Despre tot ce-i fin și fain

Sunt un turist neconvențional: ce am învățat din anii de călătorit… în felul meu

By 7 februarie, 2020Rituals
read time 10 min
 
7 februarie, 2020

Sunt un turist neconvențional: ce am învățat din anii de călătorit… în felul meu

În ultima vacanță am constatat că am devenit o călătoare atipică, un pic de-a-ndoaselea față de ceea ce văd la restul lumii. Acestea sunt lucrurile pe care eu am ales să le fac ALTFEL. Nici mai bine, nici mai rău decât alții. Doar altfel.

by

Sunt jurnalist de lifestyle, dar nu jurnalist sau blogger de călătorii.

 

Chiar dacă profesia mea implică și multe călătorii prin lume, atunci când sunt invitată în diferite press-trip-uri legate de o anumită destinație, le spun clar oamenilor că eu scriu despre locuri… atipic. 

 

Jurnalismul și blogging-ul de travel au un tipic anume și trebuie să urmeze o schemă utilitară înainte de toate. Cel puțin așa văd eu: un jurnalist de travel are reflexul de a găsi mereu ponturi, locuri, scurtături, prețurile cele mai bune, rutele cele mai scurte, top 10 obiective de văzut și tot așa. E provocator, dar foarte dificil și o să spun mereu că bloggerii de travel merită toată admirația și respectul pentru energia pe care o consumă împărtășind fiecare părticică din călătoriile lor.

 

Eu una n-aș putea fi niciodată blogger de travel, fiindcă am un mod diferit de a consuma destinațiile. Nu mai bun sau mai rău, doar diferit.

 

Mi l-am format în timp și tocmai de asta, când cineva mă întreabă de un anumit loc, la modul „Unde ar fi bine să stau?” sau „Ce îmi recomanzi să fac?”, nu pot să ofer o informație liniară, tip „Uite aici cele zece obiective principale” sau „Ia-ți cardul x, ca să poți intra la toate obiectivele și vezi să nu ratezi restaurantul tradițional cutare”.

 

Când scriu despre un loc, încerc să-i surprind sufletul și de regulă mă concentrez pe un aspect al destinației. Nu aspir să scriu despre tot și toate.

 

În ultimii 15 ani de călătorit, mi-am format un stil al meu de umblat prin lume, care poate fi considerat deopotrivă straniu, inspirațional, cu susul în jos sau pur și simplu… interesant, în funcție de fiecare privitor în parte.

 

În ultimele trei luni de călătorit din Japonia în Orientul Mijlociu și din Caraibe în Elveția – cu proiecte profesionale și personale deopotrivă – am tras câteva concluzii despre felul meu de a face lucrurile. Pentru că am tot primit de-a lungul vremii multe întrebări mirate de tipul „Tu nu mergi/faci/bifezi cutare loc…?” sau „Tu cum faci/vizitezi…?”, m-am gândit să detaliez aici „ciudățeniile” mele.

 

Nu cumpăr suveniruri

Pentru mine, niciodată. Mai cumpăr uneori părinților – tata colecționează magneți – sau prietenilor (am o prietenă care colecționează brichete, alta păhărele). Lor le iau cu drag, dar eu una nu mai adun de multă vreme așa ceva. 

 

M-am lecuit complet de meteahna „amintirilor” după o vară în care, făcând ordine în casă – un apartament de bloc, nu un conac cu două etaje, să ne-nțelegem – am aruncat patru saci de suveniruri adunate din toate colțurile lumii, care nu-mi foloseau la nimic, nu-mi aduceau nici bucurie (vorba lui Marie Kondo) și nu-mi ofereau concret nimic. Doar mult praf de șters și o întrebare stăruitoare: „Ce a fost în capul meu când le-am cumpărat?”.

