Despre tot ce-i fin și fain

Ce ar trebui să uităm din „cei 7 ani de-acasă”

By 22 februarie, 2016Learning
read time 7 min
 
22 februarie, 2016

Ce ar trebui să uităm din „cei 7 ani de-acasă”

Cei șapte ani de-acasă sunt la fel de valabili în zilele noastre, dar societatea în care trăim a modificat prin punctele esențiale conținutul acestora. Cel puțin trei lucruri pe care le-am învățat când eram mici nu mai sunt deloc valabile în prezent, dacă vrem să fim fericiți și împliniți cu viețile noastre.

by

Când privesc aceste fotografii, am o strângere de inimă și mi se par atât de îndepărtate și atât de aproape de mine în același timp. Le-am făcut în urmă cu câteva luni, după un concept al prietenei mele Ailin Ibraim, care s-a stins săptămâna trecută, după o luptă fulgerătoare cu o boală grea și nedreaptă.

 

La momentul în care făceam aceste fotografii împreună, totul era bine, luminos, viitorul nu rezerva decât surprize frumoase. Singurul întuneric era format din jocul de lumini și umbre pe care tot ea și-l imaginase pe peretele biroului meu de acasă.

 

Am vrut să le postez pe site fiindcă sunt printre preferatele mele și pentru că simțeam nevoia să-mi amintesc de Ailin și altfel. Și, în timp ce le urcam, mi-am dat seama că sunt printre cele mai stranii fotografii ale mele, care m-au scos la vremea respectivă din box-ul meu (tot Ailin avea acest merit). Așa cum mi se întâmplă mie de obicei, să fac conexiuni între emoții și idei, mi-am adus aminte ceea ce gândeam eu la momentul realizării lor: cât de anevoios e uneori să ieși din ceea ce e familiar, cunoscut, cartografiat, bătătorit? Chiar și când e vorba doar de o fotografie simplă, într-o ținută ușor atipică.

DSC_6797

 

Toți suntem o sumă de învățături, unele mai drepte, altele mai strâmbe. Dacă suntem norocoși, mai mult drepte decât sucite. Dar dacă nu? Dacă ajungem, fără să ne dăm seama, niște adulți cărora le e teamă de ridicol, de schimbare, de nou, de eșec, de necunoscut, de simplul act de a-și cere drepturile, de, de, de… ?

 

La matematică există un concept numit „modúl” (am pus accentul ca să nu se confunde cu altceva). Când un număr este plasat în modul, semnul plus sau minus al acestuia nu mai contează, e ca și cum valoarea lui ar fi izolată, protejată de orice fel de influențe. Devine valoare absolută. Cam așa am tratat și eu multe dintre adevărurile deprinse când eram mică, doar că „modulul” era, de fapt, perioada în care am crescut.

 

Chiar dacă cea mai mare parte a lucrurilor de viață pe care le-am însușit când eram mică sunt adevărate, există și lucruri pe care aș fi vrut să le învăț altfel. Să înțeleg că nu există doar alb și negru, că undeva e un joc de umbre, un mix între lumină și întuneric, un gri eliberator. Că viața presupune să te adaptezi, nu s-o introduci pe ea într-o cutiuță conformă cu așteptările tale.

Dacă ar fi să dăm UNDO unor convingeri pe care ni le-am însușit demult și cu care am conviețuit până acum, acestea ar fi primele trei:

Oamenii egoiști sunt oameni răi, cărora le pasă doar de propria persoană

DSC_6822

 

Multe dintre lucrurile pe care le învățăm când suntem mici poartă ceva din tiparele basmelor cu Făt-Frumos și zmeul. Personajele negative sunt rele până-n măduva oaselor, în timp ce prințesa sau eroul principal sunt învestiți cu un șirag neverosimil de atribute: sunt frumoși, deștepți, buni, cu capacitate de sacrificiu, înțelepți, mereu cu replica potrivită, prieteni de nădejde, iar lista ar putea continua.

 

Puține dintre personajele pe care învățăm să le iubim când suntem mici au trăiri interioare contradictorii. Sunt ori buni, „în modúl”, ori răi, în modul. Totul e în valoare absolută.

