M-au intrigat mereu femeile… frumoase și nu prea. Victoria Beckham. Sarah Jessica Parker. Barbra Streisand. Kate del Castillo. Mi-ar plăcea să le cunosc cândva, să stăm la o poveste.

Să ne-nțelegem: sunt prima care admiră o femeie răpitor de frumoasă, cu acel gen de frumusețe care te face să crezi pentru o clipă în perfecțiune. Doar că le admir așa cum admir un tablou celebru, înfățișând un personaj care stă în postura ideală în fața pictorului. Privesc tușele de pensulă, mă inspir din cromatica imaginii și trec mai departe, fără să-mi doresc neapărat să cunosc persoana din tablou. Fără să-mi atingă inima.

Sarah Jessica Parker

O femeie mai puțin frumoasă care a reușit în viață în schimb, pe aceea vreau s-o cunosc. Vreau să-i văd pe viu farmecul, vreau să-i aud vocea, să râd la glumele ei, să aflu cum a făcut să aibă mâna câștigătoare la partida de pocher cu destinul. Vreau să știu cât s-a străduit să învețe regulile, câte pachete de cărți de joc a îndoit de atâta exercițiu.

Pentru că da, o femeie mai puțin frumoasă se străduiește întotdeauna mai tare, se șlefuiește mai mult, se luptă mai abitir să scoată la iveală tot ce are mai bun. Nu ia nimic de-a gata, nu crede că i se cuvine nimic. Nu primește, își adjudecă.

Femeile copleșitor de frumoase și răpitor de perfecte sunt, paradoxal, exact ca problemele facile de geometrie. Dacă știi formula, le înțelegi din prima pe cele mai multe, vezi din start ce se repetă, ce rămâne la fel în fiecare caz. Cele mai puțin frumoase în schimb, sunt precum acele probleme complicate, în care trebuie să gândești construcții ajutătoare, să-ți imaginezi linii, să reconsideri totul dintr-un alt unghi pentru a găsi soluția problemei. Poate și de aceea femeile mai puțin frumoase devin de-a dreptul fascinante dacă le privești din unghiul potrivit.

Deloc întâmplător, cele mai puțin spectaculoase femei – ca să nu spun unele dintre cele mai urâte – duc de multe ori vieți mai fericite decât mari frumuseți invidiate de tot mapamondul. Sarah Jessica Parker a fost aleasă cea mai urâtă femeie din lume, s-au făcut filmulețe în care e comparată cu fizionomia unui cal, iar Hollywood-ul i-a râs în nas până aproape de 35 de ani, când a obținut rolul din „Sex and the City”.

În viața de zi cu zi însă, fata minionă, cu siluetă de balerină, păr rebel, conversație spumoasă și voință de fier a fost iubita lui John Kennedy Jr., logodnica lui Robert Downey Jr., iar cântărețul Joshua Kedison a iubit-o atât de mult încât i-a dedicat, la despărțire, melodia „Jessie”, unul dintre hiturile anilor ’90. În prezent are o căsnicie fericită cu Matthew Broderick și trei copii, un dressing plin-ochi cu ținutele senzațional de stilate ale lui Carrie Bradshaw (nu râdeți, în contractul ei din serial era stipulat, negru pe alb, că le poate păstra) și este simbolul femeii puternice și independente. Cine râde acum?

Barbra Streisand

În toate filmele în care am văzut-o pe Barbra Streisand, mi s-a părut răpitoare, în ciuda mult-mediatizatului nas și a fizionomiei atipice. Glumele, gesturile și replicile deștepte o făceau cea mai frumoasă. Și, poate amănuntul care mi-a apropiat-o decisiv, mi-a lăsat mereu senzația că se cunoaște bine pe sine și că știe exact cum este și mai ales cum NU este. Numai un om care s-a împrietenit cu el însuși își poate permite să râdă cu atâta poftă în compania propriei persoane.