 

Dacă găsesc lucruri de care am nevoie, atunci le cumpăr cu drag, spre exemplu tocătoare din lemn de măslin luate din Rhodos (iubesc lemnul și chiar aveam nevoie în bucătărie), pe care le-am răs-folosit de atunci, instrumente din jad pentru masajul feței, din Thailanda, prosoape de bumbac din Mexic. Lucruri de acest fel. Dar suveniruri clasice, genul acela drăguț, decorativ și inutil: exclus!

 

Pe lângă faptul că nu mă mai întorc niciodată cu bagajele burdușite, cred că am salvat sume impresionante în ultimii cinci ani „souvenir-less”. Bani pe care nu i-am pus la saltea, ci i-am cheltuit pe lucruri utile sau pe experiențe, nu pe brizbrizuri „made in China”.

 

Dacă am chef de o zi liberă, îmi iau o zi liberă

Am scris cândva un articol, viralizat, numit „Toată viața m-am străduit prea tare”, în care explicam cât de eliberator a fost să accept că poți să te bucuri de un loc FĂRĂ să bifezi tot ce e de văzut în locul respectiv.

 

Instinctul de a bifa e inevitabil. Mergem într-un loc frumos și creierul intră în modul „N-o să mai ajung niciodată aici, e superb, vreau să văd tot”.

 

Nu vreau să văd tot ori mai bine zis NU MAI VREAU să văd tot.

 

Am acceptat ideea că în locurile care-mi plac mult voi face cumva să ajung de mai multe ori, iar dacă nu se întâmplă… prefer să știu că m-am bucurat de ceea ce am văzut, nu că am alergat haotică între monumente, muzee și obiective. 

 

Când îmi aduc aminte de un loc, îmi amintesc și cum m-a făcut să mă simt, nu doar ceea ce am văzut, iar eu una nu vreau să mă întorc acasă copleșită sau cu sentimentul că a fost prea mult, prea repede, prea alert. Nu vreau să-mi aduc aminte doar senzația de oboseală și de picioare umflate după kilometri de alergătură. 

 

Am o regulă simplă: nu mă uit la filme pe fast-forward, nu citesc cărți sărind paginile, deci nu vreau să-mi trăiesc nici călătoriile pe fast-forward.

 

Am învățat să ALEG

Corolar la punctul al doilea, eu când ajung într-un loc, ALEG ce vreau să văd. Nu pot vedea toate muzeele, toate străduțele, toate cafenelele.

 

Nici în București nu le știu pe toate și e orașul meu natal, de ce aș vrea să le văd pe toate într-un oraș în care stau doar trei sau patru zile?

 

Mă uit pe listele de obiective – adică îmi fac temele temeinic înainte – și aleg doar ce mă interesează PE MINE. Uneori e un muzeu și o plimbare, alteori un castel, alteori doar umblat la pas. Și în rest îmi permit să mai și descopăr lucruri întâmplătoare, să fiu surprinsă, nu doar să ies în întâmpinarea unor certitudini culese din ghidurile de călătorii. 

 

Vă dau un exemplu. Am fost într-o croazieră în Caraibe în luna decembrie, iar acele destinații sunt genul de locuri ideale să-ți faci mâna cu alegerile. Nu ai foarte multe obiective de bifat pe fiecare insulă și poți să le explorezi pe cont propriu, fără stres. Și să și lenevești după voia inimii.

 

Cu toate astea, am văzut oameni care plecau de pe vas dimineața și veneau seara frânți, după N kilometri și tururi, ca să vadă TOT. Ba chiar o doamnă mi se plângea în piscină, la un moment dat: „Suntem obosiți rupți, am luat câte două tururi în fiecare insulă, soțul meu vrea să viziteze fiecare piatră”. Am fost și eu cândva în acea categorie, dar acest tip de călătorit nu mai funcționează pentru mine. 

 

Nu găsesc nicio plăcere în asta, iar pentru mine călătoritul fără plăcere e ca mâncarea fără gust. Decât să călătoresc sau să mănânc așa, mai bine mă abțin.