 

Cu timpul, am înțeles că multe dintre trăsăturile așa-zis negative pe care le deprinsesem în copilărie nu sunt negative deloc. Că, în lumea în care trăim, auto-sacrificiul nu te duce decât pe marginea depresiei, că nimeni nu va avea grijă de tine dacă tu nu ai și că e absolut recomandabil, ba chiar sănătos, să ai întâi grijă de tine și abia apoi de toți cei din jur.

 

De ce? Fiindcă, logic, în momentul în care tu nu ești bine, nu ai nici cum să dai, să împărtășești, să îngrijești și să faci. Exact cum ți se reamintește la fiecare zbor cu avionul: „Fixați-vă întâi propria mască, înainte de a-i ajuta pe ceilalți”. Chiar și când „celălalt” este propriul tău copil,  cel mai bun exemplu pe care îl poate primi este cel al unui părinte fericit, împlinit, care face ceea ce îi place și care nu se pune pe ultimul loc după toți ceilalți.

Nu trebuie să-l iei niciodată pe „nu” în brațe

DSC_6819

 

Conviețuirea cu NU este strâns legată de relația cu egoismul sănătos de mai sus și, cel puțin pentru mine, pare să fie lecția de însușit în această viață. De (prea) multe ori m-am pus pe mine în plan secundar, mi-am înghesuit propriile scopuri și sarcini de făcut, le-am grăbit sau le-am amânat, doar pentru că altcineva îmi ceruse ajutorul. Și cum să spun „nu”?

 

În majoritatea covârșitoare a cazurilor nu era vorba de ceva de forță majoră, nici de vreun prieten de suflet aflat la ananghie, ci de o cunoștință care fie îmi mai ceruse de multe ori ajutorul, fie se reactiva doar când avea nevoie de ceva, fie de niște lucruri pe care le-ar fi putut face la fel de bine și altcineva. Și, de cele mai multe ori, era vorba de situații în care mintea și întreg corpul pulsau în aceeași direcție: „Spune NU, spune NU, spune NU”. Și atunci… de unde imposibilitatea mea de a spune NU?

 

Suntem învățați să fim buni, să sărim în ajutor, „să nu facem altora ceea ce nu ne-ar plăcea nouă”, uitând că de multe ori oamenii care sunt mereu disponibili sunt și cei mai solicitați. În cazul meu, faptul că îmi doream sincer să ajut oamenii care îmi solicitau sprijinul m-a făcut să-mi aglomerez viața în mod inutil, uitând că înainte să le fiu datoare lor cu un ,,da”, îmi sunt mie datoare cu unul.

 

De câte ori spuneam „da” într-o situație în care nu-mi doream cu adevărat să rostesc acest cuvânt, îmi spuneam mie „nu”. Nu, nu îți vei lua acea zi liberă, nu vei face acel curs, nu vei merge la sală, nu-ți vei onora acea programare. Nu, nu, nu… fiindcă i-ai promis altcuiva ceva, un „ceva” care n-are legătură cu tine, dar acum trebuie să te ții de cuvânt.

 

Pentru anul acesta, mi-am propus să lucrez cu propria persoană și să fac astfel încât să-mi devină greu să mai spun „da”. Să mă opresc, să trag aer în piept și să rostesc „nu”-ul eliberator. Să selectez acele proiecte, idei și rugăminți care chiar îmi merită ajutorul și care nu-mi dau viața peste cap. Dacă nu e ceva de viață și de moarte, orice poate aștepta. Și nu mai sunt dispusă ca acel „orice” să fie chiar propria persoană.

Viața nu e cum vrei tu

Să nu ai impresia că viața e așa cum îți imaginezi tu!”. Nu, să trăiți! Fac parte dintr-o generație care n-a învățat nici la școală, nici din cărți și nici din cei 7 ani de-acasă cum să-și seteze scopuri și așteptări. Suntem doxa de geografie, istorie, matematică și literatură română, dar habar nu avem cum să ne organizăm, cum să ne întindem aripile, de unde să începem când ne dorim ceva. Nu e neapărat vina cuiva, doar a vremurilor pe care le-am trăit, având în vedere că nici profesorii noștri din școală nu știau toate astea.

 

Zilele acestea mi-a revenit în minte o frază dintr-o carte scrisă de trainerul american Jack Canfield: „Choose goals that will stretch you, so that in the process of achieving them you become someone worth becoming”. Mi-am dat seama că în ultimii zece ani chiar am făcut un „stretch” considerabil și că am lucrat cu mine, cu toate experiențele, poveștile, cărțile, metodele și lucrurile însușite pe parcurs, pentru a da „undo” înțelepciunilor colective de tipul „Stai în banca ta”, „Vezi-ți de lungul nasului” sau „Niciodată n-o să poți să…”.

