Despre tot ce-i fin și fain

Cum ne cuceresc femeile mai puțin frumoase?

By 29 ianuarie, 2016Virtues
read time 7 min
 
29 ianuarie, 2016

Cum ne cuceresc femeile mai puțin frumoase?

Am admirat mereu oamenii care au știut să facă mult din puțin: ce poate fi mai inspirațional decât să iei o „mână” slabă și să o joci atât de calculat încât să-ți adjudeci toți așii de pe masa destinului? Și nimeni nu știe mai bine cum să facă asta decât o femeie care n-a avut niciodată prea mult noroc la cărți.

by

M-au intrigat mereu femeile… frumoase și nu prea. Victoria Beckham. Sarah Jessica Parker. Barbra Streisand. Kate del Castillo. Mi-ar plăcea să le cunosc cândva, să stăm la o poveste.

 

Să ne-nțelegem: sunt prima care admiră o femeie răpitor de frumoasă, cu acel gen de frumusețe care te face să crezi pentru o clipă în perfecțiune. Doar că le admir așa cum admir un tablou celebru, înfățișând un personaj care stă în postura ideală în fața pictorului. Privesc tușele de pensulă, mă inspir din cromatica imaginii și trec mai departe, fără să-mi doresc neapărat să cunosc persoana din tablou. Fără să-mi atingă inima.

 

shutterstock_257326045

Sarah Jessica Parker

O femeie mai puțin frumoasă care a reușit în viață în schimb, pe aceea vreau s-o cunosc. Vreau să-i văd pe viu farmecul, vreau să-i aud vocea, să râd la glumele ei, să aflu cum a făcut să aibă mâna câștigătoare la partida de pocher cu destinul. Vreau să știu cât s-a străduit să învețe regulile, câte pachete de cărți de joc a îndoit de atâta exercițiu.

 

Pentru că da, o femeie mai puțin frumoasă se străduiește întotdeauna mai tare, se șlefuiește mai mult, se luptă mai abitir să scoată la iveală tot ce are mai bun. Nu ia nimic de-a gata, nu crede că i se cuvine nimic. Nu primește, își adjudecă.

 

Femeile copleșitor de frumoase și răpitor de perfecte sunt, paradoxal, exact ca problemele facile de geometrie. Dacă știi formula, le înțelegi din prima pe cele mai multe, vezi din start ce se repetă, ce rămâne la fel în fiecare caz. Cele mai puțin frumoase în schimb, sunt precum acele probleme complicate, în care trebuie să gândești construcții ajutătoare, să-ți imaginezi linii, să reconsideri totul dintr-un alt unghi pentru a găsi soluția problemei. Poate și de aceea femeile mai puțin frumoase devin de-a dreptul fascinante dacă le privești din unghiul potrivit.

 

Deloc întâmplător, cele mai puțin spectaculoase femei – ca să nu spun unele dintre cele mai urâte – duc de multe ori vieți mai fericite decât mari frumuseți invidiate de tot mapamondul. Sarah Jessica Parker a fost aleasă cea mai urâtă femeie din lume, s-au făcut filmulețe în care e comparată cu fizionomia unui cal, iar Hollywood-ul i-a râs în nas până aproape de 35 de ani, când a obținut rolul din „Sex and the City”.

 

În viața de zi cu zi însă, fata minionă, cu siluetă de balerină, păr rebel, conversație spumoasă și voință de fier a fost iubita lui John Kennedy Jr., logodnica lui Robert Downey Jr., iar cântărețul Joshua Kedison a iubit-o atât de mult încât i-a dedicat, la despărțire, melodia „Jessie”, unul dintre hiturile anilor ’90. În prezent are o căsnicie fericită cu Matthew Broderick și trei copii, un dressing plin-ochi cu ținutele senzațional de stilate ale lui Carrie Bradshaw (nu râdeți, în contractul ei din serial era stipulat, negru pe alb, că le poate păstra) și este simbolul femeii puternice și independente. Cine râde acum?

shutterstock_72956593

Barbra Streisand

În toate filmele în care am văzut-o pe Barbra Streisand, mi s-a părut răpitoare, în ciuda mult-mediatizatului nas și a fizionomiei atipice. Glumele, gesturile și replicile deștepte o făceau cea mai frumoasă. Și, poate amănuntul care mi-a apropiat-o decisiv, mi-a lăsat mereu senzația că se cunoaște bine pe sine și că știe exact cum este și mai ales cum NU este. Numai un om care s-a împrietenit cu el însuși își poate permite să râdă cu atâta poftă în compania propriei persoane.

