Mi-au plăcut dintotdeauna bijuteriile, dar și mai mult decât ele mi-au plăcut lucrurile foarte atent lucrate. Colecționez miniaturi și tot ce este migălos și finisat până aproape de perfecțiune mă fascinează pur și simplu. Când am început să aud vorbindu-se tot mai mult, atât pe piața internațională cât și la noi, despre faptul că bijuteriile trebuie să fie o artă purtabilă, am dat din cap a încuviințare. Iar când i-am luat un interviu bijutierului român de artă David Sandu, un personaj absolut fabulos, iar el mi-a vorbit pentru prima dată despre bijuterie ca o formă de sculptură miniaturală, am fost cucerită.

Așadar, instinctiv, m-am dus mereu spre bijuterie ca o formă de artă în miniatură, atent-lucrată, care trebuie să-mi spună o poveste despre mine. Chiar dacă inspirația ei primară este înrădăcinată în cu totul altceva – trăiri personale ale creatorului, diferite referințe stilistice sau chiar calcule comerciale – când mă uit la ele trebuie să-mi întoarcă ceva despre mine. Când se întâmplă asta, știu că am găsit o piesă câștigătoare. Sau, cum spunea Samantha în Sex and the City (The Movie): ,,Când mă uit la acest inel, nu mă văd pe mine”. Eu vreau să mă văd.

În ultimii ani, interesul meu pentru bijuterii a crescut și s-a și nuanțat, probabil în raport cu vârsta și cu multele mele călătorii. Din fiecare loc am venit cu câte o descoperire și, treptat, chiar dacă stilul meu era mai degrabă cel al fetei cuminți-vestimentar, cu pandantive cu inimioare, mi-am dat seama că sunt atrasă ca un magnet de altă zonă stilistică. Așa am început să mă îndrăgostesc de hainele lui Rick Owens, Helmut Lang, Theory sau Saint Laurent. De smokingul bărbătesc care mi se pare cea mai sexy piesă feminină. De parfumurile unisex. De bijuteriile cool, care ies din tiparul clasic.

De câte ori ajung în New York, nu ratez magazinul Barney’s și selecția lor de bijuterii cool, tânără, avangardistă. Nu știu cum se face, dar niciodată n-am suficient timp să zăbovesc pe-acolo, însă chiar și în treacăt tot îmi rămân întipărite pe retină diferite piese. Și, dacă m-ar întreba cineva care mi se pare cel mai bun semn că piața românească și gusturile noastre se rafinează și evoluează, reperul meu ar fi clar: faptul că multe dintre acele branduri se găsesc acum și la noi.

La începutul verii am intrat în concept-store-ul Madison Absolute Beauty, un loc în care mă duc destul de des fiindcă sunt fană a cosmeticelor By Terry (am scris aici despre Terry de Gunzburg însăși, ,,Steve Jobs” a cosmeticelor, iar aici despre una dintre descoperirile mele, un ruj-gadget creat de către ea).

Deși mai fusesem de atâtea ori în magazin, nu observasem selecția lor nouă de bijuterii și, oricât de grăbită aș fi fost, n-am rezistat să nu le aflu poveștile.

Nu e nicio reclamă, nu e advertorial, pur și simplu e o selecție de piese care mi-au plăcut mie la nebunie și aș vrea să știu cum vi se par și vouă. Fotografiile le fac dreptate cam în procent de 90%, în realitate arată chiar și mai spectaculos, așa că sper să mergeți să le vedeți și pe viu.

De multe ori, relaxarea într-o zi stresantă e foarte simplă: 20 de minute într-un loc frumos, cu muzică în surdină, cu cafea sau ceai și cu povești și probat de bijuterii. N-am mereu răbdare să mă dezbrac și să încerc haine prin magazine, mai ales după o zi lungă, dar bijuteriile sunt terapeutice fără niciun efort. În plus, Madison e un loc în care simți că ai putea sta cu orele, iar asta e rar. Eu una am fobie de magazinele în care instantaneu simți că deranjezi, de cum ai intrat, așa că vorbesc de câte ori am ocazia despre puținele locuri în care asta NU se întâmplă niciodată. De aici și entuziasmul meu și plăcerea de a-i vizita.

