Întâmplător sau nu, m-am întâlnit cu Manuela Necula – CEO Ogilvy&Mather Romania si CEO Hogarth Romania – exact în săptămâna în care terminasem o carte extraordinară despre feminism, ale cărei idei încă îmi mai pluteau prin minte. Nu sunt feministă în sensul clasic, ci mai curând mă consider o căutătoare de femei remarcabile, de care încerc să le povestesc și altora cât pot de mult, de vreme ce tot mi s-a acordat privilegiul de a le cunoaște.

Manuela e una dintre acele femei care te fascinează din primele momente ale conversației, deși atunci când o iei la întrebări se arată chiar ușor revoltată de acest cuvânt – „fascinație”. Îl respinge, dar nu din lipsă de încredere sau din modestie de așa-zis bon-ton, ci pentru că tot ceea ce face de 20 de ani încoace este să muncească pe domeniul care-i place cel mai mult: publicitatea.

 

Ca toți oamenii care și-au transformat meseria în stil de viață, nu consideră neapărat că a-ți face bine treaba e motiv de admirație. E un lucru cât se poate de firesc. Din afară – locul din care totul se vede mult mai clar – datele din biografia Manuelei sunt însă remarcabile: de 12 ani conduce Grupul Ogilvy în România, parte din Grupul WPP (cel mai mare jucător pe comunicare, la nivel global) precum și cea mai nouă companie din cadrul WPP, Hogarth Romania – și cariera ei este o înșiruire de mutări strategice și curajoase, făcute la momentul potrivit.

De fapt, ceea ce m-a fascinat – fiindcă da, chiar acesta este termenul – la Manuela nu sunt doar înșiruirile de performanțe profesionale, ci tocmai ceea ce nu se vede în Curriculum Vitae, dar se simte de prima dată când o cunoști. Cu toată presiunea pe care o are pe umeri în fiecare zi și cu toate prerogativele de „femeie într-o lume a bărbaților” atârnându-i deasupra capului, Manuela nu pare niciodată în alertă, nu este în contratimp cu nimic și nici într-o goană febrilă spre ceva.

Îmi spune, pe măsură ce înaintăm în conversație, că toate astea sunt doar o aparență și că mașinăria din mintea ei „râșnește” în permanență idei și concepte, permutează termene și anticipează lucruri. Uneori la o viteză considerabilă, care poate semăna cu un maraton. Dar, când stai în fața ei la o cafea și o prăjitură, Manuela are darul extraordinar de a te face să simți că discuția cu tine este singura ei prioritate din acel moment.

Când am stabilit că vom face acest interviu – pe care eu mărturisesc că-l aveam în plan de un an întreg – mi-a fost clar că dialogul nostru trebuie să fie despre mult mai mult decât publicitate și viziune de business. Așa ne-am trezit navigând cu un firesc total printre discuții despre milennials, teatru experimental și noul muzeu Luvru din Abu-Dhabi, până la virale, strategie digitală și avantajele de a avea un membership la Victoria & Albert Museum din Londra, pentru că nu mai stai la coadă și ai intrare gratuită la toate expozițiile.

Manuela e omul amănuntului. Între două prăjituri cu măr, savurate pe niște superbe farfurii din porțelan cu povestea ei preferată – ”Alice în Țara Minunilor” – m-am trezit că discuția noastră virează spre lucruri de detaliu, pe care arareori ajungi să le dezbați cu cineva, pentru simplul fapt că sunt foarte puțini cei care și-au pus vreodată astfel de întrebări încântător de specifice: ”Și… tu care crezi că este în realitate magazinul din romanul lui Zola, „Au bonheur des dames”? Galeriile Lafayette sau Le Bon Marche?”. Da, exact acest gen de întrebări-complice.