 

În „The Mirror Has Two Faces”, unul dintre filmele mele preferate, Barbra își joacă, cu un farmec incredibil, propriul rol. Fata deșteaptă, urâțică foc, dar cu un umor și cu o replică sprințară care îi face pe toți să o placă.

 

Nu să se înamoreze la prima vedere, dar să-și dorească s-o asculte și s-o aibă în preajmă. „Nu port machiaj, ce rost ar avea? Aș arăta tot ca mine, dar în culori”, spune Rose, personajul ei, care contracarează ulterior și tentativa lamentabilă de compliment a lui Gregory, burlacul fermecător jucat de Jeff Bridges.  „Rose, îmi place că ești o femeie sigură pe ea, care nu se împiedică de fleacuri și superficialități”, se avântă el. „Vorbești de mine de parcă aș fi o companie aeriană”, parează ea, mai în glumă, mai în serios. Mai degrabă în serios.

 

Femeile mai puțin înzestrate de la natură sunt obișnuite mereu cu neutralitatea cuminte a atuurilor lor: când te referi la calitățile unei femei interesante, dar nu irezistibile, îți temperezi terminologia într-atât de tare încât ajungi să complimentezi mai curând o instituție a feminității decât o femeie în carne și oase. Sau, cum i-ar spune Jack Nicholson lui Diane Keaton într-un alt film în care m-am regăsit pe deplin („Something’s Gotta Give”): „Draga mea, tu ești o femeie…. demnă de iubit!”.

 

„Poate că n-o să fiu niciodată cea mai frumoasă, ca lumea să se îndrăgostească de mine, dar o să fiu cea mai deșteaptă, iar lumea o să mă respecte”. Iar acesta nu mai e un citat din Barbra Streisand, nici din Rose, e un citat din mine. Mai exact un citat din mine la vârsta de 12 ani, când am conchis, nu-mi amintesc exact în ce context, că mușchiul meu cel mai puternic din corp este creierul și că îmi va fi cu atât mai bine cu cât înțeleg mai rapid acest adevăr și încep să acționez în concordanță.

 

Am citit cândva într-o carte de psihologie că oamenii pe care îi admirăm cel mai tare întrupează, de fapt, viziunea noastră despre noi înșine. Că nu rezonăm decât cu cei pe care-i considerăm asemănători nouă, cei cu care – făcând abstracție de vârste, epoci sau conjuncturi – simțim că aducem ca soartă sau ca dat al vieții. Și da, poate că toate aceste femei – Barbra, Sarah, Kate, Victoria – mă fascinează pentru că mă fac să mă gândesc la mine și mă inspiră prin modul în care au știut să scoată la iveală tot ce aveau mai demn de arătat. Pentru că lumea nu s-a îndrăgostit de ele de la prima ocheadă, dar a făcut-o sigur de la a doua. Și a fost pentru totdeauna.

S-a întâmplat de multe ori să-mi fie mai simpatic personajul negativ decât cel pozitiv dintr-un film, fiindcă „răul” de pe peliculă este, de obicei, un personaj mai bine conturat și mai ancorat în realitate. Are mai multe straturi și profunzimi decât ”băiatul bun” unidimensional sau ”fata drăguță” care iubește lumea întreagă. Pe același raționament, mi-au atras atenția femeile care te intrigau cu un „ceva” al lor, adesea în detrimentul altor personaje construite mult mai atractiv și comercial, înadins pentru a plăcea mulțimii. Femeile interesante se impun în ciuda conjuncturilor, nu datorită lor.

 

shutterstock_127739819

Kate del Castillo

Când eram foarte mică, urmăream o telenovelă mexicană numită „La mentira” („Minciuna”), cu Kate del Castillo în rolul principal. Era o fată „nici prea-prea, nici foarte-foarte”, cu o siluetă departe de tiparele vremurilor, cu o fizionomie care nu se încadra nici ea în canoanele tipice, cu o voce deosebită și ușor guturală și cu un talent care excedea cu mult arealul unei povești de dragoste marca Televisa.

