Cu toții știm povestea pilotului american Sully Sullenberger, devenit erou internațional și personaj de film după un moment care se putea lesne transforma într-un dezastru.

 

În 2009, la un minut după decolarea de pe aeroportul LaGuardia din New York, un avion Airbus A320 lovește un cârd de gâște sălbatice și pierde funcționalitatea ambelor motoare. 

 

Aflat la manșa unei aeronave devenite practic un planor, căpitanul Sully Sullenberger ia o serie de decizii lucide și, în doar trei minute și douăzeci și opt de secunde de la impactul cu păsările, reușește să aterizeze în siguranță pe râul Hudson. 

 

Toți cei 155 de pasageri și membri ai echipajului sunt salvați.

 

Menționez că nu am văzut filmul, cu Tom Hanks în rolul lui Sully, dar am citit biografia intitulată „The Highest Duty”. Am scris pe Instagram o postare specială despre ea, iar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost simplitatea profundă a personajului principal.

 

Dincolo de „miracolul de pe Hudson”, căpitanul Sully este un om cu o filozofie de viață „sănătoasă”, în cel mai bun sens al cuvântului.

 

A crescut într-o familie texană în care copiii erau încurajați de mici să învețe valoarea banului, importanța lucrurilor mici dar și felul în care se fac lucrurile (tatăl lui Sully și-a construit casa singur, cu aportul familiei, copiii învățând cum se bate fiecare cui și bucată de țiglă).

Ulterior, structura interioară a viitorului căpitan Sully s-a întărit prin toate experiențele prin care a trecut: școala militară și disciplina ei, anii în Air Force, căsătoria și adoptarea a două fetițe, dar și poveștile dramatice ale colegilor de breaslă care „dispăreau” subit în accidente și care îl făceau să-și revadă prioritățile.

 

De exemplu, Sully explică în carte că multe dintre accidentele fatale ale colegilor din armată se datorau faptului că aceștia încercau până în ultimul moment să salveze aparatul de zbor – gândindu-se la paguba de milioane de dolari care va rămâne o „pată” pe reputația lor – amânând apăsarea butonului salvator de ejectare din aparat până când era prea târziu.

 

„În toții anii mei ca pilot de linie, nu uitasem acel studiu despre butonul de ejectare din avioanele de luptă, din perioada mea militară. De ce așteptau piloții atât de mult până să se ejecteze din avioane care se aflau în cădere liberă? De ce consumau secunde prețioase încercând să repare ireparabilul?

 

Răspunsul: multor piloți condamnați la moarte le era teamă de consecințele distrugerii unor aeronave de multe milioane de dolari. Așa că se străduiau până în ultima secundă să salveze aparatul, de cele mai multe ori cu consecințe dezastruoase.

 

(…) Nu am uitat niciodată poveștile acelor colegi din Air Force și toate acele detalii m-au ajutat în procesele pe care creierul meu le făcea automat pentru a lua deciziile în zborul 1549.

 

Imediat ce ne-au lovit păsările, aș fi putut să încerc o întoarcere spre LaGuardia, ca să nu distrug o aeronavă US Airways încercând s-o aterizez forțat altundeva. M-aș fi putut gândi, instinctiv, că decizia mea ar urma să fie chestionată de superiori sau anchetatori. Dar în acel moment am făcut o schimbare mentală de priorități și am ales să nu mă gândesc la asta. (…) Urma să sacrific scopul de a nu distruge un avion de 60 de milioane de dolari în favoarea unui alt scop: cel de a salva viețile oamenilor din el”.

Cartea este o lectură extraordinară în sine și o recomand din toată inima. Partea cu accidentul este doar o „felie” infimă din povestea căpitanului și viața lui merită explorată complet. 

Totuși, tocmai din partea cu accidentul mi-au rămas câteva idei care m-au dus cu mintea la viață în general. La micile „accidente”, dezastre și panici zilnice.

 

Parcurgeți acest pasaj din carte, cu atenție, și apoi citiți… versiunea mea.

 

„Există câteva reguli generale despre urgențele aeronautice. Le înveți în primele lecții ca pilot, iar pentru noi, cei care avem și pregătire militară, ele sunt codificate.

 

PRIMA REGULĂ: Păstrează controlul aeronavei. 

 

Adică asigură-te că există cineva care pilotează avionul și care este concentrat pe menținerea traiectoriei de zbor. Indiferent ce altceva se întâmplă, prioritatea zero este să pilotezi avionul, altfel se pot întâmpla lucruri groaznice.