 

Acceptând că existența mea zilnică nu trebuie să fie o înșiruire de concluzii fatidice precum „Așa e viața”, „Așa se face” și  „Așa stau lucrurile…”, am învățat să-mi asum răspunderea pentru tot ceea ce mi se întâmplă (sau nu) în viață și să-mi setez scopuri clare, definite dincolo de „Într-o zi poate…” sau „Ce frumos ar fi dacă…”. Să-mi fac un plan scris pe hârtie, negru pe alb, pe care să-l revizuiesc săptămânal, lucru care sună foarte logic și simplist, dar pe care puțini dintre noi îl fac în mod dedicat și concret, din simplul motiv că nimeni nu ne-a învățat asta.

 

Și, tot ca lecție de viață, am înțeles că nu e nicio rușine să citești „self-help” dacă simți că te poate ajuta să-ți ameliorezi ceva din viață, că nu e nicio rușine să te duci la cursuri indiferent dacă ai 30, 40 sau 60 de ani, să mergi la psiholog, să faci coaching dacă ți se pare că ești blocat în carieră sau s-o iei de la zero acolo unde nu ești bun. Și, în genere, să întrebi când nu știi ceva. Mult mai rușinos e să bâjbâi și să mergi de zece ori pe aceeași cărare greșită pentru că pur și simplu nu poți să recunoști că te-ai rătăcit și că ai nevoie de ajutorul cuiva care se pricepe.

Și, cea mai dificilă lecție de asumat:

Viața e scurtă.

Nimic din ceea ce te face fericit nu poate fi rău, imoral sau nedrept. Atât timp cât nu faci rău nimănui cu bucuria ta, trăiește-o! N-ai decât o viață, construiește-o ca pentru tine. Nu pentru mama, tata, șeful, iubitul sau iubita, profesoara de geografie din liceu sau vecina de la trei.

Hair: George Emanoil Gruban

Make-up: Mirela Păvăloiu

Photo: Mihai Dăscălescu

Concept & Styling: Strike a Pose (Mădălina Drăgoi & Ailin Ibraim)

5 Comments

  • sorin spune:

    Eu am propria mea ipoteza, legat de problema de a spune „nu” unei cereri de ajutor.
    Faptul ca ajutam (vorbesc de chestii marunte) ne alimenteaza o imagine de sine, o imagine de om bun, saritor, o imagine care ne place si cu care ne-am identificat. De aceea, un „nu” ar strica acest tablou. Trebuie vazut adanc si sincer cauza.

  • Irs spune:

    Ca intotdeauna, un articol foarte bun. Vreau sa iti spun ca am adoptat de la inceputul anului aceasta filozofie si ma simt mult mai calma si mai fericita si cu mai multa energie sa fac doar ce imi face bine. E cea mai buna cale pe care o poti urma.

  • Tamara Seitan spune:

    Multumesc! Ca de fiecare data simplu, elegant , cuceritor. Fac parte din cei care au invatat si au aplicat…dogmele celor sapte ani de acasa. A fost ok…dar atat de dureros . Zambetul victoriei sau al bucuriei a avut mereu amarul unei lacrimi ascunse. Cred si acum in valorile clasice…dar o usoara adaptare la prezent te poate face mai putin vulnerabil….Succes!

  • ramona spune:

    Ciao Diana – Florina
    Iti multumesc pentru ca ai scris acest articol.
    De obicei nu fac comentarii din frica de a nu gasi cuvantul potrivit sau exprimarea adecvata.
    Articolul tau in schimb m-a impulsionat sa las un „comment ” pentru ca ai reusit sa exprimi intr-o pagina toate convingerile mele.
    De aproape un an incerc sa imi ajut o prietena sa treaca peste a „n”-a deziluzie, sa o scot din zona de umbra in care traieste de cativa ani, victima a unei educatii rigide, a celo 7 ani de-a casa invatati bine.
    Multumesc, sper ca prieteni mele sa ii foloseasca.
    Iti doresc numai bine si multe articole de succes.
    Te imbratisez cu drag
    Ramona

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.