 

Deloc întâmplător, Kate del Castillo se află acum la Hollywood, fiind una dintre cele mai bine-cotate actrițe latino-americane din Cetatea Filmului. Dacă îți sună cunoscut numele și nu știi de unde să o iei, ea și Sean Penn au reușit faimosul interviu cu „El Chapo”. Și totuși, în comparație cu Thalia, Natalia Oreiro și alte frumuseți idealizate ale epocii în care s-a lansat, părea „rățușca cea urâtă”. Fata interesantă, nu frumoasă. Talentată, nu irezistibilă. Era, evident, preferata mea.

 

Am descoperit-o apoi pe Victoria Beckham, antipatica Posh Spice, și tiparul personajului negativ s-a reactivat: era altfel decât celelalte, dar nu doar firea reținută și complexele auto-declarate m-au făcut s-o îndrăgesc, ci faptul că nu părea să se potrivească defel în peisaj.

 

Nu era doar interesantă și stranie, ci se dovedea și capabilă de o formă de rebeliune inteligentă: dacă majoritatea celebrităților își canalizează răzvrătirile în vicii, ea a făcut patru copii și a clădit un imperiu de modă. Dacă în urmă cu zece ani colecția ei de genți Hermès Birkin făcea obiectul glumelor pe blogurile de stil, aceleași bloggerițe îi poartă acum cu mândrie creațiile și nimeni nu prea mai râde. În afară de ea, firește.

 

De fapt stai… de fapt nu-i prea place să zâmbească în public și nu are nicio problemă cu treaba asta. Zâmbește când vrea ea, nu când vor fotografii.

Coincidență sau nu, femeile celebre pe care le admir cel mai tare nu sunt nici pe departe frumuseți, dar sunt modelele mele de șarm, talent și tărie interioară. Extraordinara Helen Mirren nu a fost niciodată o frumusețe convențională, dar arată incredibil pentru vârsta ei și este o forță. Meryl Streep n-ar fi avut șanse la Miss World, dar îți captează atenția din secunda în care apare pe ecran. Anna Wintour este „diavolul” din „Diavolul se îmbracă de la Prada”. Hotărât lucru, femeile mai puțin frumoase trebuie să-și joace cărțile fără greșeală.

shutterstock_122251900

Victoria Beckham

Cât despre mine: contrar declarației de la 12 ani, nu am avut niciodată complexe majore legate de propria persoană, ba chiar m-am apreciat și m-am acceptat mereu cu un soi de seninătate plăcută, însă nici nu m-am mințit în față. Nu am negat evidența, n-am exagerat ce nu aveam, dar nici n-am hiperbolizat ce aveam.

 

Am fost mereu de o obiectivitate ușor aspră cu propria persoană și am știut exact când am făcut bine și când am făcut rău, când am arătat bine și când mai puțin bine, când am avut o zi bună și când una proastă. Și, mai ales, am știut mereu care sunt punctele mele forte și unde trebuie să mai lucrez.

 

Nu sunt prima femeie pe care o observi când intri într-o cameră, dar după ce schimbăm câteva cuvinte devin cea cu care ai putea să stai o oră de vorbă. Nu am acel gen de organism care nu presupune niciun strop de efort sau străduință, dar am o voință de beton-armat. Nu pot să mănânc orice fără să se vadă, dar iubesc disciplina. Nu am pătrățele pe abdomen fără să fac sport, dar am învățat să iubesc mișcarea.

 

Nu-mi stă părul ca în reviste imediat ce am ieșit din duș, dar știu exact ce coafură nu mă avantajează. Nu m-am născut cu o dantură ca-n filme, dar am avut voința necesară de a răbda un pic de durere și chin pentru a ajunge la cea mai bună variantă a ei. Am știut mereu că ține doar de mine să aleg între mediocritate și perfecționare.

 

Mi-am asumat ce sunt, cum sunt și cine n-o să fiu niciodată. Și, cu mâna pe inimă, n-aș face schimb de chip, corp sau viață cu nimeni. N-am nevoie să mă transform în altcineva ca să mă plac, e suficient să valorific tot ce am atât cât pot eu de bine.