 

Vor fi impulsuri de a face alte lucruri: să te gândești la urgență în sine, să cauți soluții, să derulezi liste în cap, să vorbești cu controlorii de zbor. Toate acestea TREBUIE și ele făcute, dar NU în defavoarea actului de a pilota avionul.

 

A DOUA REGULĂ: Analizează situația și ia acțiunile potrivite.

 

La trainingurile noastre învățăm că acțiunile noastre depind de mai mulți factori: ce sisteme de la bord au cedat, cât timp avem și cât combustibil ne-a mai rămas. Există pași procedurali clari, pe care trebuie să îi cunoaștem și să fim pregătiți să-i urmăm.

 

A TREIA REGULĂ: Aterizează imediat ce condițiile ți-o permit

 

Asta înseamnă să iei în considerare variabilele: vremea și condiții în care se află pista de aterizare, vântul și intensitatea lui, lungimea și grosimea pistei de aterizare, echipele de intervenție disponibile la fiecare aeroport în care poți încerca aterizarea, plus alți factori.

 

E important să aterizezi rapid, dar luând în considerare aceste aspecte. Cât de pregătite vor fi echipele medicale pentru a acorda ajutor? Ar fi mai logic să aterizezi în altă parte, unde vremea e mai blândă și facilitățile aflate la dispoziție mai bune?

 

Acestea sunt cele trei reguli, rezumate în trei cuvinte pe care piloții le folosesc pentru a le ține minte mai ușor: ”AVIATE, NAVIGATE, COMMUNICATE” (Condu, navighează, comunică, n.trad).

Acest paragraf e undeva spre finalul cărții și l-am citit de trei ori, fiindcă am făcut un clic în timp ce-l parcurgeam pentru prima oară.

 

Cum ar fi dacă ne-am gândi la dezastrele personale, la momentele zilnice de panică, la cumpenele din viețile noastre așa cum un căpitan se gândește la aeronava lui aflată într-un moment critic?

 

Dacă în loc să navigăm în haos, am avea un „checklist” sau măcar o direcție?

Cum spune Sully?

 

Prima regulă: asigură-te că îți pilotezi „avionul”.

 

De cele mai multe ori, momentele de cumpănă sau loviturile vieții ne aruncă precum o frunză-n vânt fiindcă focusul nostru pe viața de zi cu zi dispare. Ne gândim atât de intens la ACEA problemă sau panică, oricare ar fi ea, încât uităm să ne „pilotăm” propriul avion, adică să avem grijă să ne menținem funcționali, pe linia de plutire.

 

Nu ne mai pasă de nimic în afară de problemă, ne neglijăm progresiv și da… ne prăbușim.

 

A doua regulă: Analizează situația și ia măsurile potrivite

 

Asta presupune și o oarecare distanțare față de situație, distanță pe care „pilotarea” în sine ți-o oferă.

 

Dacă în loc să te gândești obsesiv la situația de criză alegi să te focalizezi puțin pe tine: să te hrănești, să dormi, să te îngrijești la un minimum măcar, energia alocată „pilotării” va schimba focusul de pe problemă pe o nouă formă de normalitate. O adaptare activă.

 

Dacă piloții acționează adesea în contratimp și au câteva zeci de secunde la dispoziție, rareori dramele noastre sunt atât de concentrate ca timp.

 

Avem mai mult răgaz, tocmai de asta este esențial să facem câțiva pași în spate și, indiferent cât de gravă e situația, să ne concentrăm pe ceea ce putem face.

 

Să trecem prin scenariile mentale posibile și să ne compunem o hartă cu variabilele esențiale, tot ca la un avion: pe ce putem conta și pe cine, cât timp avem la dispoziție, ce resurse deținem și ce putem obține relativ fără efort, ce putem valorifica, la ce trebuie să renunțăm.

 

Chiar dacă adesea răspunsul este „Nu am nimic, nu mă poate ajuta nimeni, totul e un dezastru”, când te axezi pe condusul vieții de zi cu zi și te îndepărtezi puțin de panica imediată, constați că nu este așa.

 

Întotdeauna există scenarii posibile, soluții și resurse, cu condiția să te gândești la ele lucid.

 

A treia regulă: Aterizează imediat ce condițiile îți permit.

 

Sună foarte… specific pentru avioane, dar e un adevăr teribil de potrivit și cu viața reală.

