Despre tot ce-i fin și fain

Toată viața m-am străduit prea tare

By 18 septembrie, 2017Emotions
read time 5 min
 
18 septembrie, 2017

Toată viața m-am străduit prea tare

Multă vreme, cel mai greu lucru din lume a fost să mă relaxez. Să slăbesc pasul, să fac mintea să nu mai râșnească non-stop, să apăs butonul de „pauză”, să ies voit din circuitul lucrurilor de făcut și de bifat. Și totuși, uneori e nevoie doar de un declic.

by

Cunoașteți desigur cuvântul american intraductibil „overachiever”: cineva care se străduiește mai mult, ca să reușească mai mult. Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt viziunea mea de viață din ultimii 33 de ani, aceasta a fost. De câte ori am putut să fac mai mult, am făcut. Când apărea întrebarea „Cine vrea să facă și cutare lucru în plus?” eu eram prima cu mâna pe sus. Dacă era nevoie de un voluntar pentru ceva, eu eram acela. Dacă aveam de umplut 2 pagini de revistă, mă ofeream eu să le umplu. Dacă apărea un interviu neprevăzut, alegeam să-l fac eu.

 

Faptul că îmi plăcea ceea ce studiam sau munceam contribuia la atitudinea mea, dar nu era vorba doar de pasiune. Era mai mult. Era adrenalina lui „Eu pot, eu pot” și dorința de a demonstra ceva, mereu. Aveam mereu senzația că nu am dovedit destul, că încă mai există un semn de întrebare și că oamenii își vor da seama. Așa că trebuie să turez motoarele, să adun realizări în palmares, să trec dincolo de orice dubiu.

Am încercat sa dau mereu oamenilor mai mult decat se așteptau de la mine. Și, chiar dacă am făcut-o din tot sufletul, asta m-a împovărat adeseori. Există o diferență vitală între a dărui și a te consuma cu totul. Există limite, bariere, există „Nu”.

În continuare pot, acum chiar știu ce pot și cât pot, dar… nu mai vreau. Nu mereu, nu pe pilot automat, nu ca să demonstrez lucruri. Pututul nu mai e starea mea „default”. Vreau dacă am chef, dacă simt, dacă am energie și disponibilitate pentru asta.

 

 

Zilele astea stau cu agenda în mână și mă gândesc ce pot să mai SCOT din ea. Ce pot să tai, să simplific, să fac mai lesne. Să-mi fie mai ușor. Înainte căutam instinctiv greul. Cu cât mai greu, cu atât mai bine. Eram mândră din cale-afară că pot să gestionez o viață complicată. Cu cât mai complicată, cu atât mai bine.

 

Pe principiul „Zbor la Milano azi, stau o zi, mă întorc, iau avionul și plec la Iași, închiriez o mașină, îmi fac treburile acolo, mă întorc, iar în tot intervalul ăsta predau 10 articole, 2 reviste și fac 3 interviuri. Ah, și mai fac bagajele pentru încă 3 plecări. Pentru că eu pot, pot, pot”.

 

E prima dată în viață când nu mă mai simt vinovată să zic și „Nu”. Unul delicat, politicos, dar ferm: NU pot sau NU vreau. Firește că, la nevoie, aș putea să înghesui în continuare 20 de lucruri în program. Da… nu, nu mai vreau. Îmi sunt de ajuns 10, 5 sau câte consider eu că pot duce la momentul respectiv, fără să mă dau peste cap. Fără să alerg.

 

Asta e valabil și pentru lucrurile pe care le ceream chiar eu de la mine, în numele acelei voci supărătoare din urechi care-mi spunea că trebuie să valorific timpul, să nu pierd clipa, să fac, să arăt, să demonstrez. Să nu ratez nimic.

 

Weekendul acesta, am stat într-o localitate frumoasă din Italia, Vignale. În zare se vedeau două localități cu cetăți și străduțe, destul de pitorești. Aveam mașină închiriată, aveam timpul necesar la dispoziție să vizitez, să pozez, să bătătoresc cele două destinații.