 

Se spune că o floare care crește în condiții potrivnice este uneori mai frumoasă decât restul, fiindcă se luptă mai tare să răzbată, iar asta o face uneori să-și întreacă așteptările. De asta mă și fascinează femeile mai puțin frumoase: fiindcă ajung, de multe ori, dincolo de punctul unde marile frumuseți se fâstâcesc și încremenesc de neputință.

 

Poate din același considerent, țările cu geografia cea mai potrivnică și nefericită ajung să depășească state cu o suprafață de trei ori mai mare și resurse cât un întreg continent.

Există o lege nescrisă a firii care spune că norocoșii iau totul ca și cum ar fi un mărunțiș fără valoare. Un dat care li se cuvine, fără efort, doar pentru că s-au așezat la masa destinului și joacă.

Cei mai puțin norocoși, în schimb, nu-și permit să neglijeze niciun mărunțiș, să irosească niciun jeton sau să subestimeze nicio carte, oricât de slabă.

Știu prea bine că, în economia destinului lor, un astfel mărunțiș ar putea însemna totul.

Foto: Shutterstock

13 Comments

  • Anamaria spune:

    Sarah Jessica Parker e una dintre actrițele mele preferate. O vedeam și o văd superbă, nici nu știam că e pe lista celor ,,imperfecte”.
    Nu cred în perfecțiune, nu cred în perfecțiunea ce se promovează în zilele noastre, cum nu cred nici în pozele perfecte de pe social media.
    Volorile, oamenii faini nu sunt perfecți, sunt oameni care muncesc, oameni care nu se bazează pe ,,noroc”.
    Mulțumesc că ai scris despre asta!

  • Roxana spune:

    Cu atatea stiri negative si „senzational“, „soc“, „n-o sa ghicesti niciodata“, etc., articolele tale sunt ca o gura de aer proaspat de munte. Le citesc de fiecare data cu mare placere si mereu raman cu un sentiment pozitiv la final. Cum sunt SJP si Barbra Streisand pentru tine, asa esti tu pentru mine, sunt convinsa ca si pentru multe alte fete care te urmaresc. Fiecare poza de-a ta transmite fericire, iubire, stare de bine, ganduri pozitive. P.S. Intotdeauna mi s-a parut frumoasa Victoria Beckham.

  • DOINITA-IULIANA spune:

    Gandurile frumoase ce le asterni sunt pline de intelepciunea unui om ce are sufletul curat si plin de iubire pentru frumusetea interioara a oamenilor!
    Felicitari pentru tot ceea ce publici , dar mai ales pentru FRUMUSETEA SUFLETULUI!

  • Lăcrămioara Tudor spune:

    Pur și simplu mi-a plăcut și m-a emoționat! Mulțumesc.

  • Any spune:

    Imi place la nebunie stilul in care iti transpui gandurile in cuvinte, ma inspira! Esti un model demn de urmat pentru partea feminina a umanitatii. Succes in tot ce faci!

  • mihaela spune:

    Te.ai gandit sa iti editezi posturile si in alte limbi straine?

    • Oh da, de cate ori! Din pacate e doar o chestiune de timp 🙁 Nu le-as da niciodata altcuiva sa le faca, eu trebuie sa fac conversia, ca sa reflecte stilul meu, iar in acest moment cu greu reusesc sa jonglez cu toate lucrurile pe care le am de facut. Dar sa stii ca e undeva in plan! 🙂

  • mihaela spune:

    Draga Diana,

    Am „sheruit”, dat like, etc., pe scurt, am urmat intreg protocolul.
    Dincolo de asta, te incurajez sa continui ( hilar, zic, pentru ca nu m.a nominalizat nimeni sa devin filtru critic, hihi!). Dincolo de faptul ca ma ajuti sa ma destind in mod placut, nu m.as mira, in cateva luni, sa ma laud multimii oamenilor care te vor fi descoperit ( ah! si vor fi muuulti, multi la numar!) ca eu te stiu de hăhă! Am patit la fel cu Lana del Rey. Ce importanta are ca nu ma stie, atata timp cat sunt eu fericita ca o stiu?