Pornind de la farfuria ei preferată din setul de porțelan – una cu Alice care se întreabă „Am I going mad?” – ajungem, spre exemplu, la faptul că anul trecut, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de „Alice in Wonderland”, Manuela a luat parte la o reprezentație de teatru experimental undeva lângă Londra, în subteran, mai precis în canalele de la marginea orașului.

”Ne-au lăsat să intrăm câte 12, iar interiorul era mobilat ca în poveste, dar foarte întunecat, o atmosferă stranie, mucegăită. Am stat 10 minute în tăcere și nu se întâmpla nimic, mă gândeam la un moment dat că noi suntem spectacolul, că vor să vadă reacțiile noastre”, râde ea. ”Și la un moment dat, mă împinge cineva pe gaura de iepure și cad în gol, exact ca în poveste. De acolo a început o călătorie efectivă prin capitolele cărții”.

De la tocat usturoi în bucătăria castelului sau făcut diferite sarcini din poveste, toți cei 12 străini au trecut printr-un mix de experiențe improbabile, într-un loc straniu în care niciunul nu s-ar fi gândit că va ajunge vreodată. ”Alice a apărut doar la final, a ieșit dintr-o oglindă, dar în rest nu ne-am întâlnit cu ea. Cred că ideea era ca fiecare dintre noi să fie Alice”, spune Manuela.

Am venit la interviu cu intenția de a sta la o cafea atât cu CEO-ul de companie cât și cu Manuela cea de dincolo de titulaturi și portofolii. Ceea ce s-a dovedit fascinant la final este că, în mod contrar tuturor teoriilor și postulatelor de organizare a vieții, Manuela nu se cramponează prea tare de granița dintre carieră și viața personală. Sunt împletite într-o rețetă pe care singură și-a creat-o în ultimii 20 de ani – dintre care 12 de Ogilvy – și care îi deservește perfect stilul de viață.

Am observat și că Manuelei nu-i plac titulaturile pompoase. Chiar deloc. Când o întreb de „ritualuri” zilnice, zâmbește și îmi spune că are un mod propriu de a face lucrurile, dar nu l-a privit niciodată atât de formal. E un stil de viață, atâta tot. Se trezește la 6 dimineața, ca să se bucure de câteva ore doar cu gândurile ei, și se străduiește să aibă pe parcursul zilei intervale cât mai lungi neîntrerupte de telefon sau de alte distracții.

Spre exemplu, în companie încearcă să facă ședințele cât mai scurte, dar să instituie o politică „phone-free” pe parcursul lor. ”Tot timpul apar urgențe, firește, dar dacă prin absurd un proiect moare fiindcă n-ai fost tu conectat două ore la telefon, înseamnă că trebuia să moară”, râde ea. ”E foarte dificil, dar această deconectare e foarte importantă”.

Tot pe seama ordonării vieții, râde când îmi povestește că își cumpără totul exclusiv offline, deși trăiește într-o casă în care perechea ei cumpără totul exclusiv… online. În ultimii ani însă, a cumpărat mai mult experiențe decât obiecte, fiindcă asta îi hrănește o altă zonă din suflet. „Dacă plec undeva pentru business și am o singură zi liberă, sufăr s-o petrec doar prin magazine. Când prind măcar o galerie micuță, un muzeu, o expoziție, asta mă bucură mai mult decât orice altceva”.

Pe de altă parte, fiindcă Manuela nu este genul de om care să se ia foarte tare în serios, după această demonstrație de (aproape) minimalism îmi face o mărturisire pe ton ștrengăresc: „Știi, pe cât de selectivă sunt cu hainele și cu astfel de cumpărături, când ajung în supermarket eu sunt acel gen de persoană care cumpără absolut TOT ce a văzut în reclame. TOT. Pe unele le folosesc, pe altele nu mai ajung să le folosesc niciodată, dar am impulsul să le iau ca să le încerc. Brand nou de brânză? L-am luat. Un produs nou pentru casă? Ia să văd”. Râde.

Pe măsură ce vorbim, încep să înțeleg de unde vin tăria și echilibrul acesta senin al Manuelei: din familie.