 

Și totuși… m-am mulțumit să le privesc de la depărtare, fiindcă aceste două zile voiam doar să stau, să privesc, să mă plimb fără țel și să ascult vântul. Să mă bucur de terasa camerei și să adorm pe un șezlong la umbră (ceea ce am și făcut). Lucruri din-astea. Ne-instagramabile. Ne-pozabile-cu-tot-dinadinsul.

 

Ce am înțeles eu în acești ani este că nu trebuie să bifezi tot ce-ți iese în cale, să vizitezi tot, să guști tot, să pozezi tot. Lumea e ca un meniu nesfârșit. Nu poți să te delectezi cu toată deodată, fiindcă la un moment dat nu mai simți gustul preparatelor. Ori, mai rău, faci indigestie. Nu mai e festin, ci ajunge doar o degustare fără sfârșit, în care – la fel cum fac degustătorii – doar îți clătești gura cu niște delicatese, le scuipi, apoi treci la următoarele. Unde mai e plăcerea?

 

E foarte ușor să aluneci în postura celui care bifează. Nici nu simți. Ceva îți place, așa că vrei mai mult și mai mult. Să testezi, să vezi, să împărtășești, să-ți umpli viața cu lucruri care-ți plac. Ceea ce e perfect în regulă, atât timp cât nu devine o goană de a înghesui cât mai multe într-un interval cât mai scurt, într-un spațiu cât mai mic, pentru a nu rata nicio secundă și niciun centimetru.

Dacă nu vreau să mă duc la o petrecere, nu mă duc.

 

Dacă nu vreau să vizitez un loc, stau și citesc, ies într-o cafenea sau fac orice altceva.

 

Daca nu simt sa ma vad cu cineva, nu mă văd.

 

Daca nu vreau să spun „da” unei invitații, refuz politicos.

 

Dacă nu simt că un proiect mi se potrivește, nu-l aleg.

 

Am învățat că intuiția mea funcționează ca o busolă: chiar și când n-o ascult, ea tot arată către varianta care îmi priește cel mai mult. Așa că vreau s-o ascult mai des.

 

Viața e făcută și din destule „impuse”, din lucruri pe care nu le poți evita, fiindcă fac parte din descrierea jobului sau din normele sociale. Dar tocmai fiindcă avem atâtea reguli și cutume, restul alegerilor – cele care nu intră la categoria „trebuie” – s-ar cuveni să ne aparțină pe de-a-ntregul. Nu se termină lumea dacă refuzi ceva. Nu ți-ai ratat călătoria vieții dacă n-ai avut chef de un muzeu și ai preferat o oră într-o cafenea. Nu ești un antisocial dacă arzi de nerăbdare să vezi un film la cinema, chiar dacă afară e soarele sus pe cer.

 

Nu am suportat niciodată acea expresie perversă: ”Dar nu e păcat?”. ”Vai, dar dacă tot ești acolo, nu e păcat să nu vezi tot?” (chiar dacă tu simți nevoia de o pauză de shopping sau orice altceva te face fericit). ”Dacă ai ocazia să te afirmi, nu e păcat să zici nu?” (chiar dacă ești deja rupt de oboseală). ”Dacă oamenii te-au invitat, nu-i păcat să-i refuzi?”(chiar dacă ai vrea să faci orice altceva decât asta). „Dacă tot ai atâția pantofi frumoși cu toc, nu e păcat să te duci în balerini?” (chit că în acel moment tot ce-ți dorești e să mergi lejer). Am auzit-o de nenumărate ori, în toate declinările. Nu-i păcat să te tunzi dacă ai părul așa lung și frumos? Nu-i păcat să renunți la munca ta de 8 ani? Nu-i păcat să ratezi un proiect mare? Nu-i păcat să nu ieși în oraș, dacă ești tânără? Nu-i păcat…?

Nu, nu e păcat. Păcat e să-ți trăiești viața ca și cum ai completa un test grilă unde trebuie să nimerești mereu răspunsul corect, socialmente și unanim acceptat. Și să-ți dai seama că ești tot timpul hăituit în numele unor lucruri pe care, Doamne ferește, ai putea să le ratezi, să le pierzi sau să le rătăcești. În încercarea de a nu le rata pe ele, riști să te pierzi pe tine și să nu te mai câștigi înapoi. Și acela chiar e cel mai mare păcat.

