Una dintre cele mai importante învățături pe care mi le-a dat mama în copilărie este o propoziție simplă, care mă urmărește și acum în momentele în care am de luat decizii importante.

 

Am auzit-o prima dată în clasa a șasea, după un test grilă la fizică, o materie pe care nu am iubit-o niciodată prea tare, în parte și din cauza unei profesoare care avea temperamentul unui gardian de închisoare comunistă.

 

Una dintre întrebări era pusă special ca să „ne închidă” și, din vorbă-n vorbă, toată clasa decisese să pună varianta A, din A,B,C,D.

 

Pentru că informația ajunsese și la mine, am pus și eu A, deși opțiunea mea inițială era C. Ambele erau cumva la plesneală, dar una fusese alegerea mea și cealaltă „alegerea generală”.

 

Ulterior, când au venit lucrările, varianta corectă era C.

 

Nu o alesesem din mare virtuozitate de fiziciană, ci din noroc chior, dar dacă mi-aș fi ascultat intuiția și aș fi lăsat răspunsul C, aș fi avut un punct în plus.

 

Când i-am povestit mamei, plângându-mă de profesoara absurdă și de întrebarea fără logică, mama m-a ascultat, iar la final mi-a zis atât: ”Diana, ține minte pentru viitor: chiar dacă pierzi în viață, mai bine pierzi pe mâna ta”.

 

 

Apoi a continuat: „Crezi că nu am avut și eu, în facultate, examene de matematici speciale și de fizică la care uneori nu știam câte ceva? Dar am preferat mereu să scriu ceva după capul meu și după logica mea decât să mă iau după ce a făcut altul”.

 

Nu mai țin minte decât vag acea lucrare de control, dar ideea în sine nu am uitat-o niciodată. Și, chiar dacă e o chestie simplă, m-a ajutat în feluri nebănuite.

 

Când trebuie să iau o decizie, mai bine iau o decizie proastă ascultându-mi propriul instinct decât să „urmez turma” fără discernământ sau să mă bazez pe mintea altuia.

 

În această perioadă în care am avut mai mult timp să mă gândesc la tot felul de lucruri, am „mers pe urma pașilor mei” și am realizat că, în multe momente-cheie ale vieții, mi-a venit în minte fix acest principiu.

 

Dacă am de făcut o alegere asupra căreia nu sunt sută la sută sigură, dar trebuie să o fac… mai bine fac ce simt eu.

 

Mă refer, bineînțeles, la lucruri care mă vizează doar pe mine. Alegeri pentru persoana mea, care nu afectează pe nimeni altcineva.

 

Cu ce să mă îmbrac, unde să mă duc sau DACĂ să mă duc, ce să cumpăr, ce să citesc, la ce să zic NU, la ce să zic DA, de unde să plec, la ce să mă uit. Un miliard de lucruri mici și mari.

 

Când alegi mereu „după majoritate” sau „după ce zice anturajul” sau „după ce crede familia” sau „după ce zice X, pe care îl admir”, practic transmiți propriei persoane un mesaj în buclă: „Am mai mare încredere în X, Y, Z decât în mine însămi”. 

 

Dar, ca să ai încredere în tine, trebuie mai întâi să te cunoști pe tine.

 

Să te știi bine: cine ești, ce îți place, ce îți dorești, ce te face fericită, ce îți e comod, plus inversul tuturor acestor lucruri. Ce NU vrei, NU îți place, NU poți să accepți și NU e pe gustul tău.

 

Privind în jur, observ că societatea ne predispune la acest tip de nesiguranță. Suntem bombardați de informație, de recomandări, de opinii, de concluzii…

 

Chiar și acest articol este, până la urmă, o opinie personală. Poți alege să rezonezi cu ea sau nu.

 

Important este să îți pui problema. Nu să o iei drept adevăr absolut, dar nici să o respingi din start. Să porți un dialog tu cu tine despre ea.

 

De asta toate recomandările pe care le fac în articole au la final un îndemn: „Mergeți, testați, vedeți dacă vi se potrivește”.

 

Nu este un îndemn întâmplător și nici un „disclaimer”. Cred din toată inima în tot ceea ce recomand, dar la finalul zilei suntem toți diferiți și unele lucruri nu sunt „pentru toate gusturile”. Și îndemnul meu este, voalat, un imbold de a-ți pune problema ce vrei tu, ce ți se potrivește și cine ești.

Există multe persoane pe care simpla opinie a altcuiva le zdruncină din temelii.

 

Le-a zis cineva că rochia lor favorită e urâtă? Se duc și o ard în fața casei, cu ochii în lacrimi.

 

Au auzit că o carte e proastă, deși abia așteptau să apară ca s-o citească? Clar e o prostie și nu mai merită nici răsfoită.

 

Se duc la un eveniment și vor să se îmbrace în roz, dar toate prietenele spun că poartă negru? Merg și își cumpără prima rochie neagră din magazin, ca să nu pară penibile.

 

Scrie cineva de un șampon care face părul precum coama de leu? Dacă lor le pleoștește părul ca la cockerul spaniel, se gândesc că e de vină părul, pentru că nu are cum să fie un produs nepotrivit pentru ele. Doar a zis „X” că e bun.

 

Nu sunt exagerări. Toate sunt spețe întâlnite de mine în viața de zi cu zi. Și de fiecare dată le spun același lucru acestor persoane: „Nu contează ce cred eu sau ce cred alții, contează ce vrei tu”.

 

Lumea înconjurătoare, indiferent că e vorba de mama, tata, iubitul, televiziunea, influencerii, toate astea sunt EXTERNE. Sunt la categoria „surse de informare” și atât. Nu adevăruri absolute.

