Am cunoscut-o pe Kira Hagi dinainte s-o cunosc, într-o galerie de artă din București în care unul dintre tablourile ei, denumit „Mercy”, m-a atras ca un magnet, de la intrare.

 

Avea forță, identitate și transmitea o durere venită parcă dintr-un întuneric adânc.

 

Abia mai târziu am aflat că întreaga serie „Mercy” fusese inspirată de trăirile Kirei în timpul filmărilor la „Între chin și amin” (2019) – o peliculă răvășitoare despre Experimentul Pitești și oroarea închisorilor comuniste – în care, la doar 23 de ani, ea o interpretase pe sora personajului principal.

 

Am cunoscut-o personal pe Kira câțiva ani mai târziu, la vernisajul ei numit „Rădăcini”, o combinație de pictură și poezie (aceasta din urmă semnată de Ioana Mocanu), dedicată rădăcinilor ei și legăturii indestructibile cu pământul pe care s-a născut.

 

La doar 26 de ani și cu un firesc absolut, Kira Hagi înțelege și rezonează profund cu acea „chemare a pământului” despre care scriau poeții de altădată și care nu i se pare câtuși de puțin desuetă.

 

Din contră, pentru ea reprezintă un mod de a-și înțelege identitatea și destinul: „Pământul acesta are o istorie atât de frumoasă, iar faptul că a rezistat atâtor vremuri grele este o speranță în sine, pentru noi toți”.

 

Între cele două ipostaze diametral opuse – durerea tablourilor din ”Mercy” și lumina pe care a transmis-o cu ”Rădăcini” – s-a cristalizat în fața ochilor mei Kira Hagi ca om.

 

Nu artistul, nu actrița, ci omul Kira, care te dezarmează cu modestia, candoarea și veselia ei molipsitoare.

 

Kira e numai suflet: e caldă, râde cu tot chipul și mai ales cu ochii, se fâstâcește în fața complimentelor și fuge de complezență.

 

Reacțiile studiate sunt doar pentru scenă, fiindcă în realitatea vieții ei Kira transmite în fiecare secundă exact ce simte.

E de o sinceritate care, în acest decor de oglinzi și fum al vremurilor noastre, te dezarmează total.

 

Când o auzi povestind despre rădăcini, despre familie și despre valorile vieții ei, înțelegi de unde vin candoarea, naturalețea și bunul ei simț: spre deosebire de noi, restul, Kira nu și-a pierdut cea mai prețioasă dintre convingerile cu care toți venim pe lume și pe care le rătăcim pe parcurs: că oamenii sunt buni și că lumea este un loc primitor.

 

„Ador arta, iubesc să lucrez cu oamenii. Pentru mine asta nici nu e o muncă, e doar pasiune și plăcere”, îmi povestește ea. Kira este artist de vocație, ceea ce se înseamnă actorie, pictură, dar și orice fel de alte proiecte creative.

 

De exemplu în weekend-uri organizează cursuri de actorie pentru copii în cadrul Oh Da!, o activitate care îi umple sufletul de bucurie.

 

”E minunat să lucrez cu copiii și să-i surprind, fiindcă știu ce-și doresc și cum gândesc”, zâmbește ea.

 

Când îi spun că acesta e un dar, clatină din cap. „Nu, pur și simplu nu am uitat cum e să fii copil, așa că sunt un fel de copil mare care le explică lucruri unor copii mai mici. Dar – face un semn poznaș de buze pecetluite – e un secret, nu trebuie să știe nimeni. Oficial, sunt o persoană foarte matură”.

 

Universul Kirei se înscrie în jurul unor coordonate clare, pilonii existenței ei.

Familia, care i-a oferit curaj și sprijin să fie exact cine este.

 

Arta, puntea ei către oameni.

 

Și ideea de identitate, de a ști cine ești și de unde vii.

 

Când vorbește despre părinții ei – Marilena și Gheorghe Hagi – fața Kirei se luminează.

E mândră de ei tot așa cum ei sunt mândri de ea, dar mai ales există o țesătură de încredere și iubire profundă care transpare din orice discuție care îi conține.

 

”Părinții mei mi-au oferit curajul să fiu curioasă, să încerc lucruri, să-mi pun întrebări. Să nu-mi fie teamă de greșeli și să găsesc soluții în orice situație”, îmi povestește ea. „Putem să facem orice visăm, indiferent de vârstă, dar când ești copil imaginația chiar nu are limite, iar părinții mei mi-au dat curajul de a visa nelimitat”.

