Despre tot ce-i fin și fain

Viața asta e despre trăit și atât. Restul e deșertăciune

By 19 februarie, 2016Myself
read time 1 min
 
19 februarie, 2016

Viața asta e despre trăit și atât. Restul e deșertăciune

În dimineața aceasta, am aflat că o prietenă, un om drag sufletului meu, a plecat dintre noi. Acum un an, pe vremea asta, râdeam împreună, ne făceam planuri, citeam horoscoape și făceam shooting-uri. Am scris textul ăsta pentru tine, Ailin. Nu e despre înțelepciuni de viață și de moarte și despre revelații pe care le avem subit când pierdem pe cineva. E despre tine și atât. O să-mi fie foarte dor de tine, Ailin. Foarte dor.

by

Ce poți să spui despre o fată tânără care a murit?”. Nu-mi aparține această deschidere, e epilogul filmului „Love Story”, dar este singurul lucru care-mi vine în minte acum. De fapt, mi se învârte obsesiv prin cap de o jumătate de oră, de când am aflat. Îmi tremură mâinile pe tastatură, dar vreau să scriu, simt nevoia să scriu. Și, chiar așa… ce poți să spui despre o fată care a murit?

 

Ce poți spune despre ea, Ailin Ibraim? Că era frumoasă, veselă, plină de energie? Că avea o imaginație ieșită din comun? Că și-a lăsat semnătura, ca stilist, în câteva zeci de reviste pe care le-au răsfoit mii, zeci de mii de oameni, în ultimii 15 ani? Oameni care într-un fel au cunoscut-o, fără s-o cunoască vreodată? Că era prietena mea?

 

Am întâlnit-o târziu pe Ailin, mi-ar fi plăcut să ne știm mai demult. Ne-am cunoscut acum doi ani, printr-o prietenă comună, Mădălina Drăgoi de la revista „Ce se întâmplă, doctore?”. A fost prietenie la prima vedere și, chiar dacă – în economia vieților noastre – întâlnirile noastre au fost puține, Ailin mi s-a lipit de suflet de prima dată și acolo a rămas. De asta, când am aflat că a murit, am simțit o dorință sfâșietoare de a plânge. În momentele de tristețe sau de șoc, eu nu plâng niciodată. Plâng după, dar nu pe loc, e ca și cum mi s-ar pune un dop pe suflet și emoțiile ar rămâne acolo înăuntru.

 

De data asta am simțit că mă bufnește plânsul, pentru că e nedrept, e tragic, e incorect, e…. toate sinonimele posibile pentru ceva stupid, inutil, fără logică. E unul dintre acele lucruri care se întâmplă și fac totul să pară inutil. Deșertăciune. Și atunci am ales să fac ce știu eu mai bine, în loc să plâng: să scriu despre ea.

 

Ailin era specială, te făcea s-o placi instantaneu, de parcă v-ați fi cunoscut de-o viață. Era sinceră și se vedea asta din prima clipă, de asta ți-era și atât de ușor să relaționezi cu ea, să-ți devină dragă.

 

Cu Ailin și cu Mădălina am făcut prima mea serie de fotografii pentru Fine Society, exact anul trecut pe vremea asta, în februarie 2015. Timp de o zi, la mine acasă, am probat ținute, am râs și am schimbat posturi și cadre. Nu degeaba proiectul ei se numea „Strike a Pose”, ca și linia de haine care purta același nume. Avea o imaginație extraordinară și te făcea să te simți în largul tău. M-a făcut să simt că e ușor să fii și în fața aparatului foto, că nu e mare scofală atât timp cât îți face plăcere să te joci.

 

Așa era Ailin, avea o incredibilă lejeritate în a comunica și a se lega de oameni. Deși, ca stilist, munca ei era să pună în scenă personaje, pentru ea însăși nu folosea niciun fel de filtre sau măști. Era foarte naturală, mereu zâmbitoare, alergând non-stop în toate direcțiile. Cu ea vorbeam mereu despre mâncare sănătoasă, despre cât e de important să ai grijă de tine, să te menajezi. Mi se pare totul atât de ironic acum, atât de redundant.