 

Lista de locuri de văzut trebuie să fie realistă, nu ideală

Dacă ceva NU te interesează, NU te interesează. 

 

Repetă după mine: ”NU mă interesează”. Punct. E dreptul tău, alegerea ta, libertatea ta.

 

Știu oameni care nu-și dau voie să NU-i intereseze lucruri. Tu ai voie.

 

Am stat la un moment dat două ore la coadă, în fața unui muzeu unde se desfășura o expoziție de costume din filme. Două ore, în noiembrie, la Londra. Chiar am vrut să văd acea expoziție și până în ziua de azi îmi amintesc fiecare exponat.

 

Nu aș sta însă la coadă la un obiectiv celebru doar ca să-l pun pe o hartă imaginară de locuri văzute. Nu interesează pe nimeni ce am văzut sau n-am văzut eu.

 

Pe un grup de călătorii de pe Facebook am citit la un moment dat o întrebare care mi-a rămas în minte: „Plec în Italia și am văzut că intrarea la <<Cina cea de Taină>> costă 30 de euro. Merită banii ăștia?”.

 

Mi-a rămas în minte pentru că e o întrebare simptomatică pentru zilele noastre: nu ne mai gândim ce ne place cu adevărat, ne gândim să bifăm pentru că e „musai”. Nimic nu e musai. Nici Da Vinci nu-i musai, dacă tu nu ai plăcere sau pasiune pentru el.

 

Deși nu obișnuiam să comentez la grupul respectiv, i-am răspuns acelei doamne cu ”Cina cea de taină”: „Dacă vă interesează în mod deosebit și vreți să vedeți acea operă de artă, DA, merită cu prisosință chiar mai mult de 30 de euro. Dar dacă întrebați pe grup, am sentimentul că nu vă dă elanul afară din casă. Sau greșesc?”. Femeia mi-a dat dreptate.

 

Despre asta e vorba: dacă îți dorești să vezi ceva cu adevărat, poți să ajungi să dai 50 de euro pe bilet și să stai 3 ore la coadă. Dar dacă e doar „pentru bifat”, ce rost are? Te controlează cineva? Ai vreun checklist atașat la pașaport?

 

Eu una am o listă scurtă de locuri care mă interesează în fiecare destinație. Foarte scurtă.

 

De exemplu, NU vizitez grădini botanice, grădini zoologice, distilerii, parcuri tematice, muzee de oraș și încă multe alte obiective „clasice”. Nu aș cheltui timp și energie pe așa ceva nici plătită și NU mă interesează, oricât de frumoase ar fi vizual.

 

Am cheltuit însă jumătate de zi la coadă pentru anumite expoziții, pentru a vedea orașul de sus dintr-un balon cu aer cald sau pentru a vedea locul unde s-a turnat un anumit film. A meritat fiecare secundă și fiecare bănuț.

 

Trebuie să ne facem propria noastră agendă de vizitat, nu să ne-o facă alții. Indiferent cine sunt „alții”: ghiduri de travel, YouTube, TripAdvisor sau „Top 100 de obiective de văzut până mori”.

 

Nu totul e despre făcut. Uneori e despre trăit.

Dau un exemplu. Eu iubesc insulele. Maldive, Caraibe, le ador. Pentru că sunt locuri în care pot să-mi dau voie să stau, să mă relaxez.

 

În nenumărate rânduri am auzit însă oameni vorbind despre ele și spunând „Ah, eu nu mă duc în Maldive, că n-am ce face acolo, ce să fac 5 zile, n-ai nimic de vizitat”.

 

Nu totul e despre vizitat. Eu aș sta și o lună în Maldive sau într-un loc similar, dar ca să mă bucur. Apa aceea perfectă, verdele cel mai verde al palmierilor, nisipul ireal, sentimentul de leneveală plăcută… toate astea fac parte tot din experiența călătoritului. Doar că, de prea multe ori, călătorii nu apucă să se bucure de perfecțiunea micilor momente prezente, pentru că aleargă spre următoarele.

