Despre tot ce-i fin și fain

De ce sunt fata lui tata și cum m-a ajutat istoria în viață

By 16 aprilie, 2016Myself
read time 10 min
 
16 aprilie, 2016

De ce sunt fata lui tata și cum m-a ajutat istoria în viață

Dacă ați avut impresia că istoria e o chestiune plicticoasă, cu siguranță nu l-ați cunoscut pe tatăl meu.

by

Tata este inginer, dar vocația vieții lui a fost istoria. Nu spun asta doar pentru că e tata, dar este o enciclopedie ambulantă, iar ceea ce admir cel mai tare la el este modul în care, în momentul în care îți vorbește despre un fapt istoric, îl pune în context cu absolut tot ce s-a întâmplat în lume în acel an și în acea perioadă, în toate țările, sub toți conducătorii și toate regimurile politice. Îi place să spună că e ca și cum ar „tăia în secțiune” o felie de istorie, pentru a arăta exact conexiunile dintre părțile lumii.

 

Când îl aud povestind ceva, mai întâi mă minunez de exactitatea cu care îmi vorbește despre ani, luni, zile, variante oficiale și neoficiale ale fiecărui eveniment istoric, după care, exact în momentul în care gândesc, instinctiv, ,,Doamne ce memorie are”, îmi aduc aminte că nu e vorba de memorie, ci de mult mai mult.

 

Tata nu are memorie bună, ci o înțelegere fantastică a istoriei. Ține minte amănunte într-o profunzime care pentru alți oameni este de neconceput pentru că în mintea lui e un puzzle făcut dintr-o infinitate de piese, fiecare cu locul său precis. Când îi scoți o piesă din context, vede cu ochii minții locul și poziția în care ea se potrivește.

 

Feblețea lui, transmisă și mie încă de când eram mică, este Napoleon Bonaparte. Ca să înțelegeți de ce sunt „fata lui tata”, lucrarea mea de căpătâi realizată în facultate ca proiect de an a fost „Principiile militare de corps d’armée ale lui Napoleon, aplicate în corporațiile din secolul XXI”, pe care am documentat-o din vreo trei rafturi de bibliotecă, pline-ochi de tot ce s-a scris vreodată relevant despre Napoleon, în română și franceză.

 

Chiar dacă nu știu nici 0,0001% din câtă istorie știe el, îmi place să-l ascult povestind de toate, până în cel mai mic detaliu.

 

Istoria, înțeleasă, „administrată” în doze mici și cu un strop de umor nu este doar ușor de ținut minte și un pretext grozav de conversație spumoasă, dar poate pune în perspectivă viața însăși. Pentru asta nu ai nevoie de un teanc de cărți de istorie, dacă n-ai răbdarea și pasiunea pentru asta, ci doar de înțelepciunea aplicată a unui om care și-a dedicat toată viața acestei pasiuni.

 

Și, că veni vorba de cărți, am certitudinea intimă că un procent considerabil din vânzările departamentelor de istorie din librării precum Diverta sau Cărturești i se datorează personal tatălui meu.

 

Orice vizită într-un astfel de loc se soldează cu o sacoșă de volume, pe care le prezintă cu fală mamei mele – în mod ironic, cea mai puțin interesată de istorie persoană pe care o cunosc – explicându-i cum un volum de 500 de pagini despre problematica vikingilor în secolul VIII îi va lămuri niște chestiuni care îl preocupă din clasa a șaptea, când a citit o altă carte, unde era vorba despre problematica vikingilor în secolul IX.

 

Și nu, chiar nu exagerez câtuși de puțin.

 

Ah, și dacă aveați impresia că interesul mamei pentru istorie este doar metaforic zero, aceasta este un tip de discuție clasic:

– Bună, mama, ce mai faci?

– Ce să fac, aici, cu tatăl tău. Ne beam cafeaua de dimineață pe balcon.

– Și el ce face?

– Eh dragă, ce să facă… a citit aseară un articol pe internet și se apucase acum să-mi spună cum au fost începuturile lui Napoleon și cum e cu dedesubturile revoluției franceze…

– Aha. Și tu?

– Eh, l-am lăsat un pic, după care a trebuit să pun piciorul în prag și i-am zis: ,,Adriene, sper că nu ai de gând să-mi povestești de Napoleon pe stomacul gol”.

