Există un banc dur, pe care l-am auzit cândva și îmi tot revine în minte, periodic.

 

Ce este misoginul?

 

Misoginul este acel bărbat care urăște femeile aproape la fel de mult pe cât se urăsc ele între ele.

 

V-am spus, e un banc dur.

 

Motivul pentru care-mi revine în minte este faptul că l-am găsit teribil de real în multe momente ale vieții.

 

Niciuna dintre noi, femeile de peste 35 de ani de azi, nu a fost crescută în spirit ”feminist”.

Dacă au fost cazuri, acestea au fost excepții fericite, dar în mare măsură nici mamele și nici bunicile noastre nu au știut cum să ne ia deoparte și să ne explice despre solidaritatea feminină și respectul de sine.

 

În schimb, pentru că au crescut într-o lume dură, nedreaptă, cu multe răutăți, invidii și obstacole, ne-au învățat că în viață trebuie să fii puternică, să-ți păzești spatele și să te bazezi doar pe tine.

 

Eu una asta am învățat, de timpuriu: cum să mă descurc singură împotriva tuturor.

 

Ulterior, viața m-a învățat că trebuie să-mi păzesc spatele mai ales împotriva femeilor din jur.

 

Una dintre prietenele mele din școala generală se lăuda, în inocența vârstei, cum mama ei îi spune în fiecare zi: „Tu ești cea mai frumoasă printre urâtele alea”.

 

Toate aveam 12 ani. Și da, ea era o fată frumoasă, dar ar fi rămas la fel de frumoasă și dacă frumusețea ei nu era oglindită în „urâțenia” celorlalți.

 

Ulterior, am avut o profesoară care umilea fetele strict pe aspectul fizic: tu ești urâtă, tu ești grasă, tu ai bube pe față (da, cu aceste cuvinte). Se întâmpla la o școală din București, în centru.

 

Prima oară când i-am spus prietenei mele din generală – cu titlu de secret – că îmi place de un băiat, a doua zi a aflat toată clasa.

 

A doua oară când i-am spus altei prietene, în liceu, că îmi place de un băiat, săptămâna următoare a început să se dea chiar ea la el.

 

La facultate (în România) am avut minim două profesoare despre care se știa clar că urăsc femeile. Dacă erai femeie, luai cu un punct în minus la examen.

 

Ca o ironie, existau și alte profesoare care urau doar bărbații, deci aici era egalitate de gen.

 

Cele mai brutale judecăți despre mine, corpul meu și defectele lui le-am primit de la femei medic.

 

O femeie ginecolog mi-a spus că „materialul meu genetic e bun de aruncat la gunoi”.

 

Aveam 28 de ani și se referea la faptul că până atunci nu avusesem „nicio naștere”, ea fiind mamă de 4 copii și mare militantă pentru ideea de a face copii cât mai rapid.

 

Eu mă dusesem acolo pentru că eram suspectă de endometrioză și fibrom uterin, dar am plecat fără niciun diagnostic și cu o analiză dură despre cât de lipsită de conținut e viața mea.

 

Am spus cândva povestea cu medicul ginecolog într-un story de Instagram și am primit cel puțin 100 de mesaje private de la femei care mi-au spus că și ele au renunțat să mai meargă la medici femei, mai ales pe domenii precum ginecologia.

 

De ce? Pentru că au primit mult „hate” gratuit, pe lângă diagnostic, multă judecată, multă aroganță de tipul „Alegerile mele în viață au fost mai bune decât ale tale”.

 

O fostă colegă de serviciu m-a îmbrățișat strâns în ziua în care am plecat din companie  și mi-a spus că mă vede ca pe o soră.

 

După o săptămână, când ne-am întâlnit pe stradă, s-a făcut că nu mă vede și după zece ani încă mă bârfește pe unde apucă, deși nu ne-am mai intersectat niciodată. Dar hei, se pare că am fost într-adevăr un om important în viața ei.

 

Există femei pe care le-am ajutat fără niciun interes (doar fiindcă am putut) și care ulterior m-au vorbit de rău în fața altor persoane la care aveau ele un interes.

 

Și lista poate continua.

 

Să ne-nțelegem: nici mie nu îmi place de TOATE femeile.

 

Nu văd o femeie și mă gândesc instantaneu că vom deveni best friends.

