Îmi plac mult oamenii, altminteri n-aș face meseria pe care o fac, dar foarte rar se întâmplă să am o afinitate instantanee față de o anumită persoană. În cea mai recentă călătorie a mea, la Istanbul, am avut nu una, ci DOUĂ revelații în materie de oameni. Prima este Lorelei, iar despre a doua voi scrie curând. Chiar nu aveam cum să rezum totul într-o singură postare și veți înțelege de ce.

Pe Lorelei Bratu o știam de pe Facebook, ne dădeam like-uri reciproc, dar ne-am cunoscut efectiv pe aeroportul Otopeni, într-o dimineață de mai în care eu mă trezisem oarecum cu fața la cearșaf, cearșaf pe care oricum îl văzusem abia pe la trei dimineața, după ce terminasem un întreg șir de articole și lucruri de lăsat în regulă în vederea plecării.

Am dat mâna, am făcut cunoștință oficial și știu că, pe moment, mi s-a părut reconfortantă vivacitatea ei. Dacă am fi fost două baterii, eu eram cea cu luminița roșie pâlpâind, iar ea cea cu toate trei linii full. Știam că e om de comunicare, că e destul de activă pe Facebook și că are umor. Și… cam atât. La momentul respectiv, încă nu aflasem ceva esențial despre Lorelei: că este genul de om care ar putea vinde nisip în Sahara, frigidere ultra-moderne eschimoșilor și, între acestea două, cam orice se poate pe lumea asta. Pentru mine, aceasta fiind o revelație mai mult decât inspirațională.

Vedeți voi, eu sunt acel gen (păgubos) de om care aproape că-și cere scuze când cineva trece cu bicicleta peste piciorul lui, care nu insistă niciodată prea mult cu nimic și pentru care bunul-simț se transformă, în multe momente, în handicap social. Una e să fii bine-crescut și alta e să-ți fie rușine să soliciți ce ți se cuvine sau să-ți ceri drepturile dar, chiar dacă știu asta prea bine, în momentele care cer practică uit toate raționamentele logice și mă ghidez după reflexele instinctive: zâmbește frumos, fii fată bună, nu insista prea tare. „Ca să nu superi”...

Nu m-au ajutat prea tare cărțile de dezvoltare personală în acest sens, dar după aceste zile la Istanbul m-am întors cu o nouă mantra, în momentele în care nu mi-e prea clar ce și cum să fac să obțin ceea ce vreau, fără să-mi încalc principiile: „Ce ar face Lorelei?”.

Serios.

Dincolo de faptul că a organizat impecabil o deplasare de presă cu 9 jurnaliști, 9 firi, 9 temperamente diferite – și a reușit să o facă nu doar interesantă profesional, ci și extraordinar de distractivă – Lorelei a fost, timp de trei zile, „our mother”, la propriu. Deși eram oameni în toată firea, de la 26 la aproape 60 de ani, în momentele în care nu știam ce să spunem sau să facem pentru a obține un anumit lucru – o parolă de wifi, o reducere, o anumită informație – toți ochii se îndreptau, timid și rugător, către Lorelei. Care, exact ca o mamă care a aflat că un vlăjgan de la locul de joacă i-a furat jucăria copilului ei, se activa instantaneu. „Cum adică ți-a zis că nu poți să faci poze cu exponatele? Ia arată-mi-l mie, vin eu cu tine!”.

 

De la negociat tone de cutii de Turkish Delight în Marele Bazar la obținut parole de internet de la turci ne-vorbitori de limbă engleză (sau de orice altă limbă de circulație internațională); de la reorganizat transferuri elaborate în cinci minute și explicat adrese în turcă altor turci nevorbitori de engleză la obținut baclavale și bunătăți turcești ca bonus la orice locantă în care puneam piciorul, Lorelei le-a reușit pe toate. Din poignet.

Elocventă este o scenă din ultima zi, când – în timp ce patru turci în salopete, de la echipa tehnică a hotelului, lucrau să pună la loc bareta ruptă a unei poșete aparținând uneia dintre colegele noastre – Lorelei își primea „raportul zilnic” de la recepționerul hotelului, care se transformase din proprie inițiativă într-un soi de asistent personal, într-atât de dedicat încât ne-a și condus la aeroport în ultima zi, insistând să ne înmâneze personal fiecare bagaj din portbagajul microbuzului.

De câte ori aveam o problemă sau o dorință, Lorelei găsea în mai puțin de 5 minute omul potrivit și soluția ideală, totul într-un mod atât de senin, relaxat și elegant încât persoanele cu pricina aproape că ne mulțumeau că le-am permis să ne dea produsul la jumătate de preț sau că am acceptat să-i lăsăm să ne dea baclavalele pe gratis.