 

Nu totul trebuie să fie despre monumente, piețe, instituții și clădiri. Am observat că oamenii nu-și mai dau voie să stea degeaba. E un fel de „Am plătit vacanța asta, cum s-o stau? Trebuie să văd tot”.

 

Nu „trebuie să” nimic. Trebuie doar să te bucuri. E vacanța ta, nu a Instagramului și nici a Facebook-ului.

 

Nu caut „tips and tricks”

De multe ori, pentru că umblu mult, primesc întrebări de tipul „Care e cel mai bun card de vizitat toate obiectivele din orașul X?” sau „Cum te miști cel mai rapid prin oraș, cu ce mijloc de transport?”.

 

Le răspund sincer: habar nu am.

 

Nu caut tips&tricks de acest tip, pentru că nu sunt interesată să văd 25 de obiective în 2 zile. Nu mă MAI interesează, fiindcă principiul îl cunosc prea bine. Am fost și eu acolo, cândva, pe la 20 de ani.

 

Am locuit și am studiat în patru țări din Europa, ca parte a unui program de masterat, și mi se părea că totul e atât de aproape, la o aruncătură de băț, încât în fiecare weekend vizitam trei orașe noi, minimum. A fost o perioadă care m-a învățat enorm, dar n-aș mai repeta-o: eram într-o goană perpetuă.

 

Am vizitat atunci și câte două orașe pe zi, aveam o sete de a vedea și de a vizita. Știți filmul acela vechi „Dacă e marți, e Belgia”, în care turiștii vizitau atât de multe țări, atât de rapid, încât nu mai știu în ce țară se află decât uitându-se pe desfășurător ce zi a săptămânii este? Așa eram eu. ERAM.

 

Așadar nu, nu știu tips and tricks, pentru că uneori merg pe jos, alteori iau metroul și mă dau jos la altă stație ca să explorez ceva nou, iar cardurile de oraș nu le folosesc niciodată fiindcă nu apuc să le amortizez: nu vizitez atât de multe obiective încât să merite cheltuiala.

 

Repet: nu zic că varianta mea e cea mai bună, dar e a mea și eu sunt mulțumită de ea. Când mă întorc dintr-un oraș, simt că preț de câteva zile l-am trăit, nu doar m-am plimbat printr-un ghid turistic în variantă tridimensională. Dar cred că nu ai cum să ajungi la partea trăitului dacă nu treci prin cea a bifatului. E un ritual inițiatic acolo.

 

Pentru mine, detaliile contează

Aici sunt poate cel mai atipică.

 

Știți vorba aia cu „Hotelul e doar pentru dormit, să ai unde pune capul seara, nu contează unde stai, să fie un pat și o pernă…”?

 

Eu NU sunt de acord.

 

Adică am aplicat asta o bună bucată de vreme, tot în perioada mea de „3 orașe în 2 zile”, dar odată cu vârsta am descoperit un nou tip de turism, care mi se potrivește mult mai bine.

 

Mai exact, prefer să stau două zile într-un loc care îmi place și care îmi dă o stare de bine – cu priveliște frumoasă, pat confortabil, localizare undeva unde-mi place mie – decât o săptămână într-un loc unde „doar să pun capul”.

 

Firește că asta e alegerea MEA și numai a mea, dar am observat că un loc frumos mă bucură și îmi hrănește sufletul. Și face parte din experiența vacanței. Îmi aduc aminte de unele locuri în care am stat și peste ani și ani.

 

Am descoperit asta, nu râdeți, în timp ce eram răcită cobză într-un hotel din New York, cu ani în urmă.

 

Afară era superb, dar eu eram terminată de rău și răceală, așa că am fost „nevoită” să stau în cameră și să mă bucur de hotel. M-am simțit atât de bine, atât de relaxată, a fost ca un balsam pentru suflet și trup, și nu am uitat niciodată acea senzație.