 

De foarte multe ori, m-am străduit cu disperare să „repar” o situație cât mai repede, s-o expediez, să scap de ea, să ies din situația de disconfort în timp record și nu am făcut decât s-o înrăutățesc.

 

Chiar dacă impulsul normal este să vrei să „ieși din rău”, să acționezi rapid și cu disperare chiar, dacă reușești să-ți vezi de viață (la minimum posibil măcar) și să faci un mic plan de acțiune, vei reuși să… aștepți un pic.

 

Nu există circumstanțe ideale, dar cu siguranță luciditatea și luarea în considerare a tuturor detaliilor este mai bună decât aruncarea în prima variantă de rezolvare posibilă.

 

Am urmat de-a lungul vremii această cale și ulterior am constatat că puteam lua o decizie mult mai bună „la rece”.

 

Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă mai așteptam puțin: să se schimbe „vremea”, să găsesc un „aeroport” mai bun sau să găsesc persoana potrivită.

 

Poate sună ciudat și „teoretic” ceea ce am scris mai sus, dar dacă un pilot de avion poate salva 155 de vieți în 208 secunde urmând un raționament lucid, oricare dintre noi își poate evalua „lucid” orice cumpănă ce pare insurmontabilă.

 

În plus, Sully mai spune în carte ceva esențial, ceva ce mai auzisem în trecut de la un alt pilot pe care îl intervievasem live: faptul că în momentele de criză în zbor, timpul trece altfel.

 

Dacă te panichezi, mori. Dar dacă rămâi lucid, constați că timpul „se dilată”. Firește că el rămâne la fel, dar absența panicii imediate îți permite să treci prin checklist, să faci în cap matematici și să creezi soluții.

 

Când a fost chemat să asculte înregistrările din cockpit, la ancheta de după accident, Sully a fost uimit cât de scurt a fost totul. 208 secunde

 

”Cea mai mare surpriză, ascultând înregistrarea, a fost să constat cât de repede se întâmplase totul”, povestește Sully în carte.

 

„Tot zborul a fost 5 minute și opt secunde, iar primul minut a fost lipsit de orice probleme. Din momentul în care am văzut păsările și până la aterizare, au trecut trei minute și 28 de secunde. Mai puțin decât îmi ia să mă rad și să mă spăl pe dinți.

 

În mintea mea, totul durase un pic mai lung. Știam, firește, că totul se derulase rapid, dar în amintirile mele simțeam că avusesem ceva mai mult timp de gândire, de decizie, de acțiune”.

 

Când ești lucid și „rece”, timpul se dilată pentru a-ți da timp să-ți iei deciziile.

 

Asta mi-a amintit și de o altă întâlnire, cu o expertă în mindfulness, care mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată: meditația și mindfulness-ul nu fac nicio minune cu mintea ta, doar ți-o liniștesc și ți-o antrenează, astfel încât, în timp, în momentele de tensiune sau panică, să existe o secundă în plus înainte să reacționezi.

 

Acesta e tot scopul: să îi permiți creierului să insereze acea secundă-tampon. Sau poate chiar două secunde în plus, care pot face toată diferența din lume.

 

Nu toți suntem piloți de avion cu disciplină militară, dar toți ne putem antrena zilnic să reacționăm altfel la ceea ce ne aduce viața.

 

Să nu mai reacționăm la micile dezastre zilnice ca și cum fiecare dintre ele ar putea să ne prăbușească avionul.

 

Dacă ne lăsăm „prăbușiți” de zeci de ori pe zi, de la mici enervări cotidiene până la veritabile drame, la un moment dat nu vom mai avea ce să ridicăm de la sol.

 

Și, ca să închei tot în tonul acestei cărți minunate, în finalul ei Sully își primește obiectele personale din avion (US Airways având contract cu o firmă care s-a ocupat neașteptat de… temeinic de recuperarea bagajelor din apa râului Hudson).

 

Printre ele se afla și un manual Jeppesen, cu hărțile tuturor aeroporturilor US Airways.

 

Într-o ironie deplină a sorții, înăuntrul lui încă se găsea, puțin șters de apă, dar citibil, un „semn de carte” pe care Sully îl pusese acolo într-o doară, în anii 80.

 

Era un bilețel de la o prăjitură cu răvaș dintr-un restaurant chinezesc, a cărui „predicție” îi plăcuse mult căpitanului, așa că o păstrase în carte.

 

Răvașul scria atât: „O întârziere este mai bună decât un dezastru”.