Despre tot ce-i fin și fain

A fost sau n-a fost?

By 24 iunie, 2017Myself
read time 2 min
Foto: Vali Bărbulescu
 
24 iunie, 2017

A fost sau n-a fost?

Toți am avut relații, oameni, locuri, joburi, lucruri fără de care credeam că nu am putea trăi sau cel puțin n-am mai fi întregi. Lucruri pentru care am plâns și ne-am perpelit, pentru că însemnau totul. Până când n-au mai însemnat nimic.

by

Vine o zi în care te uiți în urmă și-ți dai seama că nu te-ai mai gândit de luni de zile la acel ceva ori cineva. Sau de ani. Nu ți-a mai venit nici măcar razant prin minte. Ca-n melodia celor de la Roxette: ”It must have been love, but it’s over now”. Locuri, oameni, prieteni, iubiri.

 

Mi s-a întâmplat revelația asta zilele trecute. A fost un gând fulgerător, care m-a lăsat într-un stadiu incert: să râd, să plâng, să mă întristez sau să deschid o șampanie?

 

Să râd de faptul că m-am detașat atât de mult de lucruri pe care le credeam de viață și de moarte sau să deplâng faptul că m-am cunoscut atât de puțin pe mine însămi încât să nu pot anticipa că asta voi simți?

 

Dacă ceva în care mi-am băgat toată viața era, de fapt, atât de neglijabil… asta înseamnă că sunt eu mai detașată decât credeam sau că de fapt m-am înșelat singură în tot acest timp?

Când credeai că un anumit lucru e sfârșitul lumii și de fapt nici nu-ți mai amintești de el… asta înseamnă că mai ai lucruri de descoperit la tine însuți. Și sentimentul e contradictoriu.

Undeva în mintea mea am o listă cu lucruri pe care nu credeam că o să le uit sau să le depășesc niciodată, dar am făcut-o. Au rămas undeva pe drum și, când am întors capul, nici nu se mai vedeau. Prieteni de-o viață fără de care nu mă puteam închipui.

 

Activități la care îmi juram că nu voi renunța niciodată. Iubiri din categoria „niciodată nu o să mai…”. Locuri pe care juram că o să mor lent dacă nu le revăd măcar o dată pe an. Sunt toate arhivate undeva, la „Și altele”.

 

Acum vreo cinci ani, am visat că muream și ajungeam undeva în Rai sau într-un spațiu intermediar. Era un vis foarte real, efectiv eram convinsă că am murit. Și prima mea întrebare a fost – nu râdeți – „Și o să pot să mai scriu la reviste?”. Jur, îmi amintesc aievea visul și când m-am trezit m-a bufnit râsul.

 

Într-un vis în care eu eram moartă, mă interesa dacă o să pot să mai fac cele două reviste pe care le făceam. Într-atât de înrădăcinat în creierul meu era printul.

 

Și țin minte – aici o să râdeți și mai tare – că la finalul visului se găsea o soluție ca eu să scriu la revistă și după moarte.

 

Este de departe cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată și, chiar dacă pare o glumă, într-atât de tare mă investesc eu în orice, până în cel mai adânc hău al subconștientului. Dacă iubesc pe cineva sau ceva, n-am jumătăți de măsură, ceea ce e deopotrivă bine și rău.

 

Agonie și extaz. Cu toate astea, m-am gândit zilele astea, după interviul cu Mirela Retegan, că am făcut de multe ori schimbări radicale care credeam că mă vor zdrobi și, odată făcute, mi s-au părut atât de firești.

 

Mirela mi-a zis un lucru care mi-a rămas în cap: „Eu nu mă simt datoare să merg mai departe. Dacă vreau să mă opresc mâine din ce fac, mă opresc”. Și am realizat că o înțeleg perfect, deși acum un an sau doi mi s-ar fi părut de neconceput.

 

Credeam că trecerea de la print la online o să fie stranie. Mi-o doream, dar îmi era foarte teamă, fiindcă mă investisem cu totul în ideea că eu sunt jurnalist de print până la moarte (și, dacă e să continui gluma cu acel vis, chiar și după…).

 

La scurt timp după ce plecasem din print, o prietenă m-a întrebat dacă nu mi se face dor uneori, dacă nu-mi lipsește. Când i-am răspuns aproape șoptit „Nu, deloc…”, m-am simțit foarte fericită și foarte tristă în același timp. Într-un fel m-am simțit vinovată.

 

De multe ori, am amânat lucruri temându-mă de puterea mea de a le gestiona când de fapt sufletul meu era pregătit de mult. Mintea nu-i dădea voie să se avânte.

 

Ce m-a surprins mereu la mine a fost puterea neașteptată cu care am renunțat la lucruri aparent esențiale, fără ca asta să mă dărâme.

 

Ca și cum ar fi fost o competiție cu mine, să-mi arăt că pot, uite că pot și mai mult, hai că pot încă puțin. În ultimii 15 ani am renunțat la multe: la oameni, la planuri, la strategii, la idei fixe, la vise pe care le târâiam după mine, la proiecții mentale în care băgasem ani din viață.

 

Nu știu cum definesc alții forța interioară, dar pentru mine ea se compune din energia tuturor lucrurilor fără de care credeam că nu putem trăi și totuși suntem buni-zdraveni până-n ziua de azi.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



2 Comments

  • andreea spune:

    sunt de acord cu ideile din articol. concluzia este ca ne schimbam tot timpul, uneori imperceptibil, si ca avem o uriasa capacitate de adaptare. de aceea, eu spun ca asa simt/gandesc, traiesc ACUM, nu stiu cum voi fi in viitor. la fel ca Mirela Retegan, daca intr-o dimineata ma trezesc ca nu mai vreau sa continui viata pe care o am??? Este o usurare ca suntem schimbatori pt ca asta ne permite sa ne adaptam contextelor din viata noastra sau sa le adaptam pe ele la noul eu

  • Daniela spune:

    Multumesc pentru articol. Mi-a dat de gandit.