Am citit cartea Mirelei Retegan – „Astăzi este despre astăzi” – în două ore, într-o duminică. N-o poți lăsa din mână, pentru că e ca o discuție la o cafea, cu o prietenă înțeleaptă: cum să ceri nota și să pleci când abia s-a aprins conversația spumoasă?

Mirela îți vorbește despre tot: viață, părinți, copii, greșeli, complexe, lucruri care ne trec tuturor prin minte de sute de ori pe zi. Fără patos, fără să pară didactic, fără să simți că-ți dă cineva cu rigla peste degete și-ți spune „Să nu mai faci așa, că nu-i bine”.

Când o citești, e ca și cum Mirela ar sta în fața ta și ți-ar vorbi. Cum o vezi, așa o primești în carte.

 

Am fost prezentă la trei spectacole ale Mirelei Retegan cu al ei „Zurli”, de departe cea mai iubită trupă pentru copii din România, care împlinește anul acesta 10 ani de existență.

Se întâmpla în vremurile în care coordonam o revistă despre copii și părinți și-mi amintesc că stăteam pe pe margine și priveam cu uimire modul în care copiii reacționau la ceea ce se întâmpla pe scenă: abandonau instantaneu orice jucărie, orice gadget care până atunci îi fascinase și stăteau în brațele părinților, complet absorbiți de Fetița Zurli, de cântece, de jocurile organizate spontan.

Când spui că Zurli este un fenomen, nu-i un termen flatant, ci o simplă constatare.

E o energie incredibilă pe care o simți indiferent dacă ai sau nu copil, și poți să te trezești, om în toată firea, că pleci fredonând: „Am o căsuță mică așa și așa/Și fumul se ridică așa și așa…”.

Pleci cu certitudinea că ai fost martor fost un act de dăruire deplină, pentru că Mirela și copiii ei din trupă la asta se pricep cel mai bine: la dăruit. Mesaje, emoții, lecții firești, bucățele din ei înșiși.

La întâlnirea noastră pentru acest interviu, într-o dimineață de iunie, Mirela a venit cu un zâmbet larg, aducându-mi un superb buchet de trandafiri și hortensii roz pudrat, care se potriveau ca prin minune cu rochia mea. „Mi le-a făcut un băiat, foarte talentat. I-am spus pentru cine este și a înțeles exact ce vreau. I-am spus la final: <Tu știi că într-o zi o să ai propria ta florărie, nu? Și o să vină oamenii să cumpere buchete pentru soții, mame, iubite, iar tu o să știi exact cum să le faci, fiindcă ai simțul ăsta…>. Se uita la mine și nu-i venea să creadă, dar eu i-am zis-o foarte sincer. Avea talent”.

Acesta e efectul Mirelei asupra oamenilor, mici sau mari. Găsește o formă de complicitate prin care să-i facă să se simtă speciali, dar nu din complezență, ci găsind cu adevărat specialul din ei. Să spui o minciună flatantă e facil, mai greu e să vezi cu adevărat omul. Mirela vede fiindcă îi plac oamenii. Câteodată, simte că viața pune un reflector pe unii dintre ei, dinadins ca să-i atragă atenția.

De exemplu, pe Fetița Zurli, personajul principal al trupei, a cunoscut-o pe când ea avea 21 de ani și vindea bilete la un parc de distracții de la mare: „S-a jucat cu Maya, care avea 7 ani pe atunci, și mi-a plăcut energia ei. Eu îi aleg pe oameni după cum îi simt”.

I-a zis să vină în București și s-o caute, când termină cu jobul de la mare, fiindcă – dacă-i place să se joace cu copiii – ar putea ajunge să trăiască din asta și să devină cel mai iubit personaj pentru copii.

„Mi-a mărturisit după multă vreme că în fiecare zi s-a gândit la ce i-am spus eu”, povestește Mirela. Între timp, Fetița Zurli (pe numele ei adevărat Vero Căliman) a făcut facultatea de teatru, și-a dat masteratul, iar Mirela e mândră de ea și o împinge de la spate să crească, să se dezvolte și mai mult:

„Mulți binevoitori îmi spun să am grijă să nu-mi plece fetița Zurli. De ce să am grijă? Mă bucur să crească oamenii pe lângă mine, nu mi-e teamă. Ea trebuie să aibă grijă de ea, eu am grijă de mine, o să fim împreună atât timp cât o să avem o treabă de făcut împreună”.

