PLAZA SUITE la Londra, cu Sarah Jessica Parker și Matthew Broderick
Mi-am împlinit visul de a o vedea pe una dintre favoritele mele, Sarah Jessica Parker, live pe o scenă, la Savoy Theatre în Londra. PLAZA SUITE este un spectacol care mi-a amintit de ce iubesc teatrul, dar și cât de subtil și savuros era umorul din alte vremuri. Umor fin, cu straturi de înțelesuri și nuanțe, de care mi-e teribil de dor câteodată.
Piesa Plaza Suite a fost scrisă de Neil Simon în anii ’60, dar este la fel de actuală, amuzantă și sofisticată în mesajul ei.
Este o piesă clasică în deplinătatea cuvântului, dar acel gen de clasic de care uneori ți se face dor, în vâltoarea modernității.
Am văzut Plaza Suite la două zile după fabulosul „Portret al lui Dorian Gray” cu Sarah Snook, despre care am scris aici că mi-a răsturnat lumea.
Nu pot exista două spectacole de teatru mai diferite, unul la apogeul modernității, iar celălalt în miezul unui clasic reconfortant.
Ambele mi-au plăcut, însă, la nebunie, fiindcă fiecare oferă o cu totul altă aromă: ca două sortimente diferite de ciocolată, două ceaiuri aromate sau două cafele de specialitate din colțuri total diferite de lume.
Dacă Sarah-Jessica era deja feblețea mea (am scris aici și aici despre ea, de-a lungul timpului), revelația spectacolului a fost soțul ei, actorul Matthew Broderick.
Îl știam și pe el din câteva filme din anii ’90, mi se părea un tip interesant și șarmant, dar nu mă așteptam să aibă un umor atât de rafinat și delicios, de la gestică până la tonul de rostire a replicilor.
Dincolo de farmecul și candoarea Sarei-Jessica, el a fost sarea și piperul piesei.
Ca poveste și desfășurare, Plaza Suite m-a trecut, cu seninătate, prin toată paleta de emoții umane: de la tristețe până la cascade de râs în toată regula.
Și da, se râde mult, copios, cu motiv și cu profunzime, dar până și micile încurcături pe care le pune în scenă Neil Simon au stil și finețe. Nu este nimic grosier, nimic strident, nimic făcut să-ți smulgă cu orice preț un hohot de râs.
Da, Sarah-Jessica și Matthew au fost savuroși, dar textul lui Neil Simon în sine este savuros in simplitatea premisei lui: un apartament de hotel de la The Plaza New York, in anii ‘60, si trei perechi diferite care se cazează acolo, în momente temporale diferite.
Primul tablou: un cuplu care și-a petrecut luna de miere în acea cameră, cu 24 de ani în urmă, și care se află într-un moment dificil în relație, el având o criză a vârstei și dorința de a-și lua viața de la capăt.
Al doilea tablou: un star de la Hollywood care se reîntâlnește după 17 ani cu iubita lui din liceu și o invită la un cocktail în apartamentul lui de la The Plaza, unde amândoi ajung să-și povestească viețile și dezamăgirile.
Al treilea tablou: un cuplu care își mărită fiica printr-o recepție fastuoasă la The Plaza, doar că – exact la ora nunții – fata se închide în baia din apartament și refuză să iasă, în ciuda tuturor tentativelor de negociere ale părinților ei, care ajung – tot în fața ușii de la baie – să-și recapituleze propriile vieți și neîmpliniri.
E nespus de mult adevăr în aceste trei povești, dincolo de superficialitatea lor voită și ușor caricaturală.
E multă tristețe, multă bucurie și sunt și multe adevăruri rostite pe jumătate în glumă, ca medicamentul luat cu o linguriță de zahăr despre care cânta Mary Poppins.
Am oftat, dar am și râs copios, fiindcă fiecare turnantă a frazelor lui Neil Simon are un dublu sens și câteva straturi dedesubt.
De exemplu, când personajul Sarei află că soțul o înșală cu secretara, reacția ei de femeie îndurerată nu vizează doar trădarea în sine, ci modul în care gestul soțului îi schimbă imaginea pe care o avea despre el ca bărbat:
– Serios, Sam? Cu secretara? Mă așteptam măcar să faci un efort și să încerci să cunoști pe cineva în afara biroului, pe cineva nou. Dar o secretară?
– Karen, nu mă forța să spun lucruri frumoase despre ea, nu vreau să mă apuc s-o apăr în fața ta…
– Dar nu mă pot abține, sunt pur și simplu dezamăgită…
– Dezamăgită? Dar ce ai fi vrut să fie? Pilot de avion de luptă?
– Sam, toți își înșală nevestele cu secretara. Poate că mă așteptam la ceva mai mult de la soțul meu!
Există și un alt schimb de replici al celor doi care mi-a rămas în minte fiindcă, dincolo de umor, transpare un adevăr pe care-l simțim mulți dintre noi:
Karen: Nu mă cramponez de faptul că îmbătrânesc. Ni se întâmplă tuturor. Ți s-a întâmplat și ție. Ai 51 de ani, Sam…
Sam: Asta e diferența dintre noi. Eu nu accept. Pur și simplu nu accept faptul că îmbătrânesc. Mi-am trăit viața și acum aș vrea să mă întorc să o iau de la capăt, de la zero.
Karen: Mult succes! Vei fi cel mai tânăr din cimitir!
În toate cele trei tablouri apare, într-un fel sau altul, chestiunea vârstei și a modului diferit în care se vede viața la vârste diferite, ca și cum am schimba fereastra prin care privim lumea.
Pentru mine, această reprezentație a fost și o mică revelație personală: recunosc că mi-aș dori să înaintez în vârstă exact ca Sarah-Jessica Parker, pe care am avut ocazia s-o admir din rândul întâi al teatrului și pot spune că arată fantastic, purtându-și vârsta cu grație și asumare.
Este o actriță care a îmbătrânit frumos, ca o lady, păstrându-și însă prospețimea și șarmul.
Realmente inspirațională pentru toți cei care nu refuză să îmbătrânească, dar vor s-o facă elegant și cu un strop de grație.
PLAZA SUITE se mai joacă până pe 13 aprilie 2024.
Iată aici și un reel de INSTAGRAM pe care l-am făcut la finalul spectacolului:
View this post on Instagram
Foto: Savoy Theatre