Foto: Fine Society

28 Comments

  • Mihaela spune:

    Pai acesta a fost parcursul firesc al oamenilor smart de treizeci si ceva de ani, in sfarsit s-au gasit toate posibilitatile si platformele pentru a demonstra, pt a recompensa “sacrificiul” parintilor, pentru a se afirma… Tot acesti oameni smart de 30ish au inteles ca nu taskurile indeplinite din agenda aduc fericirea asa ca repede imbratiseaza noul trend, slow down, mindfulness, comuniunea cu natura, healthy food, self love etc, ceea ce ne doresc sa ne tina cat mai mult! Eu m-am convins ca inevitabil vom imbratisa toate trendurile ce vor veni, cel putin din curiozitate daca nu chiar din natura evolutiei. ? Happy Spring! ?

    • Mita Shouioul spune:

      cand citeste omul „”Eu m-am convins ca inevitabil vom imbratisa toate trendurile ce vor veni”” , ce mai poa sa zica
      pai fata e convinsa 🙂
      fii, fato
      sanatosi sa ne citim, cu ale noastre convingeri cu tot (ioi)

  • Minunat, multumim pentru aceasta gustare. A fost delicioasa in aceasta dimineata 🙂

  • Dana Sranviu spune:

    Un articol de exceptie! Felicitari!

  • Nico spune:

    Iti citesc fiecare articol cu mare placere, invat multe din ceea ce scrii si simt deseori ca imi scrii mie :). Te admir si te felicit ca esti un om minunat !

  • savin spune:

    am savurat fiecare cuvant ..pt ca , cumva ma regasesc in ele.

  • alina spune:

    Mare parte din viata am facut si eu exact la fel. Pe mine m-a ajutat ‘ sa ma calmez’ faptul ca mi-am descoperit cauza disperarii de a face mai mult decat se cere. Vine din copilaria mea cand venind cu 9 mi se spunea: de ce nu 10? tu poti mai mult. Mereu am fost insotita de aceasta intrebare: de ce atat? tu poti mai mult.
    Sunt concedii trecute in care mi-am planificat zilele si orele ca sa nu pierd nimic, sa ‘profit’ la maxim de o destinatie. Acum notez unul-doua obiective si las loc si pentru inspiratia de moment dar si pentru ‘dolce far niente’. Ma simt muult mai relaxata asa.
    De ce ne ia atat de mult timp sa ne dam seama ca avem si o pedala de frana? Ma simt mai impacata cu mine de cand am descoperit-o.
    Multumesc pentru articol, ma bucur de el intr-o duminica frumoasa.

  • Catalina spune:

    Cred ca e unul dintre cele mai faine articole ale tale care mi-a mers perfect. Probabil pentru ca fix asta gandesc acum.

    Este atat de inradacinata aceasta dorinta de a cuprinde totul, incat pur si simplu bifam lucruri, dar mai putin amintiri, sentimente etc. Uneori ma uit in telefon si imi amintesc ca am facut/fost in anumite locuri, dar nu imi mai amintesc senzatia.

    Felicitari pt articol!

  • Cristiana S. spune:

    Buna, Diana. Cat de bine ai descris aceste stari. Da si eu am tras foarte tare, inclusiv cand eram insarcinata. Acum, am mai domolit avantul, dar tot imi vine sa mai fac lucruri in plus desi as putea sa deleg echipei. De cand ma stiu, am fost voluntar si m-am implicat in tot felul de activitati. Multumesc pentru inspiratie, te urmaresc si invat multe de la tine 🙂

  • Ciuclea Camelia spune:

    Trec prin aceeasi stare, aceleasi ganduri insa nu puteam sa le dau un nume. Frumos mai scrii! Hrana pentru minte!

  • Alla spune:

    Draga Diama,

    Mulțumesc din suflet pentru încă un articol minunat!

    Eu am 23 de ani, sunt studenta la master și ma regăsesc enorm in ceea ce ai scris mai sus. Și eu vreau și fac mereu mai mult. Și totuși, citind biografii despre și interviuri cu oameni pe care ii admir pentru ca sunt foarte buni la ceea ce fac cred ca majoritatea au trecut măcar printr-o perioada in care au muncit foarte, foarte mult-poate asemanator cu ce ai descris mai sus. Și poate ca asta este un motiv important pentru care sunt acolo unde sunt – sus.