 

Biografia Mirelei e plină de întâlniri mărunte sau importante, care au avut toate un rol bine-definit.

Poate și de asta, în fiecare interviu pe care l-a dat, a vorbit despre destin. Nu într-o versiune fatalistă, ci un soi de „parteneriat”.

Așa a învățat-o și pe fata ei: să facă tot ce-i stă în putință și de acolo să lase lucrurile să se întâmple. Să le așeze în mâna destinului sau a lui Dumnezeu.

„Nu există eșecuri, există lucruri care nu se întâmplă fiindcă nu sunt pentru noi. Am încercat s-o învăț pe Maya să facă diferența între ceea ce este pentru ea și ceea ce și-ar dori dar poate universul nu consideră că i se potrivește”.

Zilele trecute, Maya a găsit un anunț pentru un casting pentru următorul film Harry Potter, pentru fete până în 16 ani, și i-a spus Mirelei că face exact cum a învățat-o: „<Mamă, dacă e pentru mine atunci poate n-am găsit întâmplător acest anunț. Am trimis o poză, am completat aplicația, trebuie să fac tot ce ține de mine. Și vedem ce se întâmplă>”.

Mirela zâmbește. Această deprindere de a face tot ce poți și de a lăsa lucrurile să te întâmpine la jumătatea drumului a învățat-o devreme, dar a conștientizat-o abia după 40 de ani.

A copilărit în zona Bistrița-Năsăud, unde bunica ei era poeta Văii Țibleșului.

În Ardeal se cântă și se recită la nunți și înmormântări, iar versurile sunt compuse în funcție de povestea omului.

Cu asta se ocupa bunica Mirelei.

„Până în anul în care a murit bunica, eu n-am scris nimic. Parcă mi-ar fi lăsat mie darul ăsta când s-a dus. Era o femeie simplă, dar absolut fantastică”, își amintește ea.

De multe ori această simplitate de gândire o inspiră când vorbește cu părinții, la sesiunile de ”Antrenorul părinților”, dar și când concepe textele pentru „Zurli”. ”Între timp s-a pierdut credința asta că fiecare are drumul lui și că trebuie doar să-i fim alături. Vrem să-l înlocuim pe Dumnezeu, pe când generația bunicilor noștri avea încredere că Dumnezeu își poate face treaba și de unul singur”.

Până să se întâlnească la jumătatea drumului cu destinul, Mirela își face partea ei cu vârf și-ndesat. De 1 iunie a avut 6 spectacole, câte unul în fiecare sector al Bucureștiului, și are luni în care vine acasă doar ca să-și schimbe hainele din valiză. E mereu plină de energie, dar consideră că nu i se datorează neapărat, e „din fabricație”.

Totuși, energia se hrănește din energie, așa că faptul că e mereu în mișcare întreține acest perpetuum mobile. „Am spus că nu mi se datorează fiindcă nu iau vitamine, nu fac sport, nu fac nimic special. Dar sunt foarte asumată și împăcată cu mine și cred că e cel mai bun mod de a trece prin viață”, zâmbește ea. De multe ori, grijile sau stresul ne consumă energia, în schimb Mirela pornește în fiecare zi cu certitudinea că n-are nimic de pierdut.

Am stat de vorbă cu Mirela despre seninătatea deprinsă după 40 de ani, dar și despre modul în care a luat lucruri aparent simple și le-a transformat în ustensile de parenting eficiente și firești, despre care vorbește cu părinții în sesiunile numite „Antrenorul părinților”.

Totul cu lejeritate și autoironie, fără să pară că dă lecții, deși de la întâlnirea cu Mirela pleci cu nenumărate lecții de viață. O lecție inedită despre percepții a primit-o chiar ea de la un domn care strângea prin sală după o conferință pentru părinți ținută la Brașov.

 

„Rămăsesem ultima în sală, el strângea mesele și scaunele și m-a felicitat. Și mi-a zis, cu un accent ardelenesc: «Doamnă, eu pe toți i-am văzut, toți psihologii și experții, toți au fost pe-aici. Eram liber azi, dar i-am zis nevesti-mii: iară vine una să mă învețe cât de prost îmi cresc eu copiii, mă duc s-o văd și pe-asta. Te-am văzut și i-am scris la nevastă: femeie, eu mai stau, că-i fain»”. 

Mirela râde când îmi povestește, reproducând întocmai accentul domnului.