Cu Lorelei, am descoperit rudele de origine română ale băieților care ne serveau la prânz turtițele tradiționale cu brânză, reprezentantul oficial al organizatorilor (care nu prea vorbea engleză, nu intra în discuții cu nimeni și obișnuia să stea singur într-un colț) ne-a cântat live o melodie rap în limba turcă, iar proprietarul restaurantului din apropiere de Piața Taksim, unde am mâncat în ultima seară, ne-a adus tăvi de fructe și de prăjituri tradiționale din partea casei, în timp ce ne arăta în telefon fotografii cu nepotul lui care e actor la Hollywood.

De fapt, nu cred că a existat persoană cu care să interacționăm cu care Lorelei să nu fi intrat în vorbă, să nu-i fi aflat ad-hoc povestea vieții și să nu se fi împrietenit la cataramă. Asta fără să depună vreun efort deosebit, ba chiar din contră, de cele mai multe ori toate activitățile de mai sus se desfășurau în timp ce ea scria 5 emailuri în țară, răspundea la 10 sms-uri, organiza două evenimente în București (cu tot cu „crisis management”) și ne planifica activitățile pentru a doua zi.

Așadar, până când Lorelei va accepta să țină acel crash-course de ,,World Domination: cum să obții exact ceea ce vrei fără să faci uz de forță”, expun aici cele mai importante lecții pe care le-am învățat de la ea zilele astea:

Călătoria noastră în Istanbul a însemnat și un șirag de „nu”-uri: nu avem wifi, nu se poate decât în turcă, nu se vorbește engleză, nu putem să vă dăm cutare lucru. Ei bine, absolut toate „nu”-urile de care ne-am lovit au fost transformate în „da”-uri însoțite de un zâmbet, printr-o metodă foarte simplă: „Nu există nu”. NU-ul e doar în mințile (și temerile) noastre.

În momentul în care ni s-a spus că târgul nu are WiFi, Lorelei a plecat într-o călătorie inițiatică prin cele 16 hectare expoziționale, în căutarea unui membru al echipei (inexistente) de relații cu presa. Dintr-o persoană în alta, a găsit doi băieți de la tehnic, de la care a negociat (da, negociat) zece username-uri și ID-uri de internet, prin care am putut să ne conectăm la WiFi-ul intern, transmițându-ne fotografiile și informațiile în țară.

Da, bineînțeles că nu va fi ușor să nu accepți nu. Ba chiar de cele mai multe ori va însemna să umbli, să cauți, să muncești. Dar, în final, noi am fost singurii jurnaliști de la târg care au avut WiFi non-stop. Pentru că Lorelei nu a acceptat un „nu”.

Dacă nu suntem obișnuiți să cerem ceea ce ne dorim și să obținem acel lucru, foarte mulți dintre noi adună o sumedenie de nemulțumiri, frustrări și neîmpliniri. În momentul în care ne simțim nedreptățiți și s-a umplut paharul cu „nu se poate”-uri, ajungem să ne vărsăm nervii pe omul care se află în fața noastră și care, de multe ori, nu are o vină proporțională cu revolta noastră. Mi s-a întâmplat. Rar, dar mi s-a întâmplat.

De la Lorelei am deprins însă un obicei mult mai sănătos: spune ce te deranjează atunci când te deranjează, cerând foarte diplomatic o rezolvare. În momentul în care ești calm, explici o situație care nu este în regulă și îl investești pe omul din fața ta cu găsirea unei soluții, automat îi dai și un sentiment de putere care îi hrănește orgoliul. Depinde de el să-ți rezolve situația, să îndrepte o conjunctură nu tocmai favorabilă și să se ridice la înălțimea impresiei pe care ți-ai făcut-o despre el. Ai fi uimit cât de rapid reacționează oamenii la așa ceva, în defavoarea ultimatum-urilor sau a solicitărilor răstite.

Când îi spui „Te rog, contez pe tine să găsim o soluție la această situație, nu putem să stăm două zile fără să ne înțelegem cu expozanții care nu vorbesc decât turcă”, lucrurile se îndreaptă mult mai ușor decât dacă ai spune „E inadmisibil că aici nimeni nu vorbește engleză, noi nu putem lucra așa, e revoltător”. Și, ca dovadă, am primit-o pe Cristina, cea mai drăguță și sociabilă traducătoare din turcă în română, cu o poveste de viață încântătoare și o turcă impecabilă. Capisci?

Una dintre problemele principale pe care le întâmpin eu în încercarea de a fi directă și a-mi cere drepturile este că iau totul mult prea personal. La modul ideal, mi-aș dori ca toți să trăim într-o armonie perfectă, tolăniți pe câte un norișor roz, cu muzică în surdină și nutrind doar cele mai alese sentimente unii față de ceilalți. Și, în ton cu acea lume ideală, eu nu aș supăra, inoportuna, deranja sau strica echilibrul zen al nimănui. Sublim, doar că în viața reală lucrurile nu stau deloc așa.