 

Am continuat s-o caut – chiar și sănătoasă fiind, fără motive de stat în cameră cu forța –  iar de atunci încoace îmi place tot mai tare să explorez locuri, cazări, camere cu vedere.

 

Avem acces la atât de multe opțiuni în ziua de azi, de când cu Airbnb și cu atâtea metode alternative de cazare pentru toate buzunarele, încât putem să ne bucurăm puțin și de amănuntele pe care alții le consideră neglijabile.

 

Vacanța poate fi și o experiență de stil de viață și de trăit diferit, nu doar un maraton din care te oprești ca să pui capul pe o pernă, undeva.

Poate micile mele „ciudățenii” v-au ajutat sau v-au inspirat cu ceva.

Aici găsiți și filosofia bagajelor mele: ”Cum călătorești cu un singur bagaj pentru trei săptămâni”

Călătorii frumoase să avem!

 

Foto: Unsplash

14 Comments

  • Silviu spune:

    Te-am auzit la Razvan azi, imi place acest articol si am sa citesc mai departe. Esti pe gustul meu.

  • Cristina spune:

    Doamne, m-a uns pe suflet articolul tau! Este fix si filozofia mea de viata & calatorit, de aproximativ 10 ani incoace. Dupa ce acum aproape 10 ani consortul m-a tarat prin Barcelona de nu imi mai simteam nici gleznele, pe principiul „avem doar 2 zile si trebuie sa vedem TOT”, am decis ca acest stil nu mi se mai potriveste, mai ales ca din acea excursie in Barcelona nu mi-au ramas in minte pana in prezent decat mini-croaziera de 30 de minute pe Mediterana, in care am putut sa STAU linistita, sa inhalez aerul de mare si sa admir apusul. Din acel moment, in vacantele ulterioare, am impus modul de a ne bucura relaxat de fiecare calatorie, adica sa ne plimbam pe strazi in tihna, sa admiram peisaje, sa savuram o cafea intr-o cafenea neturistica, sa ne bucuram pur si simplu 🙂

    • Diana Cosmin spune:

      :))))) Cunosc sentimentul cu „avem două zile și trebuie să vedem tot”. Și mi se pare fascinant cum mintea și sufletul asta rememorează: micile momente de tihnă. Nu goana, nu alergătura. Dar știi cum este, până nu alergi nu știi să apreciezi micile răgazuri de stat și de lenevit.

  • Camelia spune:

    Am doua stiluri de calatorit: unul de tipul relax, unde merg sa ma bucur de un hotel bun, de pierdut pe strazi sau vizitat in ritm mai incet, unde caut o plaja buna si mancare delicioasa; celalat e de tipul explore, in locuri mai indepartate unde sunt planificate multe activitati. Am realizat ca in a doua categorie prefer sa merg cu companii precum Intrepid sau G Adventures unde sunt planificate activitati dar ai si timp liber pentru a explora in ritmul tau. Am planificat o excursie cu prieteni in Australia asi a fost mult prea incarcata, spre sfarsit abia asteptam sa ajung acasa.
    Mi se pare interesanta regula de a nu vizita gradini botanice sau zoologice.

    • Diana Cosmin spune:

      Nu e chiar o regula cu gradinile botanice, pur si simplu nu-mi plac in mod deosebit, dar la gradinile zoologice sunt foarte vehementa. Mi se pare o cruzime sa mai avem asa ceva in anul 2020 si refuz sa vizitez asa ceva, oricat de spectaculoase si „friendly” ar fi…

  • Maria R spune:

    Te citesc de vreo’ juma’ de an… cu deosebita placere!
    Am ajuns si eu la concluzia asta, tot de cam atat.
    Am fost in Lisabona in vara, apoi in Algarve si in Roma prin toamna. Am renuntat sa mai alerg, sa mai bifez, sa contabilizez.
    Imi raman in suflet culorile Portugaliei, Lalita -chelnerita din Nepal ce s-a conversat cu fiu-meu vreo jumatate de ora, sentimentul amestecat de mic si grandios din Sagres, vantul, mirosul, inca o data culorile….
    Din Roma, ploaia, mancarea, oamenii, traficul, vitrinele, pinii, aspectul de fresca vie al orasului…
    Viata nu e un sprint, e un maraton. Pentru ca, intr-un final, toti taiem panglica granitei spre nefiinta!