„Mi-a plăcut sinceritatea lui, așa că l-am întrebat: «Bun, dacă dumneata i-ai văzut pe toți și totuși mi-ai spus mie bravo, ce am avut eu în plus?».

Și omul mi-a zis cinstit: «Păi nu m-ai făcut să mă simt prost, mi-ai dat încredere că orice aș fi greșit ca părinte se poate repara, cu condiția să încep chiar acum. Și zău doamnă, eu știam deja tot ce ai spus acolo, dar nu știam că lucrurile se poate face așa simplu. Părea prea simplu, dar acum mă duc acasă și abia aștept să aplic ce m-ai învățat»”.

Mirela Retegan: Da, îi atrag și îi schimb într-un fel. Uite, cea mai tare experiență am trăit-o cu o doamnă din Lugoj. Pe atunci lucram la radio, la Național FM, făceam o emisiune numită „Partea bună”. Se chema așa fiindcă refuzam să discutăm lucruri negative.

Și, în fiecare emisiune, exista o doamnă din Lugoj, „doamna Ecaterina”, care telefona special ca să ne recite câte un psalm din Biblie.

Pe colegii mei îi enerva, așa că aveam o alegere: ori mă enervez și eu, ori mă joc. Am decis să mă joc, fiindcă era o femeie simplă, dar deșteaptă și cu umor.

Puteam să râdem, fiindcă zău acum, nu poți să te iei în serios recitând psalmi la o emisiune radio de divertisment.

De câte ori suna, glumeam cu ea și o făcusem un fel de vedetă a emisiunii, îi făcusem și jingle-ul ei: „Tadadam… doamna Ecaterina!”. (Râde).

Ei, și la un moment dat aveam un eveniment la Muzeul Satului din București și dădeam invitații celor care sunau în emisiune.

Și i-am zis „Doamna Ecaterina, v-aș fi invitat și pe dumneavoastră, dar sunteți departe, în Lugoj”. ”Invită-mă”, mi-a zis ea. „Mi-e egal dacă dorm în tren sau acasă. Eu mâine dimineață sunt la Muzeul Satului”.

La ora 10 dimineața, a doua zi, am găsit-o în fața muzeului. Deși nu mai fusese niciodată în București, organiza un grup de chinezi care se rătăciseră. (râde)

Și n-o să-ți vină să crezi, dar au venit peste 200 de oameni, ascultători din toată țara, doar ca să o cunoască pe doamna Ecaterina. Au venit pentru ea.

 

Eu mi-o imaginasem o băbuță, dar era o doamnă înaltă, slabă, drăguță. La final a venit să mă îmbrățișeze și i-am zis ,,Doamna Ecaterina, e ora 12, până la 15 eu sunt liberă”.

I-am dăruit o eșarfă pe care o adusesem din vacanța în India, am urcat-o în mașina mea, am oprit-o la toate obiectivele turistice din București și i-am făcut poze timp de trei ore.

I-am scos fotografiile la imprimantă și i le-am trimis apoi prin poștă, într-un album. A zis că a fost experiența vieții ei.

Așa că da, atrag oamenii, dar efortul pe care-l fac, după ce ei se apropie, este să merg până la capăt. Degeaba vin oamenii spre tine dacă tu nu știi să creezi momente sau n-o faci cu sufletul.

Momentul cu doamna Ecaterina nu l-am pregătit, pe loc am simțit să fac asta și am făcut-o. Pe alți colegi de radio îi enerva faptul că femeia asta suna zilnic cu psalmul ei, dar eu am ales să o transform într-un personaj pozitiv.

Când ne plimbam cu mașina prin București, ea mă întreba unde sunt câinii vagabonzi și aurolacii, că așa auzise ea că e Bucureștiul.

Și i-am zis „Doamna Ecaterina, fiecare își face Bucureștiul cum îl vede el. Așa arată Bucureștiul meu”.

Noi vedem lumea și oamenii așa cum suntem noi, iar asemenea momente sunt „jucăriile” pe care eu mi le fac singură ca să fiu fericită și să-mi umplu sufletul, nu aștept să vină din afară. Mă ocup eu.

Mirela Retegan: Eu doar îi ajut pe copii să formuleze niște nevoi pe care ei nu știu să le spună și pe care părinții au nevoie să le audă, ca să-i înțeleagă.

Asta încerc cu fiecare spectacol Zurli.

