Am fost în Middle-Earth, doar că nu e „mijlocul pâmântului”, ci chiar capătul pământului, finalul unui zbor de 18 ore și 20 de minute din Doha în Auckland (fără a mai pune la socoteală cele 5 ore din București până în Doha).

Din 2001, când a apărut primul film din seria „Stăpânul Inelelor”, tot mai mulți oameni parcurg acest traseu inițiatic, bucurându-se de faptul că, spre deosebire de alte pelicule celebre care se bazează pe locații de studio și pe efecte speciale, cadrul natural din filmele lui Peter Jackson există în realitate.

Statistic, din 10 turiști cel puțin unul vine în Noua Zeelandă special pentru a vizita platourile de filmare de la „Stăpânul inelelor” și „Hobbitul”. Ceea ce nu e puțin lucru, nici ca distanță și nici ca bani.

 

Dincolo de faptul că Noua Zeelandă este una dintre cele mai scumpe destinații turistice din lume (în lista mea a intrat direct în Top 3), biletul „basic” de intrare la Hobbiton (fără pachetele mai elaborate, pe care fanii înfocați le vor alege oricum, având în vedere că au zburat din celălalt capăt al lumii pentru asta) costă echivalentul a 50 de dolari americani.

Nu mai punem la socoteală munții de suveniruri care te așteaptă la magazinul din incintă și de unde fanii pot cumpăra orice, de la căsuțele hobbiților create în miniatură până la ghiozdane, șosete, bijuterii și orice îți trece prin minte. Și oho, se cumpără masiv.

În septembrie 1998, regizorul Peter Jackson se afla în mijlocul procesului de căutare a unui loc de filmare pentru primul film din seria ”Stăpânul Inelelor”. La bordul unui avion de mici dimensiuni, el „peria” insula de nord a Noii Zeelande, când a descoperit ferma Alexander.

 

Cele 500 de hectare de dealuri cu iarbă ireal de verde, tipică pentru acest capăt de lume, au devenit rapid „The Shire”, un pariu pe care Jackson l-a pus fără să aibă, la momentul respectiv, vreo garanție a succesului: filmul său ar fi putut fi un blockbuster sau un eșec răsunător, însă și-a asumat ambele variante.

Deși guvernul neozeelandez nu avea la dispoziție fonduri cu care să-l susțină financiar în demersul său (Jackson însuși este de origine neozeelandeză), a crezut în proiect și i-a oferit totuși un sprijin: a folosit armata neozeelandeză pentru a construi 1,5 kilometri de drum asfaltat pe teritoriul fermei Alexander.

 

Cele 39 de „găuri”, Hobbit Holes, au fost create ulterior cu lemn, sfoară și polistiren. Sunt goale pe dinăuntru, filmările de interior s-au făcut în studio, așa că nu e nimic de văzut în afară de uși și de micile grădini din față, care sunt absolut adorabile. Este, însă, mai mult decât suficient.

 

Detaliile abundă, de la roabe de lemne „uitate” în fața caselor, măsuțe miniaturale cu o masă de șah ce pare lăsată pentru câteva minute în mijlocul unei partide palpitante, un galantar cu brânzeturi, unul cu borcănele cu miere de albine și tot așa.

Singurul loc cu adevărat „tridimensional”, unde poți intra să bei o bere de-a hobbiților și să mănânci câte ceva este hanul „Dragonul verde”, cu barul sculptat în lemn masiv, în formă de dragon.

 

Nici celebrii pruni din cartea lui J.R.R. Tolkien nu sunt adevărați: în cărțile englezului hobiții erau prezentați ca stând sub niște pruni micuți și mâncând prune direct din copac, însă varietatea de prun care crește în Noua Zeelandă era mult prea mare pentru a satisface acest detaliu din carte, la care regizorul n-a vrut să renunțe sub niciun chip. Așadar, copacii din Hobbiton sunt în mare parte meri pitici și gutui, cărora le-au fost aplicate pe crengi prune artificiale.

În cele câteva ore petrecute la The Shire, am văzut cu adevărat ce înseamnă industria de turism din spatele filmelor, dar și cât de complexă este mașinăria care o întreține pe prima: o echipă de tineri avea grijă să tundă iarba, să toaleteze pomii din grădinile caselor, să vopsească uși, garduri și tot ce mai era un pic ciobit, astfel încât totul să arate ca și cum filmările cu Elijah Wood, Ian McKellen sau Martin Freeman ar fi avut loc ieri.