Povestea bunicilor Manuelei e una de roman: au deținut restaurante și cinematografe în Sibiu, în perioada interbelică, dar după venirea comunismului au pierdut totul, bunicul a fost închis și apoi trimis câțiva ani la canal, iar bunica s-a angajat la o fabrică de pielărie ca să-și țină cele trei fete în facultate. „Mi se pare incredibilă memoria ei pentru detalii, îmi povestește inclusiv despre cum arătau restaurantele lor de pe vremuri, îmi dă rețetele pe care le făceau atunci. De multe ori mă gândesc că această femeie a prins două războaie, și-a pierdut tot ce avea, soțul i-a fost trimis la canal, a crescut trei fete, iar eu… eu mă enervez uneori că stau o oră în trafic prin București”.

De la bunica, Manuela a deprins un mod fantastic de a vedea lumea. ”De câte ori vorbesc cu ea, îmi spune că ea mai are treburi de rezolvat, că nu și-a terminat lucrurile de făcut pe lumea asta”. Astfel de momente și discuții o încarcă și o conving că totul începe în minte, inclusiv întâmplările pe care le considerăm accidentale.

Am făcut interviul în ultimele zile din 2017, iar Manuela râde când îmi povestește că tema petrecerii interne de final de an a companiei Ogilvy este Prohibiția, și fiecare angajat trebuie să se costumeze conform perioadei. Exact după ce au stabilit tema, una dintre mătușile ei a găsit o rochie rămasă moștenire de la o „tușică” care plecase din Sibiu în America, fix în perioada Prohibiției. ”Era mătușa bunicii mele, făcuse avere în America și apoi venise și cumpărase o casă în Sibiu. De la ea ne-a rămas un singur obiect. Ce crezi? Acea rochie, din perioada Prohibiției, pe care o voi purta eu la petrecerea noastră”. 

De la asemenea întâmplări și cadouri nesperate ale vieții, a învățat să dea și ea mai departe, către oamenii dragi care vin din urmă, lucruri care au o valoare pentru ea și de care s-a legat în ani de zile. ”Să le dau cu toată inima și cu poveste cu tot”, zâmbește Manuela.

Manuela Necula: Exact pe tema asta, am trăit o experiență foarte interesantă în 2017. Am fost la un training organizat de compania-mamă, WPP, care are o preocupare specială pentru leadership feminin. Trainingul se numea “Walk the Talk”. Au angajat doi dintre cei mai buni traineri din lume pe acest domeniu, două femei. Una fusese directoare de marketing la Nike, cealaltă avusese o carieră de succes în media. Ambele trecuseră prin lucruri în viața asta: nu erau teoreticiene, ci femei care au făcut carieră în companii mari, după care au decis, la un moment dat, să vireze spre alte zone. Proiectul lor se numește „Shine4Women”

 

Ne-am trezit acolo 40 de femei din poziții de top ale grupului la nivel internațional, într-o locație superbă, lângă Londra. O săptămână întreagă. Era puțin înfricoșător: 40 de femei laolaltă, timp de 7 zile. Și totuși, au reușit să scoată din noi lucruri pe care nici măcar nu le conștientizam.

Training-ul a fost pe teme precum „Care sunt barierele noastre ca femei-lideri?” sau ”Ce ne ține de la a obține ceea ce ne dorim cu adevărat de la viață?”. De la viață, nu de la profesie. Au reușit să scoată din noi ce vrem de la viață, ce demoni avem, cum putem să conviețuim pașnic cu ei. Ceva de necrezut, fiindcă toate ne așteptam să fie mai mult despre business decât despre demonii fiecăreia. La final, te împingeau să alegi un „bold move”, o mișcare îndrăzneață de care ai nevoie în viață, și să ai curajul s-o duci la capăt.