Când ies pe scenă și spun „Știți că mie nu mi-a dat nimeni niciodată un pupic de noapte bună?”, vezi părinți cu lacrimi în ochi. Copilul din ei își cere drepturile. Învaț copiii să ceară dăruind ei mai întâi și folosesc pentru asta observații ale mele, pe care le transform în povești.

Știi ce e pupicul de noapte bună? Este binecuvantarea pe care părintele i-o dă copilului lui, în singurul moment din zi în care copilul rămâne singur.

Un copil e singur doar în somn, în rest e tot timpul cineva pe lângă el. Când l-ai pus în pat, l-ai lăsat în mâna destinului, a lui Dumnezeu, cum vrei să spui.

Dincolo de acel pupic pe creștet nu poți să intervii mai mult în mintea lui, în ceea ce se întâmplă în subconștient, în visele lui. Acolo se luptă singur. Nu degeaba pe frunte e și „al treilea ochi” și locul în care preoții pun mirul.

Am tot felul de conexiuni de genul ăsta, dar îmi vin firesc. Și scriu despre ele, iar oamenii zic „Wow, nu m-am gândit niciodată așa, dar ai dreptate…”.

Văd ceea ce oamenii simt instinctiv, doar că ei nu știu întotdeauna să formuleze senzația. Am avut la un moment dat și o revelație legată de pozitivism și de oamenii care se duc peste mări și țări să-i reînvețe cineva binele și să le dea niște rețete de fericire.

Dacă ne amintim un pic de bunicii noștri, cum ne spuneau ei? „Fă bine și adă apă”. „Fă bine și închide poarta”. „Fă bine și nu te mai sfădi cu mama”.

Acel „fă bine” noi l-am transformat într-un „te rog”. „Fă binele” bătrânilor era despre a fi generos, exact generozitatea pe care o învățăm acum din cărți motivaționale. ”Te rog”-ul cu care l-am înlocuit noi e strict despre noi. ”Eu vreau, fă-mi mie”.

Noi am schimbat niște mantre clare și simple în ceva toxic și egocentrist și ne mirăm de ce nu funcționează și avem nevoie să mergem la capătul lumii să ne reînvețe cineva cum să facem.

Mirela Retegan: În 3 ore eu fac un fel de stand-up comedy, îi port într-un carusel de emoții, mă etalez, mă autoironizez, mă dau exemplu.

Nu sunt expert în parenting, nu dau lecții, ci vorbesc despre mine, despre experiența mea, despre cum văd eu lucrurile și despre ceea ce am încercat pe mine și pe copilul meu.

Nu mă pot contesta fiindcă eu sunt cu gașca Zurli, pe care copiii lor o iubesc de ani de zile. Nu pot să spună „A venit nebuna aia să ne vorbească despre cum să ne creștem copiii”. Eu le dau exemple simple, firești, și de asta nu mă pot combate.

Dar știi ce am observat? Gașca Zurli nu e contestată, nu vine nimeni să ne combată fiindcă nu are cum, în schimb există un anumit grad de „hipstereală”. Un fel de elitism.

A postat la un moment dat Chinezu ceva legat de noi și o doamnă a lăsat un comentariu de genul „Da, eu inițial am tot zis NU, NU, NU trupei Zurli, până când am văzut un spectacol și mi-a plăcut la nebunie”.

Și nu m-am putut abține și am întrebat-o: „Doamnă, sunt și eu curioasă: de ce ați tot zis NU?”.

Și mi-a răspuns femeia: „Fiindcă Zurli e ceva ce place tuturor și noi nu vrem să fim ca toată lumea. Eram convinsă că e un show pentru mase. Dar la un moment dat ne-am nimerit în Piața Constituției, la un concert Alina Manole, eu eram cu fetița mea, iar ea se uita la tine. Și tu ai venit, ai pupat-o pe frunte și te-ai întors pe scenă. Și mi s-a părut extraordinar că ți-ai găsit timp să bagi în seamă un copil care se uita lung la tine. Atunci mi-am dat seama că tu chiar crezi în ceea ce faci”. 

Și știi… tot fetița mea, Maya, mi-a explicat foarte simplu, apropo de cum Zurli place tuturor și cum asta uneori e straniu.

La început eram underground cu trupa, era un proiect nou, n-aveam decoruri, nu aveam nimic în afară de mesajele noastre. Au trecut anii și de curând, la un spectacol la Palatul Copiilor, Maya a văzut intrând în sală o doamnă care nu părea să se potrivească în peisaj.