    Tu crezi ca este nevoie sa ‘tragem’ din greu in perioada de formare și începutul de cariera pentru a ne ‘afirma’? Tu crezi ca ai fi ajuns unde ești fără atâta munca ‘in plus’? Dacă ai avea șansa sa te întorci in trecut când aveai 23 de ani, ai face lucrurile altfel?

    Mulțumesc foarte mult!

    • Alla spune:

      Scuza-mi greșeala. Vroiam fără doar și poate sa scriu Diana.

    • Draga Alla,

      Asa este, trebuie sa existe o perioada de munca intensa, de travaliu, de efort iesit din comun in care sa acumulezi experienta, sa-ti faci un nume, o reputatie. E firesc sa fie asa, iar de cele mai multe ori asta implica munca grea, fara un orar fix. Doar ca, in cazul meu si al multor oameni ai vremurilor noastre, uneori devii atat de prins de caruselul asta al muncii incat nu mai stii cand se te opresti si sa iei o pauza. Daca as da timpul inapoi, as schimba unele lucruri, da.

      As munci cu la fel de multa pasiune si energie, dar mi-as alege mai bine „bataliile”. Mi-as face timp si pentru mine, in detrimentul unor maruntisuri care nu m-au imbogatit nici mental si nici sufleteste cu nimic, doar m-au consumat. As mai zice si „NU”, fara sa ma tem ca n-as mai fi ,,fata buna” in ochii altora. As mai delega din lucruri, n-as mai considera ca e un titlu de glorie ca fac eu tot, in nopti de nesomn. N-as mai sacrifica prietenii si relatii doar de dragul a 2-3 articole in plus (am prieteni dragi cu care nu m-am vazut cu anii fiindca eu munceam zi-lumina si nu-mi dadeam seama cum asta ne erodeaza relatia), as intelege ca pasiunea nu inseamna sa arzi ca o lumanare, la ambele capete. Poti sa iubesti ce faci, dar sa te menajezi, sa fii bland cu tine, sa nu dai cu biciul. Asta as face altfel.

      Nu regret munca grea nicio clipa, fara munca n-ai nicio sansa sa ajungi bun pe vreun domeniu (este convingerea mea absoluta), dar si munca trebuie facuta cu o strategie, cu un echilibru intre minte si corp, minte si suflet. Nu trebuie sa te abandonezi muncii, uitand de sanatate, de nevoile tale emotionale, de timpul liber. Munceste cu pasiune, fa sacrificii cand e cazul, dar nu transforma viata intr-un sacrificiu perpetuu de dragul muncii. Odata ce intri in hora asta, e greu sa mai iesi, chiar daca iti spui ca e doar ceva temporar si ca o sa vina o perioada mai lejera, mai simpla, in care o sa ai timp si de altele. Daca nu-ti faci singur timp, el nu va „veni” niciodata de la sine.

      Alterneaza o perioada intensa cu cateva acolade de liniste, balanseaza orice exces cu o relaxare, „premiaza-te” cu mici bucurii dupa fiecare travaliu. Asta mi se pare secretul de a face performanta ramanand cu sufletul si corpul intregi. Poate ca pare logic sa fie asa, sa existe echilibru, dar cand esti inauntrul problemei, cand esti prins in acel carusel, nu mai vezi lucrurile clar si ti se pare ca orice maruntis e o chestiune de viata si de moarte si ca se termina lumea daca-l delegam sau spunem NU. Si nu e asa.