Deși toate aveam roluri regionale sau globale în companie, focusul trainingului era pe noi și pe cum putem să facem să trăim mai bine și să țintim mai sus. Și, un lucru foarte interesant: despre cum să le ajutăm pe cele care vin din urmă. La finalul primelor două zile aveam ca target să fi schimbat câteva cuvinte cu fiecare dintre cursante. Practic să te duci la oameni pe care nu-i cunoști și să găsești un subiect de discuție cu fiecare.

Să dezbați aceste teme e o preocupare nouă la nivel corporatist, iar companiile își pun mințile și banii la contribuție tot mai mult ca să ajute femeile. Firește că există și o justificare economică: s-au făcut studii care arată că board-urile echilibrate sunt mai eficiente și mai productive (un studiu McKinsey a ajuns la concluzia că un board cu diversitate mai mare aduce cu 53% mai multă valoare pentru companie, n.red). Dar, indiferent de motivul pentru care se întâmplă, e bine că se întâmplă.

Nu știu dacă s-a atins încă masa critică, dar cred că adevărata miză este pe zona de educație și de formare a noilor generații. Mi-a plăcut mult ce a spus Meryl Streep la un moment dat: despre faptul că suntem obișnuiți să ne educăm fetele să fie frumoase și feminine, dar e un tabu să le vorbim despre pericolele care pot să vină din zona asta. Generațiile viitoare oricum văd lucrurile complet diferit, iar schimbările nu vor veni neapărat la nivel instituțional, ci la nivel de mentalitate.

Am simțit schimbările de generație pe propria piele, fiindcă în urmă cu doi ani noi am făcut o mutare importantă în companie. Am schimbat structura departamentului de creație, recrutând tot mai mulți Millennials. Asta a pus multă presiune pe cei mai experimentați din echipă, fiindcă deodată ei trebuiau să lucreze cu niște copii, foarte diferiți ca gândire și ca perspectivă. Dar a fost o schimbare extraordinar de benefică.

A meritat fiecare moment de efort, fiindcă până la urmă s-au completat foarte bine. Într-adevăr, a fost nevoie de mai multă străduință din partea seniorilor in primul an, dar acum funcționează foarte bine.

 

Dacă sunt individualiști Millennials? Da, poate că ei simt o nevoie mai mare de recunoaștere în social media, spre exemplu. Dar sunt și extrem de altruiști în același timp, reacționează foarte bine în proiecte făcute pentru o cauză nobilă, se raportează mult la binele colectiv, la „the greater good”. Au dimensiunea asta a binelui mult mai amplă decât generația mea, de exemplu. Și, chiar dacă au nevoie de o recunoaștere în plan social, sunt și foarte fragili în același timp.

Mi-am dat seama în acești ani că Millennials nu sunt, de fapt, freelanceri înnăscuți. Au nevoie de o apartenență, chiar dacă sunt autonomi ca fire. Vor libertate, dar în același timp caută să facă parte dintr-o structură, un grup. Trebuie să interacționezi cu ei în termenii lor. E de datoria companiei să găsească modalitatea potrivită de a-i atrage, dar odată ce o găsesc, vor descoperi că Milennials au nevoie de o structură foarte clară de lucru.

Ei sunt individualiști din anumite puncte de vedere, dar realizează că o organizație le poate oferi niște proiecte interesante și complexe. Sunt proiecte la care au acces mai lesne atunci când fac parte dintr-o structură mai amplă decât dacă ar lucra singuri de acasă sau dintr-un birou mobil dintr-o cafenea.

Le place să fie înconjurați de oameni, dar trebuie să fie oameni pe care să-i admire, cu care să împărtășească aceleași valori și de la care să poată învăța. Nu îi deranjează ideea de șef, dar șeful trebuie să fie un personaj aspirațional. Spre exemplu, când facem anual un studiu în companie despre ceea ce le place angajaților și ce nu, Millennials pun mereu la plusuri „Echipa”. Deci echipa e foarte importantă pentru ei.