Era botoxată puternic, avea niște unghii imense, era mulată, sclipicioasă, sincer nu avea nicio legătură cu povestea de acolo.

Dar, uitându-se mai bine, a văzut că doamna asta avea de mână o fetiță îmbrăcată în rochie de Fetiță Zurli, coafată ca fetița Zurli.

Fetița ei iubea Zurli, iar mamele sunt mame, indiferent sub ce forme vin. Aparent femeia aia nu se potrivea în spațiu, dar fetița ei era de acolo. Și copilul e motorul în orice.

Uneori, un copil poate fi șansa părintelui de a crește și de a deveni mai bun. Fata mea, Maya, e mult mai înțeleaptă și matură decât mine, iar uneori e cel mai bun profesor al meu.

Mirela Retegan: Mulți părinți fac copilul și își imaginează că nevoile materiale sunt tot ce au ei de făcut ori, dimpotrivă, au impresia că trebuie să fii părintele perfect după toate principiile de parenting.

Eu le spun să uite ce au citit că „trebuie” să facă și să stea pur și simplu să se uite la copiii lor, să petreacă timp cu ei, să-i asculte, să-i observe, să-i vadă cu adevărat.

Ne ocupăm timpul cu activități pentru copil, facem lucruri PENTRU ei, dar nu împreună cu ei. Pentru mine a fost un șoc când am întrebat-o pe Maya care au fost cele mai importante trei momente petrecute de noi două împreună.

De pe la 6 ani eu am început să o duc în vacanță la Disneyland, în Laponia, peste tot. Dar când am întrebat-o, a zis că momentele cele mai frumoase au fost cand am mers la Dej cu mașina și am cântat tot drumul, apoi când am fost în Vamă și am dormit în mașină după ce am stat pe nisip și ne-am uitat la stele, și la Poiana Brașov, iarna, când am stat la o terasă, acoperite fiecare cu o pătură, și am jucat cărți.

Am rămas uimită și atunci am realizat că acele călătorii la Disneyland și în Laponia erau lucruri pe care mi le doream EU pentru ea.

Pentru ea erau asociate cu niște momente de alergătură de dimineața până seara, iar momentele speciale rămăseseră în mintea ei cele în care eu eram relaxată, la volan, cu toată atenția mea îndreptată asupra ei. Pentru Maya asta a contat: nu hotelurile de 5 stele, nu Mickey Mouse, nimic.

Și ca părinte poate fi o revelație exasperantă, e prea simplu, îți vine să zici: „Pentru ce mă zbat eu dacă ai nevoie doar de atâtea lucru?”. (Râde)

La doi ani și jumătate, ne uitam împreună la televizor, la „Supernanny” și i-am zis „Vezi ce rău e copilul ăla?”. Iar ea mi-a răspuns: „Dar pe mama lui n-o vezi? De ce și-a ales-o? Eu, înainte să te aleg, m-am consultat cu Dumnezeu. Și i-am zis «Doamne, e okay femeia asta, e în regulă?». Și Dumnezeu a zis da, așa că te-am ales. El de ce n-a ales?”. Îți dai seama că simți o transpirație rece pe coloană când auzi așa ceva, rostit cu atâta inocență. (Râde)

Tot Maya m-a întrebat: „De ce, în toate poveștile, mămicile adevărate mor?”.

Nu mi-am pus niciodată problema până să mă întrebe ea, dar da… în toate basmele mama bună moare în primele trei rânduri și prințesa rămâne cu tata care aduce o vitregă și pleacă. Maya m-a obligat să reinventez aceste povești, le-a înviat pe mame, a schimbat totul cap-coadă. Ea cerea asta și mă obliga să fiu activă și atentă la tot.

Mirela Retegan: Ca părinte, trebuie să ai exercițiul poveștilor, de la asta pornește totul și e logic.

Dacă vrei să-ți fie copilul bun la matematică, știi că el trebuie să exerseze. Dacă vrei să fie bun la română, la fel. Dar tu, părintele… ce faci ca să fii mai bun la parenting și la vorbit cu copilul?

Trebuie să faci un efort în fiecare zi. Dacă te gândești zilnic cum să faci o bucurie copilului tău, încep să-ți vină firesc, devine un fitness al minții.