    • Alla spune:

      Iti multumesc din suflet pentru ca mi-ai oferit din timpul tau si mi-ai raspuns la intrebari! Fiecare cuvant al tau ma ajuta enorm pentru ca simt ca esti realista, ca vorbesti in cunostinta de cauza si tinzi spre un echilibru in viata . Te admir foarte mult pentru ca mi-ai schimbat viata! Ti-am citit fiecare articol din ultimul an si jumatate si prin tine invatat sa traiesc mai frumos, mai simplu, mai normal.
      Am plecat la studii in Marea Britanie acum sase ani si de atunci tot invat sa fiu mai echilibrata, mai ordonata si mai ‘kind’ cu mine insami. Sa imi vad de drumul meu fara sa ma uit pe furis in dreapta si in stanga (ca sa vad ce bine sunt altii) si sa muncesc poate mai putin, dar constant, ca sa nu mai raman fara benzina. Si am inteles, din viata mea si din articolele tale, ca nu mai vreau sa sufar (de somn, foame, sete) pentru ca munca mi-a acaparat toata viata. Acum partea dificila este sa gasesc un echilibru. Tocmai am trecut printr-o perioada in care corpul meu pur si simplu nu mai vroia sa munceasca, sa gandeasca, ci doar sa isi revina si sa isi mai faca din pofte. Asta a fost pentru ca m-am torturat prea mult in ideea de a invata si evolua.
      Iar acum in fiecare zi invat sa fac tot ce vreau sa fac cu mai multa rabdare si sa accept ca daca nu termin ceva azi o voi face maine sau poimaine, pentru ca acolo voi fi, muncind, incercand. Si ca este in regula sa nu vreau/pot face toate cele 10 lucruri de pe lista de ‘to do’. Invat sa fiu eu pe primul loc si apoi toate dorintele si telurile.
      Iti multumesc foarte mult pentru ca prin cine esti ma ajuti sa fiu mai buna in fiecare zi si sa imi construiesc mie infami fericirea! Sper sa am sansa sa te intalnesc intr-o zi. Te imbratisez

    • Cu mare drag! Foarte frumos ai scris despre experienta ta, m-am regasit foarte tare in partea cu corpul care avea nevoie sa-si revina si sa-si faca din pofte. Am trecut si eu prin asta si initial nu pricepeam ce se intampla, eu care eram atat de disciplinata, ordonata, brusc nu mai puteam sa ma tin de program, de task-uri, de regim, de nimic. Dar da, corpul e ca un elastic, daca tragi de el prea tare intr-o directie se razbuna si vine el inapoi cumva… Esti o persoana foarte matura si ai o gandire echilibrata si sanatoasa, cum mi-as fi dorit si eu la 23 de ani 🙂 Te imbratisez!

  • Madalina spune:

    Frumos articol! Multumesc din suflet pentru ca imi faci zilele mai frumoase prin felul tau sincer de a scrie. Multumesc!

  • Di spune:

    La fix a venit articolul asta. Tocmai vorbeam ieri cu cineva despre cum FOMO (Fear Of Missing Out), cum ar zice americanii, pare sa fie invers proportionala cu varsta. With age comes wisdom, proabil, dar oricare at fi motivul, e asa de bine sa iti dai in sfarsit voie sa faci ce simti, nu ce crezi ca ar trebui sa faci.

  • Cristina C. spune:

    Felicitari pentru articol! M-a uns pe suflet, mai ales pentru ca m-am regasit atat de mult in ceea ce ai scris. Si eu implinesc anul asta 33 de ani si mi se pare o varsta asa de frumoasa, parca am ajuns si eu la un fel de „intelepciune” legata de lucrurile dupa care merita sa alerg si dupa care nu. Am avut cateva momente de revelatie, printre care si momentele in care m-am surprins dorindu-mi sa stau intr-o cafenea si sa observ localnicii si mersul lucrurilor mai degraba decat sa vizitez atractii turistice, atunci cand mai mergeam intr-un city break. Si mai ales acum, ca am un copil mic, filtrez „la sange” tot ce se intampla in jurul meu, unde vreau si pot sa aloc timp, ce citesc, ce filme vad, cu cine ma intalnesc. Imi place mult blogul tau, esti un moment de liniste si ai reusit de multe ori sa ma pui pe ganduri.

    • Iti multumesc foarte mult, Cristina. Ma bucur din tot sufletul ca mici concluzii pe care le trag in viata de zi cu zi pot sa fie momente de liniste si introspectie si pentru altii. Si da, sa stii ca 33 e o varsta foarte frumoasa.

  • Mihaela spune:

    Excelent spus si scris, Diana!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.