Mi-am dat seama de binecuvântările lui „Nu lua lucrurile personal” urmărind-o pe Lorelei în acțiune și observând cum, de câte ori solicita un anumit lucru sau insista cu un principiu, tot ce conta erau argumentele pro și contra. Nu faptul că persoana era de treabă și se purtase drăguț cu noi, nu faptul că avea o anumită funcție, nu faptul că nimeni din jur nu avea internet, spre exemplu, și că am fi putut părea prea pretențioși sau cârcotași insistând cu asta. Nu.

Când vrei să obții un anumit lucru, esențialul este să găsești un punct comun de dialog cu persoana din fața ta, astfel încât să primești ceea ce vrei, păstrând un raport elegant și respectuos cu cel din fața ta. Respect, nu prietenie, nu simpatie neaparat. Între a rămâne în amintirea oamenilor ca fata adorabil de amabilă care n-a deranjat pe nimeni cu nimic (asta presupunând că îi pasă cuiva sau că într-adevăr își va mai aminti cineva de tine) și a obține ceea ce ai nevoie fiind un pic mai fermă și mai insistentă, care e varianta mai avantajoasă pentru tine?

Reality-check: nu toată lumea trebuie să te placă, nu toți trebuie să-ți fie prieteni, nu trebuie să fii în orice situație „Miss Nice Girl” care nu vrea să deranjeze pe nimeni cu nimic și care le cântă tuturor în strună. Atunci când dorința de a plăcea tuturor, de a nu supăra și de a nu deveni incomodă vin în fața intereselor tale stringente, înseamnă că ai o problemă.

Și, ca un bonus pentru franchețe și curaj, vei descoperi cu stupoare că oamenii te plac chiar mai mult când știi ce vrei și ai curajul să-ți rostești cu voce tare opiniile și solicitările. Cine ar fi zis?

Aici ține mai mult de firea fiecăruia, fiindcă la ea este înnăscut, dar motivul principal pentru care Lorelei poate convinge pe oricine de aproape orice este că are o bucurie de a discuta cu oamenii. Nu e niciodată un task, o liniuță pe ordinea de zi sau un pas într-o strategie. Nu, când intră în vorbă cu cineva (și aproape întotdeauna intră în vorbă cu cineva), o face pentru că e curioasă cine e omul respectiv, cu ce se ocupă, de ce e acolo și, hei, dacă tot aflăm toate astea, de ce nu am face și un proiect împreună? Cam așa funcționează lucrurile.

Cândva, CEO-ul de la „Baume & Mercier”, Alain Zimmermann, un personaj foarte charismatic, mi-a spus un lucru care mi-a rămas în minte: „Știi, dacă nu-ți plac oamenii, nu-ți vor plăcea niciodată oamenii. Poate o să devii bun la a interacționa cu ei, dar faptul că nu-ți face realmente plăcere să fii în preajma lor se va simți. E un dat”. E foarte adevărat și pot recunoaște tiparul în oamenii cu care am de-a face.

Lorelei este genul de om căruia îi plac oamenii și interacțiunea cu ei n-o obosește, ci o energizează. Îi dă elan și idei. Iar oamenii simt acest lucru, de aici și disponibilitatea de a ajuta, de a se implica și de a fi serviabili. Mai ales că, un lucru care mi-a plăcut la Lorelei, nu își modifică personalitatea în funcție de loc și persoană. E efervescentă, râde zgomotos și cu poftă, vorbește tare și glumește mereu, iar aceeași atitudine am văzut-o atât în momentele în care eram noi între noi, la un hummus cu pita, cât și la întâlnirile cu oficialii de la târg sau la interacțiunea cu ofițerii de la vama turcă. Există o singură față și interfață cu lumea: what you see is what you get.

Tânărul vânzător îi dă raportul șefului său în legătură cu vânzările zilei.

-Șefule, a intrat un tip căruia mai întâi i-am vândut un cârlig mic de pescuit, apoi unul de dimensiune medie. După aceea i-am vândut o lansetă. Apoi l-am întrebat unde merge să pescuiască și mi-a spus că pe coastă, așa că i-am spus că-i trebuie o barcă și am fost la raionul de specialitate, unde i-am vândut șalupa aia cu două motoare. Pentru că mi-a zis că Honda lui e prea mică să remorcheze șalupa, l-am dus la raionul auto și i-am vândut un Jeep Grand Cherokee.

Șeful, stupefiat:

-Adică ai avut un client care a venit să cumpere un cârlig de pescuit și tu i-ai vândut o șalupă și un autoturism 4×4?

Tânărul:

-Ah nu, de fapt el intrase să-i cumpere nevestei niște pastile pentru durere de cap și niște absorbante, dar i-am zis „Auzi, tipule, dacă tot urmează un weekend nenorocit pentru tine, n-ar fi mai bine să te duci la pescuit?”.