În „The Mirror Has Two Faces”, unul dintre filmele mele preferate, Barbra își joacă, cu un farmec incredibil, propriul rol. Fata deșteaptă, urâțică foc, dar cu un umor și cu o replică sprințară care îi face pe toți să o placă.

Nu să se înamoreze la prima vedere, dar să-și dorească s-o asculte și s-o aibă în preajmă. „Nu port machiaj, ce rost ar avea? Aș arăta tot ca mine, dar în culori”, spune Rose, personajul ei, care contracarează ulterior și tentativa lamentabilă de compliment a lui Gregory, burlacul fermecător jucat de Jeff Bridges.  „Rose, îmi place că ești o femeie sigură pe ea, care nu se împiedică de fleacuri și superficialități”, se avântă el. „Vorbești de mine de parcă aș fi o companie aeriană”, parează ea, mai în glumă, mai în serios. Mai degrabă în serios.

Femeile mai puțin înzestrate de la natură sunt obișnuite mereu cu neutralitatea cuminte a atuurilor lor: când te referi la calitățile unei femei interesante, dar nu irezistibile, îți temperezi terminologia într-atât de tare încât ajungi să complimentezi mai curând o instituție a feminității decât o femeie în carne și oase. Sau, cum i-ar spune Jack Nicholson lui Diane Keaton într-un alt film în care m-am regăsit pe deplin („Something’s Gotta Give”): „Draga mea, tu ești o femeie…. demnă de iubit!”.

„Poate că n-o să fiu niciodată cea mai frumoasă, ca lumea să se îndrăgostească de mine, dar o să fiu cea mai deșteaptă, iar lumea o să mă respecte”. Iar acesta nu mai e un citat din Barbra Streisand, nici din Rose, e un citat din mine. Mai exact un citat din mine la vârsta de 12 ani, când am conchis, nu-mi amintesc exact în ce context, că mușchiul meu cel mai puternic din corp este creierul și că îmi va fi cu atât mai bine cu cât înțeleg mai rapid acest adevăr și încep să acționez în concordanță.

Am citit cândva într-o carte de psihologie că oamenii pe care îi admirăm cel mai tare întrupează, de fapt, viziunea noastră despre noi înșine. Că nu rezonăm decât cu cei pe care-i considerăm asemănători nouă, cei cu care – făcând abstracție de vârste, epoci sau conjuncturi – simțim că aducem ca soartă sau ca dat al vieții. Și da, poate că toate aceste femei – Barbra, Sarah, Kate, Victoria – mă fascinează pentru că mă fac să mă gândesc la mine și mă inspiră prin modul în care au știut să scoată la iveală tot ce aveau mai demn de arătat. Pentru că lumea nu s-a îndrăgostit de ele de la prima ocheadă, dar a făcut-o sigur de la a doua. Și a fost pentru totdeauna.

S-a întâmplat de multe ori să-mi fie mai simpatic personajul negativ decât cel pozitiv dintr-un film, fiindcă „răul” de pe peliculă este, de obicei, un personaj mai bine conturat și mai ancorat în realitate. Are mai multe straturi și profunzimi decât ”băiatul bun” unidimensional sau ”fata drăguță” care iubește lumea întreagă. Pe același raționament, mi-au atras atenția femeile care te intrigau cu un „ceva” al lor, adesea în detrimentul altor personaje construite mult mai atractiv și comercial, înadins pentru a plăcea mulțimii. Femeile interesante se impun în ciuda conjuncturilor, nu datorită lor.

Kate del Castillo

Când eram foarte mică, urmăream o telenovelă mexicană numită „La mentira” („Minciuna”), cu Kate del Castillo în rolul principal. Era o fată „nici prea-prea, nici foarte-foarte”, cu o siluetă departe de tiparele vremurilor, cu o fizionomie care nu se încadra nici ea în canoanele tipice, cu o voce deosebită și ușor guturală și cu un talent care excedea cu mult arealul unei povești de dragoste marca Televisa.