Aș putea să spun o platitudine, cum că mi-am dat seama cât de fragilă e viața și cum trebuie să avem mai mare grijă de noi, s-o trăim. Bla bla, bla bla, bla bla. Tot ce-mi vine acum în minte e că un om bun, tânăr, care avea o mie de planuri pentru viața asta, s-a dus. Și că nu există justificări, înțelepciuni sau simbolistici stupide pe care să le invoc într-un asemenea moment.

 

De un lucru sunt convinsă: că acum e bine. Că nu mai suferă, că totul e luminos și lin. Că e undeva unde sufletul ei e bine. E singura mea certitudine, pe care n-o explic și n-o justific față de nimeni. Restul sunt mărunțișuri lumești, care n-au nici cea mai mică importanță.

 

Mă bucur că am apucat să-ți spun că îmi ești foarte dragă, Ailin. Sper să ții minte mereu, de acolo unde ești. Și, chiar dacă oamenii promit adesea lucruri mari, de care nu se pot ține, cum că nu vor uita niciodată, eu știu că nu te voi uita. Nu uit niciodată nimic din ceea ce m-a făcut fericită și cu atât mai puțin pot să uit oamenii care mi-au atins sufletul așa cum ai făcut-o tu.

Rămâi cu bine, Ailin. Nu-ți spun să mai privești din când în când în jos, spre noi, cei care am rămas. Nu. Privește numai sus, înspre Cer, și ai grijă de sufletul tău bun și curat. Mie știu că o să-mi fie foarte, foarte dor de el.

10930209_1022763647738101_4453761376077574238_o

 

Dacă vreți să știți povestea frumoasă a brandului lui Ailin, „Strike a Pose”, scrisă de mine cu doi ani în urmă pentru FORBES LIFE, o găsiți dând clic AICI

Mă bucur că am scris-o și că va rămâne acolo mereu, testimonial pentru tot ceea ce a însemnat „Strike a Pose”. Sper s-o citească cât mai multă lume, să afle de Ailin, să afle că a existat o fată frumoasă, care a făcut lucruri minunate, și care nu s-a dus de pe lumea asta fără să lase ceva în urmă.

Poze: Strike a Pose

4 Comments

  • Roxana spune:

    Recitesc acest articol si de fiecare data ma incarca de emotie! Ce trist! Nu intelegem acum motivele pt care se duc oamenii…

  • Amos Gentery spune:

    Cati oameni realizeaza in momentul visului, ca viseaza? Foarte putini sau aproape deloc. Majoritatea traiesc din plin realitatea acelui vis, precum traiesc la fel de plin realitatea celuilalt vis, care se numeste viata.    Sorin Cerin

  • Lucian Popescu spune:

    Să te obişnuieşti cu un om pare natural. Obişnuinţa vine ca o sumă infinită de alegeri momentane, inconştiente; aşa ca o integrală din analiza matematică. Sau, ca să-l cităm pe Cicero: “obişnuinţa e a doua natură”. A te dezobişnui însă prin despărţire iremediabilă, nu mai e “natural”. Mi-am imaginat uneori sufletele celor ce vin şi pleacă din viaţa noastră, ca pe nişte benzi de magnetofon. În epoca rolelor de magnetofon, rotindu-se parcă fără sfîrşit în mii de încăperi pentru a reda sunetul muzicii, a înregistra o melodie nouă era un motiv de bucurie devenită obişnuinţă. A şterge înregistrarea, era un motiv contrar, neobişnuit, cu atît mai puţin – natural. O bandă magnetică ştearsă nu mai putea fi refăcută aşa cum a fost iniţial. Puterea obişnuinţei nu permite dezobişnuirea, decât cu preţul lăsării de urme, uneori adânci. Sunt urmele imposibilităţii de a mai face vreo alegere, măcar una.
    Magnetofonul, cel puţin, avea buton de rewind (vorba cântecului), pe care viaţa nu-l posedă.
    Când cineva drag dispare, mie cel puţin îmi revin în faţa ochilor rolele de magnetofon, rotindu-se cât pentru toată planeta.

  • nuami dinescu spune:

    Nu stiu daca am intilnit-o fata in fata dar numele mi-e cunosut, eu sint dintre cei care citesc generice si stiu cine semneaza un articol, o fotografie.Mi s-a strins inima, si mie, care nu o cunosc, imi vine sa urlu…cit de greu a putut sa-i fie?? Cit?Cum? Doamne, cit de rau imi pare..

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.