 

Viața nu funcționează așa și există oameni cu care, pur și simplu, nu te potrivești.

 

Personal, evit instinctiv femeile care îmi emană o energie de „mean girls”, expresie consacrată de celebrul film cu același nume din anii 90.

Acele femei care te măsoară din cap până-n picioare pentru a-ți găsi slăbiciunile și, chiar dacă buzele lor spun ceva, tot limbajul corpului exprimă altceva. Practic te evaluează, îți dau o notă și te bagă și într-o cutiuță etichetată clar.

 

Mă țin departe de ele, fiindcă nu sunt genul meu de oameni.

 

Voi fi civilizată în interacțiuni, protocolară, dar atât.

 

Nu ne pupăm, nu ne îmbrățișăm, nu ne prefacem că suntem ceva ce nu suntem.

 

Mi se pare mai sănătos așa.

 

Cele mai multe articole pe care le fac despre alți oameni sunt despre FEMEI.

Când descopăr o femeie interesantă, iubesc să scriu despre ea, să-i aflu povestea.

 

Dacă merg la teatru și mă impresionează o actriță, vreau s-o cunosc.

 

Dacă merg la un eveniment și cunosc o antreprenoare interesantă, îi propun să ieșim la cafea să-mi spună povestea ei.

 

Mă bucură poveștile frumoase ale altor femei și mă încarc din ele.

 

Chiar dacă scriu preponderent despre femei, feminismul ca slogan de marketing nu mă atrage neaparat, mai ales când îl aud din gura unor persoane care se întorc apoi pe călcâie și fac exact contrariul.

 

Ce cred eu că este feminismul? Sau ar trebui să fie?

 

Să fii o femeie mai bună cu alte femei.

 

Prima femeie fiind TU.

 

Să te iubești mai mult și să-ți vindeci rănile, fiindcă atunci când înțelegi că nu ești în competiție cu nimeni, nu vezi toate femeile ca pe niște rivale care trebuie înfrânte.

 

Cele mai multe dintre femeile RELE din jur sunt femei rănite, care au învățat că în viață ori calci tu în picioare, ori ești călcată, iar asta e teribil de trist.

 

Singurul moment în care poveștile altor femei m-au „durut” a fost când eram eu însămi nefericită, iar atunci am luat-o ca pe un semn că trebuie să schimb ceva la viața mea.

 

O doamnă mi-a zis, acum vreo 7 ani, că ei i s-a întâmplat în viață tot ce și-a dorit. Dacă și-a dorit ceva, s-a împlinit.

 

Mi s-a părut fabuloasă, dar acea afirmație m-a urmărit vreo săptămână și am realizat că eu – în viața mea – mă mulțumeam cu lucruri pe care nu mi le doream.

 

În loc să zic „Dar de ce ea? Dar ce are ea special?”, acel dialog m-a ajutat să mă recalibrez pe mine și o să-i fiu mereu recunoscătoare.

 

Totul ține, însă, de direcția din care vii într-o interacțiune.

 

Dacă vii curioasă sau vii revoltată pe viață, lume, pe ce au alții și tu nu…

 

Să nu (mai) vezi feminitatea ca un joc cu sumă nulă

 

În matematică, jocul cu sumă nulă este cel din care unul câștigă, celălalt pierde.

 

Eu nu cred că viața e un joc cu sumă nulă: dacă eu sunt pe plus, tu ești pe minus… sau invers.

 

Chiar nu cred.

 

Un exemplu? La un eveniment, i-am spus cuiva, într-o discuție în treacăt, că femeia X (care nu era prezentă) este absolut superbă.

 

Chiar dacă nu o cunosc suficient ca persoană, mi se pare o femeie FRUMOASĂ fizic.

 

Replică: „Cine, aia? Care a făcut/a dres/a umblat… Și sigur și-a făcut ea ceva…”

 

Ei bine, dacă nu poți accepta că altă femeie e FRUMOASĂ, problema e la tine, nu la ea, indiferent de istoricul ei de viață.

 

Nu cred că frumusețea altei femei îți știrbește cu ceva propriul farmec de femeie.

 

Suntem oricum, atât de diferite…

 

Să nu mai speculezi slăbiciunile altor femei

 

Cel mai urât lucru este să iei lucruri pe care alte femei ți le spun, în calitate de prietenă, și să le întorci împotriva lor.