Bibi este olandeză, iar bijuteriile ei, cu adevărat mici sculpturi elaborate (meseria ei de bază este, de altfel, cea de sculptor), ies din mixarea aurului cu diamante, cu pietre semiprețioase, cu ouă de struț, aripi de scarabeu, perle de Tahiti sau coarne de mamut de acum 40.000 de ani. Nu, serios, chiar asta folosește.

Dincolo de faptul că bijuteriile ei sunt genul de piesă pe care, dacă o porți la mână, nu îți poți dezlipi ochii de la ea toată ziua, îmi place mult și declarația ei de intenție: Bibi fuge de banalitate, dar nu în direcția senzaționalului obținut cu orice preț, ci a acelor elemente din natură care nu sunt excesiv de folosite sau de evidente.

Născut în Israel, Maor Cohen – M.Cohen – s-a stabilit în Los Angeles pentru a încerca să-și ducă la următorul nivel succesul pe care mica sa afacere cu bijuterii îl avea în țara de origine. Folosește materiale neconvenționale, combinate în moduri surprinzătoare, iar printre clienții săi se numără vedete de la Hollywood precum Johnny Depp, Gerard Butler, Jon Bon Jovi sau Chris Hemsworth.

Face accesorii din 1986, iar atelierul său din Milano este un mic hub pentru meșteșugari, aurari și designeri cu care colaborează în mod constant. Pentru că a avut norocul (și talentul) ca arta ei să prindă, își permite să se țină, de 30 de ani încoace, de ceea ce numește ,,meaningful design”. Design care înseamnă ceva, care vine din inspirație pură, nu din analizarea trendurilor pieței.

Mi-a plăcut mult faptul că piesele ei sunt simple și ușor de purtat. Chiar dacă sunt foarte prețioase, iar văzute de aproape au ,,ascunse” pietre prețioase și detalii extrem de luxoase, nu exprimă niciodată opulență, ci stil în adevăratul sens al cuvântului.

Tilda Biehn nu este numele designerului acestor bijuterii – ea se numește, de fapt, Andrea Lipsky-Karasz – ci al străbunicii acesteia, o dansatoare unguroaică de balet din secolul XIX. Fiica Tildei – bunica Andreei – a părăsit Budapesta pentru a trăi și a călători prin Bolivia, Thailanda și Turcia, și s-a stabilit până la urmă la Paris, unde a devenit designer de bijuterii.

De la această bunică a moștenit Andrea Lipsky-Karasz talentul devenit între timp o carieră în toată regula. Creatoarea s-a născut în Brooklyn și trăiește actualmente în Michigan, unde a și pus bazele liniei sale de bijuterii. Creațiile sale se vând, printre altele, și la Barney’s New York, iar cele mai interesante piese sunt cerceii desperecheați și inelele ,,mișcătoare”, din imaginile de mai jos, care pot fi întoarse și purtate alternativ pe o anumită latură a pietrei, inscripționând și personalizând fiecare parte după dorința fiecărei purtătoare.

L-am lăsat la urmă pe Tobias, deși brățările lui au fost primul lucru pe care l-am observat în vitrina cu bijuterii de la Madison. E straniu, un pic grunge, foarte organic și cool și mi-a rămas poate cel mai puternic întipărit în minte. Are 38 de ani, e născut în Danemarca, dar trăiește din 1999 la Paris, unde a studiat haute-couture și pret-a-porter la institutul de modă ESMOD. A fost, ulterior, asistentul lui John Galliano pentru colecția de modă masculină, dar abia când a ajuns la accesorii a înțeles că este locul perfect care să-i unească designul și manualitatea.

Piesele lui Wistisen sunt unisex, profund scandinave, cu acea funcționalitate cool și epurată de neesențial, folosește materiale neconvenționale și toate piesele sunt făcute manual. Citind despre el, mi-a plăcut ceea ce spunea despre propriile creații: ,,Atmosfera din colecții este deopotrivă sinistră și dură, cu mare atenție la detalii”. Într-adevăr, piesele lui au ceva dark, dar în sensul de piese masive (doar aparent), la care s-a meșterit mult și care au în spate un trecut. Materialele pe care le folosește, printre care și pielea, sunt mixate în așa fel încât să îmbătrânească frumos, schimbându-se în funcție de trecerea timpului, la fel ca purtătorul sau purtătoarea lor.