Ce poți să spui despre o fată tânără care a murit?”. Nu-mi aparține această deschidere, e epilogul filmului „Love Story”, dar este singurul lucru care-mi vine în minte acum. De fapt, mi se învârte obsesiv prin cap de o jumătate de oră, de când am aflat. Îmi tremură mâinile pe tastatură, dar vreau să scriu, simt nevoia să scriu. Și, chiar așa… ce poți să spui despre o fată care a murit?

Ce poți spune despre ea, Ailin Ibraim? Că era frumoasă, veselă, plină de energie? Că avea o imaginație ieșită din comun? Că și-a lăsat semnătura, ca stilist, în câteva zeci de reviste pe care le-au răsfoit mii, zeci de mii de oameni, în ultimii 15 ani? Oameni care într-un fel au cunoscut-o, fără s-o cunoască vreodată? Că era prietena mea?

Am întâlnit-o târziu pe Ailin, mi-ar fi plăcut să ne știm mai demult. Ne-am cunoscut acum doi ani, printr-o prietenă comună, Mădălina Drăgoi de la revista „Ce se întâmplă, doctore?”. A fost prietenie la prima vedere și, chiar dacă – în economia vieților noastre – întâlnirile noastre au fost puține, Ailin mi s-a lipit de suflet de prima dată și acolo a rămas. De asta, când am aflat că a murit, am simțit o dorință sfâșietoare de a plânge. În momentele de tristețe sau de șoc, eu nu plâng niciodată. Plâng după, dar nu pe loc, e ca și cum mi s-ar pune un dop pe suflet și emoțiile ar rămâne acolo înăuntru.

De data asta am simțit că mă bufnește plânsul, pentru că e nedrept, e tragic, e incorect, e…. toate sinonimele posibile pentru ceva stupid, inutil, fără logică. E unul dintre acele lucruri care se întâmplă și fac totul să pară inutil. Deșertăciune. Și atunci am ales să fac ce știu eu mai bine, în loc să plâng: să scriu despre ea.

Ailin era specială, te făcea s-o placi instantaneu, de parcă v-ați fi cunoscut de-o viață. Era sinceră și se vedea asta din prima clipă, de asta ți-era și atât de ușor să relaționezi cu ea, să-ți devină dragă.

Cu Ailin și cu Mădălina am făcut prima mea serie de fotografii pentru Fine Society, exact anul trecut pe vremea asta, în februarie 2015. Timp de o zi, la mine acasă, am probat ținute, am râs și am schimbat posturi și cadre. Nu degeaba proiectul ei se numea „Strike a Pose”, ca și linia de haine care purta același nume. Avea o imaginație extraordinară și te făcea să te simți în largul tău. M-a făcut să simt că e ușor să fii și în fața aparatului foto, că nu e mare scofală atât timp cât îți face plăcere să te joci.

Așa era Ailin, avea o incredibilă lejeritate în a comunica și a se lega de oameni. Deși, ca stilist, munca ei era să pună în scenă personaje, pentru ea însăși nu folosea niciun fel de filtre sau măști. Era foarte naturală, mereu zâmbitoare, alergând non-stop în toate direcțiile. Cu ea vorbeam mereu despre mâncare sănătoasă, despre cât e de important să ai grijă de tine, să te menajezi. Mi se pare totul atât de ironic acum, atât de redundant.

Aș putea să spun o platitudine, cum că mi-am dat seama cât de fragilă e viața și cum trebuie să avem mai mare grijă de noi, s-o trăim. Bla bla, bla bla, bla bla. Tot ce-mi vine acum în minte e că un om bun, tânăr, care avea o mie de planuri pentru viața asta, s-a dus. Și că nu există justificări, înțelepciuni sau simbolistici stupide pe care să le invoc într-un asemenea moment.

De un lucru sunt convinsă: că acum e bine. Că nu mai suferă, că totul e luminos și lin. Că e undeva unde sufletul ei e bine. E singura mea certitudine, pe care n-o explic și n-o justific față de nimeni. Restul sunt mărunțișuri lumești, care n-au nici cea mai mică importanță.

Mă bucur că am apucat să-ți spun că îmi ești foarte dragă, Ailin. Sper să ții minte mereu, de acolo unde ești. Și, chiar dacă oamenii promit adesea lucruri mari, de care nu se pot ține, cum că nu vor uita niciodată, eu știu că nu te voi uita. Nu uit niciodată nimic din ceea ce m-a făcut fericită și cu atât mai puțin pot să uit oamenii care mi-au atins sufletul așa cum ai făcut-o tu.