Zilele astea, fiind la Baselworld, am ocazia să trăiesc zilnic în două lumi deodată. Serios. Mă trezesc dimineața într-o cameră din Freiburg iar pe geamul meu se văd colinele împădurite. Merg pe jos până la gară, printr-un peisaj cu iarbă verde și liniște perfectă, apoi iau trenul spre Basel, privind o oră pe geam căsuțe elvețiene.

Pe peronul gării din Basel e pustiu dimineața, cu excepția câtorva expozanți sau buyeri mai matinali, veniți tot pentru Baselworld. Ajunsă în târg, începe alergătura: de la prezentare la prezentare, de la stand la stand, de la făcut poze la urcat filmulețe și la scris articole despre diamante, safire și complicații orologere de zeci de mii de euro. Apoi, la 6 seara, înapoi spre liniștea mea, spre drumul meu prin verdeață și spre camera mea cu vedere la colinele Freiburgului.

Impactul zilnic dintre cele două lumi atât de diferite – liniștea unui orășel și vacarmul creativ al industriei luxului – m-a făcut să mă gândesc la multe. Sunt o fire pragmatică, iubesc ceea ce fac și am fost mereu ambițioasă. Mi-a plăcut să construiesc, să mă agit, nu să stau degeaba. Doar că, de la un punct încolo, nu mai e vorba de lenevit versus muncit sau de mediocritate versus geniu. E vorba de așteptările pe care ți le trasezi pentru tine și de modul în care alegi (sau nu) te biciuiești pentru ele. Eu cu biciul nu mai vreau.

În tren, am citit un articol superb pe Nosidebar, denumit ”What If All I Want Is A Mediocre Life?” – în care autoarea – Krista O’Reilly Davi-Digui – explică, la adăpostul acestui titlu, de ce tot ceea ce-i trebuie e o viață simplă, lentă și tihnită, chit că asta ar putea fi interpretat de restul lumii ca o renunțare la „performanță” sau la „aspirații înalte”. Mi s-a părut una dintre cele mai realiste și reconfortante viziuni despre viață și vi-l recomand. Nu e vorba de mediocritate în el, ci de asumare.

Cu vorbele Kristei O’Reilly răsunându-mi în minte, mi-am dat seama zilele astea că iubesc viața mai mult de când mi-am dat voie să mă bucur de ceea ce am. Ceea ce la mine e de dată foarte recentă, mai exact din ianuarie încoace. Lucrez zilnic la treaba asta, dar am parcurs un drum lung.

Într-o perioadă a vieții mă hrănea gândul că sunt o workaholică capabilă să muncească și „să ducă” oricât e nevoie. Dacă nu era greu, cu travaliu, parcă n-avea nicio valoare. Nu regret absolut nimic, dar travaliul nu se mai află pe To Do-listul meu.

De când site-ul a crescut – și sunt recunoscătoare, fericită și adesea copleșită de reacțiile entuziaste ale oamenilor –  toată lumea mă întreabă, cu cele mai bune intenții, dacă nu vreau să-mi mai angajez oameni, să-mi fac echipă foto/video, să-mi scot revistă, să adaug categorii noi, să-mi fac Snapchat, să fac canal de Youtube, să fac shooting-uri cu mine. Am planuri mari, dar dacă în urmă cu un an-doi mi-aș fi suflecat mânecile și mi-aș fi asumat să nu mai dorm 6 luni pentru a duce chiar acum proiectul la următorul nivel, acum nu mai simt presiunea. De fapt NU mai VREAU presiunea. Nu.

Lumea se vede tare frumos de aici și vreau să mai rămân un pic la vârsta asta, la „etajul” ăsta, nu vreau să mărșăluiesc spre 40 de ani și spre etajul 100. Live a little, cum spunea un înțelept.

Tot în tren, în drum spre Freiburg, am citit un interviu superb cu Dries Van Noten, designerul belgian care și-a construit un brand coerent, stabil și profitabil în ultimii 25 de ani, rămânând un personaj fabulos și un designer care menține controlul creativ asupra afacerii sale. Personal, nu sunt admiratoarea hainelor lui, dar filozofia de creație mi se pare superbă, iar Michelle Obama, Meryl Streep și Julia Roberts sunt cliente fidele.

Într-o industrie a modei în care designerii nu mai știu câte linii paralele, colecții, pre-colecții și ediții capsulă să mai scoată, Van Noten scoate 4 colecții pe an, două de femei, două de bărbați. Nu există haine de podium și pret-a-porter: ce vezi în defilare, exact asta cumperi în magazin. Vinde în 550 de magazine din lume – pe care nu simte nevoia să le dețină, sunt în vasta majoritate multibrand-uri și concept-stores -și, chiar dacă are piețe cu potențial fantastic, nu vrea să piardă „partea distractivă” a muncii lui: activitatea de atelier, de potrivit pene, drapat materiale și combinat paiete.

În paralel, are o casă lângă Antwerp, unde-și cultivă propriile legume și face gem: „Când știu că am cules fructe de pădure, le spun oamenilor mei că-mi pare rău, eu trebuie să merg acasă mai devreme și să fac gem”. 

Al doilea exemplu mă fascinează de ani buni: concept-store-ul Colette din Paris, poate cel mai faimos din lume. Un spațiu cu două etaje și demisol pe Rue St. Honoré din Paris, cu cea mai cool și eclectică selecție de modă, reviste, accesorii, tehnologie. Fondată de o doamnă pe nume Colette în urmă cu 20 de ani, afacerea ar fi putut deveni lejer un imperiu.

Nu că acum n-ar fi un imperiu mai mic, cu nenumăratele colaborări cu designeri și piese făcute de mari nume exclusiv pentru Colette (luna aceasta inclusiv IKEA are o colaborare specială cu magazinul). În toate interviurile date de cele două doamne – mama și fiica – se reia aceeași idee: Colette e la Paris. Da, ar putea să-l ducă și în Shanghai, și-n Tokyo, și-n New York, cum au făcut alte concept store-uri celebre, care au o listă interminabilă de adrese de pe Glob, unde multiplică aceeași rețetă câștigătoare. Dar nu. Doamnei Colette îi place ideea de a fi curatorul unui spațiu clar delimitat și de a păstra controlul și bucuria selecției. Să fie doamna o mediocră, care se teme de creștere? Nicidecum.

Păstrând proporțiile, exact asta îmi doresc și eu. Să păstrez controlul și să mă bucur de lucruri, așa cum azi m-am bucurat că am fost la târg, am avut întâlniri, după care mi-am permis să plec la plimbare prin Basel.

Componenta de libertate în ceea ce fac este, pentru mine, cum e dulceața lui Dries Van Noten și bucuria doamnei Colette de a alege obiectele cu mâna ei. Nu mă regăsesc în vise de tipul „primul milion până la 40 de ani”, în schimb ador oamenii precum Dries sau Colette, care sunt orice numai mediocri nu, deși nu-și doresc imperii. Au exact atât cât îi face fericiți, măsurat cu etalonul lor, nu cu al altora.

Când cineva mă întreabă ce planuri am cu proiectul, îi spun că vreau să mă bucur de el. Ăsta e cel mai bun plan și din el vor veni toate celelalte. Site-ul ăsta e darul meu pentru lume, cum spunea autoarea articolului de pe Nosidebar, și-mi doresc să-l țin până la adânci bătrâneți. Asta înseamnă să mai fiu aici, sănătoasă, cu poftă de scris și cu liniște. Și dacă eu n-am grijă de toate astea, nimeni n-o să aibă grijă pentru mine.