 

Asta nu înseamnă nicidecum o copilărie boemă ci, din contră, o copilărie în care libertatea de a încerca totul, fără limite, s-a sprijinit pe fundamentul unor valori de neclintit.

 

„Noi, acasă, suntem o echipă. Ne iubim și ne ajutăm unii pe alții și așa a fost mereu”, zâmbește ea.

 

”Echipa” înseamnă părinții, fratele ei, dar și unchii și bunicii, deci o familie mare, ai cărei membri se sprijină reciproc, dar se și păstrează reciproc responsabili în toate chestiunile importante ale vieții.

 

De exemplu, în contrapartidă cu libertatea de a-și alege orice carieră doresc, părinții le-au cerut la un moment dat, ei și fratelui Ianis, să își cristalizeze visele într-o decizie concretă de carieră.

 

Când Kira avea 13 ani, tatăl ei a făcut un consiliu de familie și i-a întrebat pe amândoi ce-și doresc să facă în viață.

 

„Nu a fost o întrebare din care să reiasă că trebuie să luăm decizia atunci, pe loc, ci o întrebare ca o temă de gândire”, explică ea. „Tata mi-a explicat că în curând voi fi adolescentă și că trebuie să am o direcție, să îmi găsesc o profesie care să mă facă fericită”.

Fratele ei, Ianis, a răspuns pe loc: fotbal. Kira a cerut puțin timp de gândire. De mică, încercase de toate, de la balet și actorie la sport – inclusiv fotbal – dar cel mai bine se simțea în zona artistică.

 

După câteva săptămâni, a revenit la tatăl ei cu răspunsul la întrebare.

 

Actorie. Asta voia să facă.

 

”Tata mi-a explicat că el și mama nu cunosc deloc acest domeniu, dar că mă vor sprijini în orice vreau eu să fac”.

 

Căutând programe și cursuri potrivite visului pe care tocmai și-l stabilise, Kira a găsit un curs intensiv de vară la Universitatea Cambridge din Anglia.

 

Acolo, timp de câteva săptămâni, în vacanța dintre anii de liceu, și-a dat seama că și-a găsit într-adevăr locul în lume: avea să fie actriță.

 

Tot inspirată de exemplul părinților, Kira și-a dat seama că, odată stabilit, un vis înseamnă și multă muncă de perfecționare.

 

În paralel cu școala, a început să caute cursuri care aveau legătură cu actoria și s-a apucat de canto cu Crina Mardare, ca să-și antreneze vocea, „instrumentul” esențial al unui actor.

 

Deși pusese prima oară pe listă Anglia ca destinație de studiu, a fost acceptată la prestigioasa New York Film Academy și a plecat în America.

 

„Odată ce trăiești în America, poți să spui că le-ai trăit pe toate”, râde ea.

 

Faptul că, la 18 ani, a plecat de una singură în colțul opus al planetei, i-a cristalizat rapid dorințele de viață și scopurile de viitor.

 

„Aveam nevoie de acel șoc cultural, social, din toate punctele de vedere, pentru a mă cunoaște mai bine”, crede Kira. „Dacă aș fi plecat mai întâi în Anglia la facultate și apoi în SUA la master, și nu invers, poate lucrurile veneau mai lin, dar eu am plecat mai întâi departe, în America, și m-am rupt de tot ce știam”.

 

Anii de studiu în America au fost o perioadă de acumulare intensă ca artist, dar și un moment „în care am simțit nevoia să mă uit în oglindă și să mă întreb ce vrea Kira?”.

 

Răspunsul a venit de undeva din adâncul sufletului ei.

 

”Eu sunt foarte atașată de rădăcinile mele, cred că o parte esențială din noi e conectată la pământul din care venim și că e important să-ți urmezi intuiția, să asculți ce vrea sufletul tău”, crede ea. ”Și sufletul meu a fost chemat înapoi aici, în țară”.

 

Asemenea revelații vin de obicei mai târziu în viață, dar la 26 de ani Kira are o limpezime desăvârșită a locului pe care-și dorește să-l ocupe în lume.

 

„Cred că pur și simplu nu-mi doream visul american, îmi doream visul MEU”, zâmbește Kira.

 

Deloc întâmplător, primul ei film a fost un scurtmetraj numit „București, te iubesc!” (2014), despre doi tineri care se îndrăgostesc în timp ce se plimbă prin București.

 

”Sunt exact sentimentele mele față de acest oraș”, zâmbește ea.