 

TU decizi ce vrei să iei din toate astea și ce ți se potrivește.

 

Ca să poți să trăiești „pe mâna ta”, trebuie să știi care este acea mână. Cine ești tu, ce vrei, ce îți place și ce nu. E un proces lung și migălos, mie mi-a luat 35 de ani, dar m-am găsit. Și nu regret nicio secundă cheltuită în analiza propriei persoane.

 

La ce mă refer prin „analiza” propriei persoane? Nu e ceva complicat, pompos, ci un dialog nemijlocit al meu cu mine. Și aceeași întrebare: „Chestia ASTA e pentru mine? Îmi place? Mi se potrivește? E genul meu? O să mă facă fericită?”.

 

Spre exemplu, la haine, unde toată lumea caută cursuri, trucuri, soluții universale, pe cineva care să „facă lumină” în stilul lor.

 

Când intru într-un magazin de haine, nu mă învârt în cerc, îmbătată de culori și de sclipici, ci le iau la rând și mă gândesc: „Cum m-aș simți în asta? E stilul meu? Mă văd purtând-o și simțindu-mă frumoasă și în largul meu?”. În 99% dintre cazuri, hainele care îmi par superbe pe umeraș pică acest test.

 

De ce? Fiindcă îmi dau seama că eu NU port genul acela de croi, pentru că nu îmi e comod (și am precedente în spate), pentru că am mai avut cândva o astfel de rochie și nu am purtat-o deloc, fiindcă acea culoare îmi place doar în teorie. Fiindcă e pentru un alt tip de corp și nu-mi va fi comodă. Sau pentru orice alt motiv, dar unul bine înrădăcinat în propria-mi cunoaștere de sine.

 

Mă știu, m-am studiat, mi-am pus întrebări, știu cine sunt.

 

Am avut și eu nenumărate dubii pe partea de imagine și am și scris despre asta AICI, AICI și AICI. Nu m-am născut învățată, ba chiar din contră, am făcut un catralion de greșeli.

 

Am folosit, în schimb, tot ce aveam la îndemână ca să „lucrez cu mine”: am privit, am citit, am urmărit tutoriale, m-am inspirat din jur, am zis ”DA” și „NU” în fața imaginilor de pe Pinterest, am văzut ce îmi place și în ce mă simt bine, am văzut pe cine admir și de ce, mi-am pus întrebări.

 

Din fiecare sursă de informare am luat câte ceva, dar nu tot. Nu am luat nimic „de-a gata”, ca pe o rețetă.

 

Până când am ajuns la stadiul în care, din 100 de obiecte vestimentare, pot să aleg într-un minut ce mi se potrivește. Nu e talent, e exercițiu de sine.

 

Hainele nu sunt o dictatură, nici ceva la care să urmezi turma. Sunt identitatea ta exterioară și ai dreptul să ți-o faci fix cum vrei.

 

Mai bine să ai un stil pe care toată lumea îl dezaprobă dar în care tu te simți extraordinar decât unul care primește aplauze și în care te simți ca un simplu personaj.

 

Este valabil la orice: cărți, creme, filme, seriale, restaurante. Absolut orice.

 

Nu există un mod mai elegant de a spune ceea ce am de gând să spun, așa că o zic direct: puțin îmi pasă ce crede oricine despre orice.

 

Nu voi cumpăra ceva DOAR fiindcă a scris X despre acel produs, nici nu voi înceta să folosesc un lucru fiindcă Y a zis că lui i se pare o porcărie, chiar dacă eu am încredere în Y.

 

Voi lua această informație, o voi trece prin filtrul minții și voi decide ce fac cu ea.

 

De multe ori mă mai entuziasmez și eu în fața unei imagini frumoase de pe Instagram și am sentimentul acela de ”Am nevoie de lucrul ăsta, ACUM”.

 

După care trag aer în piept, realizând că e magia imaginii și atât, și îmi dau seama că acea ținută e sublimă pe fata respectivă, dar total nepotrivită pentru mine. Că un anumit obiect arată senzațional în acea cameră, cu acel decor, dar la mine în casă ar fi un corp străin.

 

Că acel produs „revoluționar” e interesant, dar mai bine aștept să-l testez, mai citesc despre el și văd dacă e pentru tipul meu de ten/păr/corp decât să-l consum pe nemestecate, visând că o să mă facă să arăt ca X. Eu nu sunt X, eu… sunt EU.

 

E un procedeu reflex deja, nu vă gândiți că stau și-mi pun un decalog de întrebări în fața fiecărei decizii: întrebarea 1, întrebarea 2, întrebarea 3. Nu, pur și simplu concluziile vin automat, pentru că am exercițiul întrebării. Și îmi dau seama, în gând, dacă e pentru mine sau nu. E un fel de negociere instantanee.

 

Vă „provoc” să vă cunoașteți atât de bine pe voi înșivă încât să aveți, în orice moment al vieții, tăria să alegeți cum aveți voi chef. Să aveți încredere, voi în voi.

 

Și, chiar dacă mai greșiți pe alocuri, să n-o luați în tragic. Ați făcut o alegere, v-ați asumat-o, zâmbiți și mergeți mai departe. A fost a voastră și asta e tot ce contează.

Mai poți citi, scris de mine, pe aceeași temă:

 

Cum te maturizezi ca stil: povestea unei fete care a făcut toate gafele

 

Cum să cumperi deștept: învățături din greșelile mele de shopping

 

Toate personajele pe care le-am trăit