 

Am cunoscut, cândva, o persoană care vorbea la telefon cu oamenii, în public, iar apoi închidea și îi bârfea.

 

„Vai, iubita mea, dar tu ești mereu suuuuperbă, minunată”, iar apoi, închizând telefonul, către mine sau cine era la masă cu ea: „O proastă! Tocmai a părăsit-o altul, a lăsat-o pentru una de 22 de ani…” (și începe aici o poveste lungă și întortocheată).

 

Aceștia sunt genul de oameni cu care, dacă pot evita, aș vrea să nu mă mai intersectez niciodată în viața asta.

 

Să nu fii o prietenă falsă

 

Din păcate știu multe cazuri de prietene la cataramă care s-au săpat reciproc, și-au furat iubiții, s-au bârfit una pe alta, totul păstrând aparențele de „best friends”. De ce?

 

Să întreții o relație de profundă falsitate este cel mai evident mod de a te înjosi pe tine însăți: care ești tu cea reală?

 

Unde e esența ta?

 

Care sunt valorile tale?

 

Să-i spui unui om că îți este prieten în timp ce te străduiești să-l sapi este o formă de schizofrenie emoțională pur și simplu tragică.

 

Să nu judeci femei de care n-ai habar

 

Judecata înseamnă și celebra propoziție: „Eu nu aș fi făcut/dres/ales asta…”.

 

Chiar nu contează ce nu ai fi făcut tu, fiindcă situația respectivă nu te implică pe tine, ci implică o altă femeie.

 

Eu nu mi-aș face niciodată operații estetice.

Eu nu aș fi ales niciodată un asemenea bărbat.

Eu nu m-aș îmbrăca în felul ăla.

Eu nu aș fi făcut chestia asta.

Eu nu aș fi umblat singură la ora aia.

Eu nu aș fi frecventat acele localuri

 

Acest ”Eu nu aș fi…” este panta descendentă care duce rapid la „De asta merită ce i s-a întâmplat! (orice ar fi asta, de la suferință în iubire până la abuz)

 

Și tot de asta, când o femeie pățește ceva, primele comentarii sunt de la femei care explică faptul că LOR nu li s-ar fi putut întâmpla, fiindcă ele nu s-ar fi îmbrăcat așa, nu s-ar fi dus pe acolo, nu ar fi avut un asemenea anturaj.

 

Ele se află DEASUPRA acelei situații.

 

Acum trei ani, o vedetă de la noi a avut o ieșire în decor legată de violența domestică, spunând că unele femei merită să fie bătute: cu scaunul, cu pumnul, cu ce-ți vine mai ușor.

 

Am numărat atunci zeci de mesaje de la femei altminteri onorabile care îl apărau pe abuzator, spunând că ele nu se simt atacate, nu au luat-o personal, nu se simt lezate de acea afirmație.

 

În traducere liberă: „Aici e vorba de alte femei, alea bătute, eu nu am treabă cu ele, nu e despre mine, nu știu ce vă inflamați atât”.

 

Nu e niciodată despre noi, până când este.

 

Să nu faci rău

 

Aceasta este, probabil, cea mai importantă dintre toate.

 

Dacă nu poți face un bine altei femei, e în regulă, dar măcar să nu faci rău.

 

Nu-ți cere nimeni să fii umăr de plâns, să rezolvi viețile altora, nici măcar să ajuți.

 

Poate nu simți, nu vrei, nu ai puterea necesar, nu ai timp, chef.

 

Chiar nu e treaba nimănui de ce NU vrei.

 

Doar că a NU ajuta nu înseamnă a face fix contrariul.

 

Nu le bârfi, nu le săpa, nu încerca să folosești ceea ce știi împotriva lor, nu râde de ele, nu le privi cu superioritate.

 

E atât de ușor să faci rău cuiva… în ziua de azi răutatea e aproape lipsită de efort.

 

Poți să distrugi vieți fără să te ridici din fotoliu, între cafeaua de dimineață și prânz.

 

Alege să nu o faci și să n-o gândești și abia apoi te poți numi „feministă”.

*** Acesta este un articol sub umbrela #Acinceaputere ***

 Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi Meilman, Mara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.