 

Cu aceeași naturalețe cu care vorbește matur despre rădăcini și chemarea lor, Kira are nostalgia altor vremuri și epoci, pe care ar vrea să le înțeleagă mai bine, ca să deslușească mai bine prezentul.

 

Și-ar fi dorit să prindă perioada cenaclurilor de poezie de demult și a artiștilor care se întâlneau în cafenelele și braserii ca să dezbată despre artă și viață.

 

În schimb, călătorește în timp prin poveștile bunicii ei, dar și prin prisma meseriei de actriță: a interpretat-o pe Martha Bibescu în spectacolul de teatru „Martha & George”, la Teatrul Nottara, iar anul acesta apare „Enescu – Geniul și Prințesa”, o peliculă despre viața și iubirile celebrului compozitor, unde Kira o interpretează pe Alice Cantacuzino.

 

 

 

„Când ești tânăr, te gândești doar la prezent, dar dacă te uiți puțin în trecut și vezi de unde vii, parcă și viitorul devine mai clar. De asta e esențial să cunoaștem istoria”, crede ea.

 

Prin tot ceea ce face, Kira își caută într-un fel identitatea, explorându-și potențialul și rădăcinile cu la fel de mult entuziasm.

 

Bunicii din partea mamei, familia Vlahbei, sunt sursa ei de povești din alte vremuri, istorii care i se par uneori teribil de actuale, ca și cum ar fi trecut doar câteva clipe de când s-au întâmplat.

 

De exemplu, vorbind cu bunica ei despre Regina Maria, pe care Kira o admiră profund, a aflat că străbunicul ei s-a născut în Balcic și a cunoscut-o, copil fiind, pe Regina Maria.

 

”Acea discuție a fost unul dintre cele momente în care realizezi că trebuie să vorbim mai mult cu ai noștri cât încă sunt printre noi și cât încă ne pot spune lucrurile așa cum s-au întâmplat sau ne pot povesti de oameni care mai există astăzi doar în cărți”

 

Aceste povești sunt parte din procesul Kirei de căutare și de regăsire a propriilor rădăcini, fie că e vorba despre florile României, care au inspirat-o să le picteze, sau de culorile, simbolurile și istoria poporului român.

 

Dacă la începutul interviului nostru Kira părea un copil mare și poznaș, spre încheiere pare un suflet bătrân, cu profunzimi nebănuite, ascuns în corpul unei copile zâmbitoare.

 

La finalul întâlnirii noastre, Kira îmi arată un caiețel primit de la mătușa ei, Luminița Popescu, special pentru a-și nota idei, a face schițe și a-și scrie gânduri de proiecte viitoare.

 

Ca să nu le uite și să nu se risipească inspirația.

 

Îl răsfoiesc cu sfială, la îndemnul ei, și mi se pare că intru dincolo de o poartă ferecată, într-un univers intim.

 

Acest gest al Kirei, de a-și arăta caietul și a-și deschide sufletul cu încredere și speranță, e parte din modul în care ea vede viața: ca și cum fiecare om pe care-l cunoaște e cel mai important și fiecare zi e o ocazie care trebuie sărbătorită.

 

„De asta arta mea merge spre un expresionism și pictez doar ceea ce simt, fiindcă așa se transmite autentic emoția. Noi, ca oameni, avem nevoie mai mult ca oricând de simțire, de emoție, de atingere sinceră”.

 

Cuvintele ei m-au dus, fără să vreau, cu gândul la un film celebru al anilor 2000, „Crash” (2004), și la teza lui despre societatea în care trăim, unde oamenii caută să pună cât mai multă sticlă și metal între ei și să stea cât mai departe de alți oameni: „Uneori ne lipsește atât de tare atingerea umană încât ajungem să ne izbim unii de alții, doar ca să simțim ceva”.

Dacă citatul din Crash este o radiografie autentică a vremurilor în care trăim, cu tot cu ciocnirile și conflictele pe care oamenii le declanșează adesea între ei doar ca să simtă ceva, orice, modul în care Kira privește viața se găsește exact la polul opus față de timpurile noastre tulburi.

 

Kira Hagi privește lumea cu o nesfârșită blândețe, rătăcită din vremurile poeziilor și ale vieții care nu alerga nicăieri, iar partea bună este că avem și noi loc în fereastra ei.

 

Prin arta ei, putem sta în același dreptunghi de geam, privind lumea așa cum o vede ea: cu o speranță pe care cei mai mulți am risipit-o, dar și cu o încredere regăsită în tot ce are mai frumos să ne dea acest pământ.

Pentru mai multe personaje și povești, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.