Presiunea e mare în domeniul nostru, iar cei din generația Millennial lucrează foarte bine când le place un proiect. Dar, pe lângă această nevoie de apartenență, trebuie să fii conștient în permanență că ei vor și libertate pentru a-și face proiectele personale sau a investi timp în lucrurile care contează pentru sufletul lor.

Din acest punct de vedere, ei tind spre un echilibru mult mai bun decât noi, generația de dinainte. Noi suntem cei care trebuie să se adapteze, nu invers. Trebuie să le creăm un cadru în care ei să poată să producă și să dea tot ce au mai bun. Dacă sunt în zona potrivită, dau foarte mult și vin cu prospețime, creativitate și cu o ancorare fermă în realitatea curentă.

Da, instinctiv aveam nevoie de asta, dar directorul nostru de creație a fost cel care a spus că trebuie să facem schimbarea, oricât de curajoasă ar părea. A zis „O facem și eu mi-o asum”. Oricum în industria noastră trăim într-un bubble în cea mai mare parte a timpului, așa că e absolut necesar să ieșim din când în când și să tatonăm realitatea, să vedem cum stau lucrurile de fapt. Și ne-a ieșit.

Clienții au fost primii care au simțit schimbarea. De multe ori primim feedback-uri în care ni se spune că proiectele noastre sunt foarte diferite unele de altele și că avem o abordare mai „progresistă”. E adevărat că proiectele sunt complexe, dificil de implementat adesea, fiindcă sunt atipice și nu s-a mai făcut nimic similar. Dar am avut noroc de branduri care și-au dorit asta. Ne-am ales clienții după valorile comune pe care le împărtășim, altfel e foarte greu să lucrezi cu cineva. De asta sunt și atât de mândră când aud acest cuvânt: „progresist”. Nici nu cred că îmi puteam dori mai mult.

Lumea e tot mai complicată și mai fragmentată, viața directorilor de marketing la fel. Au nevoie de un partener care să le ofere o soluție integrată, un mod de lucru simplu și eficient. Am trecut și printr-o reorganizare mare la nivel de grup, iar acum punem accent tot mai puternic pe echipe client-centered.

 

Asta înseamnă că de regulă clientul are un punct de contact, o persoană care coordonează toate disciplinele conexe, și că totul se lucrează integrat. În zilele noastre e foarte greu să ai un om de contact în social media, unul în strategie, unul în creație, să stai în dezbateri cu mai multe persoane simultan. E o presiune foarte mare pe performanță, iar clienții vor pe cineva cu o soluție integrată, care să le ofere un mod de lucru simplu într-un mediu foarte complicat. Vor un ajutor din acest punct de vedere, acesta fiind un trend care nu se manifesta neapărat în trecut.

Practic, vor o agenție care să aibă experți suficient de buni pe toate domeniile relevante, dar care să le ofere și o persoană capabilă să integreze totul. Clientul nu mai vrea să fie el cel care unește toate punctele, îl ajută să aibă un om de bază cu viziunea de ansamblu. Din această reorganizare au ieșit o mulțime de proiecte interesante.

Sunt foarte multe, dar primul care-mi vine în minte este repoziționarea Ciuc: ”Lumea Nouă”. A fost o campanie curajoasă, în care am avut ocazia să colaborăm cu niște oameni care n-au mai fost niciodată implicați în proiecte comerciale, până la noi: Ana Ularu, Judith State. Am lucrat și cu Golan Project. Cu oameni ai momentului. Și am avut și norocul de a lucra cu un client care a marșat din prima pe ideea noastră.

Apoi zona de cidru pentru Heineken: faptul că am lansat împreună cu ei o categorie cu totul nouă în România, compania devenind rapid lider de piață pe acest segment, într-o țară fără nicio tradiție pe această băutură. De la Strongbow și până la lansarea unui brand local, ”Cidru Mândru”.