Mama, care este partea pragmatică a familiei, admiră cunoștințele lui dar, tocmai prin prisma laturii ei eminamente practice, n-a putut niciodată să înțeleagă de ce tata nu a vrut să le pună vreodată în aplicare altfel decât pentru plăcerea proprie. Totuși, asta nu înseamnă că învățăturile tatei nu au avut și o latură eficientă și pragmatică pentru unicul lui copil, adică eu.

De fapt, dacă ar fi să rezum ceea ce m-a învățat cel mai prețios tata, acel lucru nu e istoria, ci darul de a găsi replică la orice.

 

De a nu lăsa pe nimeni să mă „încuie” într-o discuție de cultură generală, de a veni mereu un subiect de conversație drăguț și spontan, la o masă cu oameni complet necunoscuți și, ceea ce descopăr la fiecare ieșire în afara țării, de a găsi mereu un argument cu care să „închid gura” interlocutorilor mei din orice țară a lumii.

 

Spre exemplu, ați fi uimiți câți italieni care se bat cu pumnul în piept cu genele lor de ,,italiano vero” habar nu au că faimoasa gastronomie franceză se trage de fapt din bucătăria italiană, fiindcă Ecaterina de Medici și-a adus bucătarul italian la curtea lui Henric al II-lea. La un moment dat, după o conversație nevinovată pe această temă, mi s-a propus un articol de gastronomie într-o revistă italiană.

 

Am refuzat-o cu grație. Una e să știi de Napoleon și de regii Franței și cu totul altceva e să știi să poșezi ouă și să prezinți poetic quiche-uri și bisque-uri. Mai ales când abia știi să fierbi un ou. Ideea contează însă. Nu știu nici pe departe atâta istorie cât tata, în schimb am moștenit de la el tehnica ,,puzzle”-ului, aplicată la meseria mea.

 

Când ceva îmi trezește interesul și îl înțeleg la modul profund, nu mai uit niciodată. Arhivez instantaneu informația într-un sertăraș al minții, iar când mă aflu într-un context care are legătură cu ea, îmi vin imediat în minte exemplul potrivit, replica adecvată și argumentul decisiv. Nu mă străduiesc să fac asta, nu e o strategie sau un efort concertat, este pur și simplu ceva ce îmi vine firesc și inexplicabil.

 

Într-un fel, cred că eu am reușit să unesc pragmatismul aplicat al mamei cu idealismul și pasiunea tatălui meu pentru detalii și amănunte cu tâlc: știu să preiau exact ceea ce mă interesează (și numai asta) și să aplic, cu pasiune, în domeniul pe care îl iubesc eu cu adevărat: comunicarea, scrisul, dialogul cu oamenii.

 

Și pentru asta, din toată inima, sunt foarte recunoscătoare… că sunt fata lui tata.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



6 Comments

  • Carmen spune:

    Sa traiasca ani multi cu bucurii multe si sanatate !

    Ce parere are dansul despre ceea ce traim acum, pe plan local cel putin ?
    Este optimist sau deja satul de faptul ca nu prea evoluam?

  • pica spune:

    Un mare gest de recunoștință pentru tatăl tău .Felicitări ,felicitări !

  • Roxana spune:

    Mi-ai smuls un zambet azi cu accest articol, de fapt cu toate cele 3 articole citite – si cu care ramasesem in urma cu „rasfoitul” pe blog … restul cred ca pe toate le-am citit!

  • Alina spune:

    Minunat! De-abia astept!

  • Cristina spune:

    Draga tu, Diana.. Asa de bine-mi pare ca ti-am descoperit blogul, ce-i drept, acum câteva luni. Astept in fiecare dimineata sa vad ce mai postezi. Si nu stiu cum reusesti, dar mie-mi transmiți o liniște prin articolele tale, parca ziua începe altfel. Ai asa o puritate si o sinceritate rar întâlnita in felul de a scrie. Ma bucur ca exiști. Si ma bucur ca mi-ai trezit curiozitatea si dorința de a călători si a privi mai atent in jurul meu.

  • Lux spune:

    Ce veste buna intr-o dimineata de sambata! Sunt sigura ca o sa ma bucure teribil articolele.