    • Diana Cosmin spune:

      Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase! Oh da, Portugalia este un loc magic, cu un mix de energie, căldură a oamenilor, peisaje… ți se lipește de suflet. Ce frumos ai scris la final, cu maratonul. AȘA ESTE! Ai un mod foarte viu și cald de a scrie. Dacă nu scrii des, ar trebui să începi să o faci 🙂

  • Claudia spune:

    Cred ca, asa cum remarcați in post, este esențial sa trecem prin faza de „bifat” pentru ca sa ajungem la cea de trait. Pe de alta parte, cel putin la mine, vârsta și venitul au determinat felul de a călători la tinerețe. Ulterior, anii (nu atât numeric cat ca și experiența și transformare personala) și siguranță economica au cerut un alt fel de voiaje. Am început sa apreciez mai mult „trăitul”, plăcerea pe care ti-o da comfortul și tihna și a te lăsa dus de frumusețea sau feelingul uni loc, a unei experiențe, etc. .

    • Diana Cosmin spune:

      Este firesc să trecem prin faza bifatului, dar să nu rămânem acolo, deși uneori e tentant, e ca o adrenalină, un pilot automat: te simți fericit că aduni multe obiective, țări, poze, locuri. Dar cu timpul ne întoarcem noi la noi înșine și începem să ne întrebăm „De ce?”, „Cum?”. Și venitul este un element important, dar spre deosebire de acum 15-20 de ani când am început eu să călătoresc, mu se pare muuuult mai ușor acum să găsești condiții excelente la prețuri uneori modice. Adică nu mai e scuza de pe vremuri „Am dat mii de euro pe bilet și pe hotel, clar nu mai ajung aici, vreau să văd fiecare piatră”.

  • Lilian spune:

    Nici eu nu cumpar amintiri strangatoare de praf. Consider ca arunc banii pe lucruri inutile.
    Si nici eu nu mai trebuie sa vad TOT. Fiindca TOTul nu se poate vedea, fiind atat de multe oferte si posibilitati peste TOT.
    Si, da: ultimul concediu l-am petrecut pe o insula fara arhitectura, fara muzee, fara orase mari. Si a fost extraordinar. Am vazut stelele, cum nu le-am vazut niciodata, am auzit oceanul, am admirat dunele de nisip, m-am minunat si hranit cu natura cea splendida si datatoare de liniste si energie! Si, Doamne, cat de minuat a fost! Cat de relaxant si cat de benefic!

    • Diana Cosmin spune:

      M-ai uns pe suflet! Nu sunt singura „ciudată”, se pare :)) Glumesc, dar chiar cred că unele concluzii implică timp și experiență. Și greșeli, pentru că și ele sunt parte din drum.

  • elena m spune:

    Asa este, treptat am ajuns și eu la aceeași concluzie. Asta e statul degeaba am invatat-o de la iubitul meu. Obișnuiam sa fac din weekenduri un maraton, sa vizitez locuri, doar e timpul meu liber etc. Fast forward ziua de azi, asa de bine ma simt acasă sa ma relaxez, sa vad un film, merg undeva dacă simt ca îmi aduce placere, dacă vremea permite fără sa simt ca a trecut weekendul degeaba.
    Noi oamenii ne complicăm viata singuri fata sa ne dam seama 😀
    o zi frumoasa sa ai
    te pup

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.