Tot anul acesta am devenit hub de strategie și creare de conținut social media pentru unul dintre clienții noștri mari. Suntem hub pentru multe țări din Europa, iar ideea de a face conținut de social media, inclusiv video, pentru țări total diferite de a noastră, e ceva foarte nou.

Social media e un mediu divers și extraordinar, atât timp cât îl înțelegi. Reacția publicului e instantanee, ceea ce poate fi dramatic uneori, dar poate ascunde și beneficii enorme. Principalul atu este că poți să adresezi problema în timp real. Dacă vezi că nu a funcționat ceva, schimbi din mers. Nu aștepți câteva luni ca să vezi că o anumită campanie în care ai investit nu ți-a livrat nimic.

De asemenea, în grup avem o companie (de implementare de marketing, n.red), Hogarth România, care a primit titulatura de „Office of the Year” la nivel mondial anul acesta. E o companie tânără, nu are încă 5 ani pe piața din România, și a fost multă muncă grea, dar și o recunoaștere la care nici nu prea visam. Mai ales știind că sunt birouri regionale în Asia, la New York, prin toate colțurile lumii. Să alegi un birou „tânăr”, din România, a fost o realizare extraordinară pentru noi.

Premiile s-au anunțat la o gală în Mexic, într-un cadru informal, într-un restaurant. Văzusem deja prezentările celorlalte țări și, sincer, ne cam luasem gândul de la vreun premiu. Erau foarte multe prezentări bune, iar noi deja ne gândeam că trebuie să ne străduim și mai tare la anul, să facem și mai mult ca să-i ajungem din urmă. Eram trei oameni din România la masă și despre asta vorbeam când s-a anunțat premiul. Din trei oameni, niciunul nu a auzit că noi am câștigat (râde). Eram deja pe altă lungime de undă, ne făceam planuri de viitor, proiecte. Asta a făcut momentul și mai emoționant, fiindcă realmente nu ne așteptam.

Eti Puf. A fost ceva incredibil: am pus spotul în social media, fără să investim măcar un leu în spate, ca Sponsored Post, absolut nimic. S-a viralizat și a ajuns în topul filmulețelor celor mai urmărite de români pe YouTube. Singurul spot comercial din acel top și, repet, fără să investim vreun ban. Totul organic. Asta în condițiile în care a concurat cu conținut video extraordinar, cu Inna, cu tot ce e pe piață în acest moment.

Apoi, privind puțin retrospectiv, mă uitam zilele trecute că s-au împlinit patru ani de când am lansat conceptul ”Bursa de Fericire” împreună cu echipa „Dăruiește Viața”. Între timp a strâns milioane și milioane, funcționează în același sistem și s-a înrădăcinat în mințile oamenilor, într-o lume în care de multe ori conceptele sunt perisabile. E o mare satisfacție să vezi că un lucru la care ai pus umărul durează.

Pe aceeași notă, o sursă de mândrie și de sentimente complexe la mine e alt proiect, pe care nu mai lucrăm de câțiva ani, dar care a fost creat de noi la începuturi: „Țara lui Andrei”. Noi am creat-o pentru Petrom și a fost o idee inovatoare pe zona de CSR la momentul respectiv. Am mai lucrat 4-5 ani pentru ei, dar de mai bine de 10 ani continuă în aceeași formulă și este deja un brand național.

Chiar dacă noi nu mai contribuim la ea, ne crește inima că am făcut o treabă bună: „Țara lui Andrei” e un simbol, e acolo, durează. M-a surprins Eti Puf dintr-un punct de vedere, „Bursa de Fericire” din alt punct de vedere și chiar și aceste proiecte mai vechi mă surprind periodic, când văd că au o viață proprie. Sunt satisfacții profesionale diferite, e un amestec: comercial, social, de tot felul. Dar când vezi că un proiect la care ai contribuit și tu supraviețuiește într-o lume în care totul e atât de trecător, chiar îți crește inima.