  • Arabela spune:

    Draga Diana,

    Am inceput sa citesc articolul tau cu mare o mare pofta de ceva frumos, inedit, care sa ma invete ceva nou. Insa ceva m-a speriat pe parcurs: tendinta ta de a minimaliza femeile frumoase. Ca si tine, am observat si eu de-a lungul timpului cat de fascinante sunt unele femei mai putin inzestrate de la natura. Apreciez asta foarte mult la orice femeie care imi iese in cale. Natura a fost mai generoasa cu unele, da! Insa nu este vina lor, asa cum, iarasi, nu este vina lor ca sunt mai prostute din fire. Ele traiesc multi ani intr-o bula a aprecierii. Bula este creata si atent protejata de parinti relaxati, barbati bine-intentionati si femei rautacioase. Unele din ele nu reusesc sa sparga niciodata aceasta bula, pentru ca nu o vad, ceea ce e trist. Ce este important de retinut este faptul ca suntem toate la fel de frumoase si nu ne dorim decat acelasi lucru: sa fim fericite si implinite. Acest cerc vicios nu se va incheia niciodata, din pacate. Si, vor fi mereu articole ca acesta de fata, in care o fata mai putin frumoasa o da exemplu pe Sarah Jessica Parker. Este un etalon al straduintei si eu, una, nu as vrea sa stiu cu foarte multe detalii cate a trebuit sa faca ca sa reuseasca. Ai afla, probabil, ca a facut multe lucruri pe care noi, majoritatea femeilor nu am fi dispuse sa le facem pentru a avea succes. Depinde cat de tare ti-l doresti. Si ea si l-a dorit! E clar! Nimic in viata nu e usor, nici pentru femeile frumoase. Secretul il stii deja si este universal: sa te iubesti pe tine asa cum esti si sa te inveti constant. Mi-ar face placere sa iesim la o cafea candva.

    Semnat,
    O fata frumoasa

    • Draga fata frumoasa,

      Departe de mine gandul de a le minimaliza! 🙂 Nici vorba! Am si spus ca ma fascineaza sa le vad si sa le admir si sunt genul de femeie care nu are nicio problema in a accepta si admira frumusetea altei femei. Sunt prima persoana care spune ca X sau Y e frumoasa, nu am invidiat niciodata pe nimeni si nu am orgolii prostesti. Am cunoscut, de asemenea, zeci de femei frumoase de pica.

      O femeie foarte frumoasa are acea constiinta a propriei frumuseti care o face sa se comporte intr-un anume fel. E ceva ce nu se poate explica, tot asa cum o femeie ,,less than drop-dead-gorgeous” nu poate explica unei femei sublime cum isi ranforseaza ea siguranta de sine. O femeie frumoasa are o usurinta a fiintei, daca pot spune asa, care se vede. Se simte. Nu minimalizez, dar e mult mai usor pentru o femeie precum Elizabeth Taylor sa reuseasca in viata decat una precum Sarrah Jessica Parker. Nu e vorba de prostie, prostia nu are nimic de-a face cu frumusetea. E vorba de faptul ca energia lor se poate canaliza spre alte orizonturi, nu pe reparat/slefuit/imbunatatit/strans din dinti.

      Realitatea e ca femeile precum SJP, Barbra Streisand etc au mereu de luptat cu prejudecati. Este un adevar. Nu sunt mai destepte decat cele frumoase, sunt doar nevoite sa lupte nitel mai mult, iar asta le face mai puternice, mai ,,de cursa lunga”. Tocmai de aceea, ele obtin adesea mai multe decat femeile foarte frumoase, fiindca acestea din urma cad usor prada unor vanatori de „frumusete si atat”. Istoria a consemnat atatea cazuri, inclusiv cea contemporana. E cazuistica, nu minimalizare.

      Mi se pare, insa, ca si tu cumva le minimalizezi pe femeile precum SJP, spunand ca ,,nu stii cate a trebuit sa faca ca sa reuseasca”. Admiti, astfel, ca nefiind frumoasa nu ar fi putut reusi doar prin calitatile ei native. Vezi? De ambele parti exista tipare diferite de evaluare…

      Si unele, si celelalte, sunt frumoase in felul lor unic, cu conditia sa se respecte pe sine si sa se iubeasca. That is all.

      Diana

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.