lucrurile nu se întâmplă mai rapid. Că nu se ameliorează peste noapte, că stomacul meu nu reîncepe ca prin minune să funcționeze perfect, că nu au dispărut într-o săptămână toate durerile, că încă mai am de luat medicamente, că încă mai am zile așa-și-așa. Și astăzi, în timp ce pregăteam niște clătite „fără nimic”, cum îmi place mie să glumesc, am avut o revelație.

 

Dacă acest corp al meu ar fi o persoană de sine-stătătoare, ar fi un copil chinuit sau o femeie care a luat bătaie în fiecare zi din viață.

 

Fără nicio exagerare, organismul meu a fost abuzat în fel și chip: de diete nepotrivite, de alimente pe care nu le putea duce, dar le-a dus cum a putut din adolescență până acum; de alergeni pe care i-a consumat decenii întregi până să aleg eu să-i scot din viața noastră; de anii mei de workaholism în care dormeam puțin și mâncam prost; de faptul că el a dus greul tuturor deciziilor mele proaste. Am cerut de la el mai mult decât putea duce și cumva a dus.

 

Corpul meu a fost ca un mecanism care-și depășește specificațiile din fabrică. Folosim adesea cuvântul „Limitless”, dar corpul meu chiar asta a făcut, și-a depășit limitele date de natură și a dus tot ce i-am pus „în spate”, fără să mă dărâme și fără să mă arunce în ghearele vreunei boli cumplite. Deși ar fi putut. Aveam toate șansele, după cum au relevat analizele făcute ulterior.

 

Dar corpul meu nu s-a lăsat.

 

Iar eu, acestui corp abuzat de mine timp de 30 de ani și mai bine, îi cer să se întoarcă la 180 de grade în mai puțin de un an. Peste noapte. Ca unui copil căruia îi zici „Uite, astea-s traumele tale, am priceput, acum hai să le uităm și să începem un nou capitol. Ai uitat tot, da?”.

 

Nu funcționează așa.

Corpul meu, așa cum este el, a trecut prin zeci de diagnostice greșite (da, ați citit bine, zeci), prin cel puțin o sută de analize diferite, prin perfuzii și ace de toate dimensiunile, prin puncții pe sinusuri pe viu, prin analize invazive fără anestezie, printr-o multitudine de verdicte sumbre și greșite, prin „amenințări” de operații complicate, prin zeci de săli de așteptare, prin radiografii și ecografii pe toate organele, dar mai ales prin ani în care eu am ales să-i ignor toate suferințele și să mă dau ”Limitless” și amazoană.

 

M-am născut cu un corp care avea limitele lui „tehnice”, din fabrică. Nu le zic „defecte”, ci doar limitări. Ca un mixer proiectat cu trei viteze în loc de șase. Și eu, „proprietarul” acestui corp, i-am cerut nimic mai mult și nimic mai puțin decât PERFECȚIUNEA. Mereu.

 

Și, cu toate astea, corpul meu m-a susținut. Corpurile noastre duc mai mult decât credem noi că putem duce.

 

În perioada asta a pandemiei, am spus de multe ori – mai în glumă, mai în serios – că așa cum medicii sunt linia întâi împotriva virusului, eu cu corpul meu sunt „linia întâi” la categoria victimelor. Și din nou l-am luat în râs.

 

Vorbind la telefon cu medicul meu, i-am zis, cu toată seriozitatea: „Doamnă doctor, vă dați seama că eu dacă iau virusul ăsta și ajung în spital, s-a terminat”. Și am izbucnit în râs, ca să detensionez cumva enormitatea a ceea ce spusesem.

 

Iar doamna doctor – care nu-i nici pe departe genul care să te mângâie pe creștet, ba chiar din contră – mi-a spus ceva ce mi s-a tot rotit în cap:

 

”Eu cred că vă subestimați corpul. Și cred că ați avea surpriza să descoperiți că sunteți printre oamenii care pot duce cel mai bine acest virus. Corpul dumneavoastră e învățat să lupte”.

 

Recunosc că m-a lăsat fără cuvinte. N-am știut ce să-i mai spun. Și, cum spuneam, doamna doctor este aceeași persoană care mi-a explicat, acum doi ani, că „Ori intrați pe un regim drastic, ori sunteți în linie dreaptă spre cancer”. Deci, zău… chiar nu voia să mă mângâie pe creștet.

 

Din perioada asta oribilă ies măcar cu o conștientizare suplimentară asupra corpului meu. Am înțeles, pentru prima oară poate, că trebuie să-i dau și eu ceva înapoi.

 

Nu doar medicamente care să-l repare și alimente care să-i facă bine. Prin acest sacrificiu eu consideram că îi dau tot. Că e suficient și să facă bine să se repare. Rapid!

 

Am înțeles că trebuie să-i dau răbdare. Timp. Și poate și un strop de iubire și de respect în plus. Și să-i mulțumesc că a dus cât a dus.

 

În loc să-l critic de câte ori merg la frigider și văd ceva ce NU pot mânca, în loc să mă supăr că nu am primit un corp mai zdravăn și cu toate rotițele incluse… să mă împrietenesc cu al meu cu adevărat. Nu doar așa, de formă. Din suflet.

 

Nu știu dacă voi reuși să-mi fac ficatul „să râdă” până se termină pandemia asta, dar pentru prima oară în viață, aleg măcar să încerc.

Mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.