Norocul e strâns legat de echilibru, în cazul meu. Am noroc în primul rând pentru că viața mea profesională se îmbină foarte tare cu cea personală și îmi oferă satisfacții comune. Eu sunt foarte curioasă, îmi place să aflu și să știu lucruri, ori în meseria mea să fii curios e obligatoriu. Mai ales dacă ai câștigat un nou client, trebuie să înțelegi domeniul lui de activitate de la A la Z, într-un timp foarte scurt.

Mie îmi plac oamenii, iar în domeniul meu interacțiunea cu oamenii e continuă, intensă, de toate felurile, de la persoanele cu care lucrez până la consumator. Apoi pasiunea mea pentru trenduri, pentru tensiuni culturale și sociale, chiar și ea face parte din job description, pentru că trebuie să fiu la curent cu tot ce se întâmplă.

La călătorii e o componentă și mai interesantă. Iubesc să călătoresc în general, dar când călătoresc cu afaceri am șansa de a întâlni niște oameni cu totul diferiți de cei cu care m-aș putea intersecta ca simplu turist. Spre exemplu, în Argentina ne-am întâlnit cu niște curatori de artă din Buenos Aires, care vindeau la New York, cu experți în literatura lui Borges, la o conferință de Health & Wellness erau oameni din conducerea Google, am povestit cu o doamnă care fusese director de comunicare la Estee Lauder și tot așa. În mod normal nu ai acces la asemenea oameni. Sunt întâlniri unice, care te îmbogățesc.

 

Foarte multe dintre aceste întâlniri le împărtășesc cu omul cu care trăiesc. Nu toate, dar mare parte. Avem aceleași preocupări, le împărtășim, schimbăm idei. Poate e mai atipic echilibrul meu, fiindcă muncesc mult, dar asta chiar nu mă deranjează. Sunt lucruri foarte împletite la mine: când ajung acasă, eu nu pot să las viața profesională la ușă. Nu funcționez așa, prin urmare mi-am creat un echilibru valabil strict pentru mine.

Cât despre noroc, multe lucruri în viață sunt o chestiune de noroc, dar de multe ori în spatele lui stau multe decizii complicate și alegeri. Dacă eu cred în noroc? Da. Dacă m-am întâlnit cu el? Categoric. Dar mai cred și într-o vorbă românească străveche: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”. Sunt trenuri care trec pe lângă tine și trebuie să te urci sau nu în ele. Faptul că trenul trece pe lângă tine e un noroc, dar dacă te urci sau nu e o alegere asumată.

Sunt două lucruri care m-au marcat în viață. Primul este că am venit în Ogilvy într-un moment dur și complex din istoria companiei și am avut efectiv 24 de ore să iau o decizie. S-au pus pariuri pe capul meu, de care eu am aflat ulterior: că nu o să rezist, că „blonda o să-și rupă gâtul și o să vadă ea…”. Da, faptul că am fost acolo la momentul respectiv și mi s-a oferit o oportunitate a fost poate o chestiune de noroc. Dar faptul că după 12 ani suntem tot aici, tot în partea de sus a clasamentelor de performanță, asta a ținut doar de noi.

La fel și în viața personală: au trecut 20 de ani de când am întâlnit un om și m-am îndrăgostit de el. Acolo da, chiar e noroc pur: întâlnești sau nu persoana potrivită. Dar faptul că suntem în continuare împreună și ne uităm pe geam în aceeași direcție, aici e partea la care trebuie să faci și tu ceva ca să meargă lucrurile.

Cred în a face lucrurile să se întâmple, însă da, trebuie să ai și momentul acela inițial de noroc. Uneori e foarte posibil să îți dorești ceva din tot sufletul și trenul să te ocolească, să treacă pur și simplu pe altă șine, la câteva străzi distanță de tine. Dar dacă a trecut pe lângă tine și s-a și oprit, e treaba ta să-i ieși în întâmpinare.