Deloc întâmplător, Kate del Castillo se află acum la Hollywood, fiind una dintre cele mai bine-cotate actrițe latino-americane din Cetatea Filmului. Dacă îți sună cunoscut numele și nu știi de unde să o iei, ea și Sean Penn au reușit faimosul interviu cu „El Chapo”. Și totuși, în comparație cu Thalia, Natalia Oreiro și alte frumuseți idealizate ale epocii în care s-a lansat, părea „rățușca cea urâtă”. Fata interesantă, nu frumoasă. Talentată, nu irezistibilă. Era, evident, preferata mea.

Am descoperit-o apoi pe Victoria Beckham, antipatica Posh Spice, și tiparul personajului negativ s-a reactivat: era altfel decât celelalte, dar nu doar firea reținută și complexele auto-declarate m-au făcut s-o îndrăgesc, ci faptul că nu părea să se potrivească defel în peisaj.

Nu era doar interesantă și stranie, ci se dovedea și capabilă de o formă de rebeliune inteligentă: dacă majoritatea celebrităților își canalizează răzvrătirile în vicii, ea a făcut patru copii și a clădit un imperiu de modă. Dacă în urmă cu zece ani colecția ei de genți Hermès Birkin făcea obiectul glumelor pe blogurile de stil, aceleași bloggerițe îi poartă acum cu mândrie creațiile și nimeni nu prea mai râde. În afară de ea, firește.

De fapt stai… de fapt nu-i prea place să zâmbească în public și nu are nicio problemă cu treaba asta. Zâmbește când vrea ea, nu când vor fotografii.

Victoria Beckham

Cât despre mine: contrar declarației de la 12 ani, nu am avut niciodată complexe majore legate de propria persoană, ba chiar m-am apreciat și m-am acceptat mereu cu un soi de seninătate plăcută, însă nici nu m-am mințit în față. Nu am negat evidența, n-am exagerat ce nu aveam, dar nici n-am hiperbolizat ce aveam.

Am fost mereu de o obiectivitate ușor aspră cu propria persoană și am știut exact când am făcut bine și când am făcut rău, când am arătat bine și când mai puțin bine, când am avut o zi bună și când una proastă. Și, mai ales, am știut mereu care sunt punctele mele forte și unde trebuie să mai lucrez.

Nu sunt prima femeie pe care o observi când intri într-o cameră, dar după ce schimbăm câteva cuvinte devin cea cu care ai putea să stai o oră de vorbă. Nu am acel gen de organism care nu presupune niciun strop de efort sau străduință, dar am o voință de beton-armat. Nu pot să mănânc orice fără să se vadă, dar iubesc disciplina. Nu am pătrățele pe abdomen fără să fac sport, dar am învățat să iubesc mișcarea.

Nu-mi stă părul ca în reviste imediat ce am ieșit din duș, dar știu exact ce coafură nu mă avantajează. Nu m-am născut cu o dantură ca-n filme, dar am avut voința necesară de a răbda un pic de durere și chin pentru a ajunge la cea mai bună variantă a ei. Am știut mereu că ține doar de mine să aleg între mediocritate și perfecționare.

Mi-am asumat ce sunt, cum sunt și cine n-o să fiu niciodată. Și, cu mâna pe inimă, n-aș face schimb de chip, corp sau viață cu nimeni. N-am nevoie să mă transform în altcineva ca să mă plac, e suficient să valorific tot ce am atât cât pot eu de bine.

Se spune că o floare care crește în condiții potrivnice este uneori mai frumoasă decât restul, fiindcă se luptă mai tare să răzbată, iar asta o face uneori să-și întreacă așteptările. De asta mă și fascinează femeile mai puțin frumoase: fiindcă ajung, de multe ori, dincolo de punctul unde marile frumuseți se fâstâcesc și încremenesc de neputință.

Poate din același considerent, țările cu geografia cea mai potrivnică și nefericită ajung să depășească state cu o suprafață de trei ori mai mare și resurse cât un întreg continent.