De exemplu, copiii învață la spectacolele Zurli că, dacă îți dorești ceva, îți formulezi dorința cu voce tare, nu ții în tine.

Îi pun să strângă pumnii și să spună cu voce tare ce își doresc. Apoi îi întreb: „Dacă tu vrei acum o bicicletă și alt copil e departe de mămica lui și vrea la mama, ce e mai important?”. Și copilul spune imediat: „Copilul care nu e cu mămica lui”.

„Păi și dacă sunt mai mulți copii care și-au pierdut mama și o caută? O să vină și rândul bicicletei tale, dar trebuie să ai răbdare”. Copilul înțelege și i se pare firesc, nu se mai revoltă.

Apoi îi întreb: care credeți că e cea mai mare dorință a părinților voștri? „Să fim noi sănătoși”. Da, și asta, dar ce altceva? „Să fim cuminți”. Nu, părinții își doresc copii fericiți, nu cuminți.

Cea mai mare dorință a părinților voștri a fost să vă aibă pe voi. Știți cum au făcut? Au strâns pumnul, au închis ochii și și-au pus o dorință: „Ne dorim o fetiță/un băiat pe care să-l/s-o cheme așa, să aibă un zâmbet așa, ochi așa….”. Li s-a îndeplinit dorința? Voi sunteți exact cum și-au dorit ei. Sunteți perfecți.

Când mami și tati uită că voi sunteți perfecți și vă ceartă pentru tot felul de mărunțișuri, mergeți și spuneți-le: „Mami, tati, ați uitat că sunt perfect?”. Fiecare dintre voi este perfect pentru tatăl și mama lui. Și tu, și tu, și tu.

E ceva simplu, dar acel copil va ține minte toată viața analogia asta.

Mi-aș dori ca în școală să existe cândva „ora Zurli”, fiindcă școlii românești îi lipsește povestea. Nu fi aspru cu copilul, nu-i spune cuvinte seci, nu scoate cartonașul roșu ca să i-l fluturi în față. Spune-i o poveste, fiindcă așa copilul va înțelege și va ține minte pentru totdeauna.

Știi, eu am pornit Zurli într-o perioadă în care Maya stătea cu tatăl meu și se uita la „Numai iubirea”, prima telenovelă românească.

Am stat 3 ore cu ea în Piața Constituției, în soare, ca să facă poze cu Oana Zăvoranu. (Râde) Nu existau spectacole de succes pentru copii, ceva românesc care să adune copiii laolaltă. Acolo a fost declicul meu, fiindcă eu poveștile le aveam, i le spuneam deja Mayei seara.

De exemplu, povestea cu strânsul pumnului și cu dorința am inventat-o într-o seară când Maya era mică și plângea că vrea în Laponia, la Moș Crăciun.

M-am așezat lângă ea și i-am spus să strângă pumnii și să zică „Vreau în Laponia”. A făcut-o, a deschis ochii și, tot printre lacrimi, mi-a zis „Vezi, nu s-a împlinit dorința!”.

Așa că eu am sărit din pat și am exclamat: „Doamne, cum nu ne-am dat seama? Uite cum suntem îmbrăcate: în pijama amândouă. Cum să apărem în fața lui Moș Crăciun? Tu-ți dai seama, dacă ni se îndeplinea dorința pe loc, că ajungeam în halul ăsta în fața Moșului?”.

Și ea s-a gândit: „Ce facem dacă se îndeplinește dorința la noapte?”. ”Păi ai spus că vrei în Laponia. Ne îmbrăcăm în costume de schi, ne luăm mănuși, căciuli, bocanci, și ne culcăm așa. Dacă se îndeplinește dorința la noapte, suntem pregătite. Dacă nu, murim de cald, dar măcar am încercat”.

Și s-a uitat Maya la mine, cu reproș: „Mama, pe bune?”. 

Vezi? Am dus povestea până la extrem, până în punctul în care să-și dea ea singură seama că e o prostie.

Dacă îi spuneam „Taci din gură și dormi, termină cu tâmpeniile”, ar fi adormit plângând și atât. Cam așa e cu poveștile.

Gândește-te la copil și proiectează în mintea ta cea mai frumoasă imagine a lui, apoi găsește un mod de a-l surprinde cu ceva zilnic. Cum să ai o relație bună cu copilul dacă tu nu faci acest efort? Folosește-ți imaginația.

Când ești îndrăgostit te gândești tot timpul la cel iubit, îl vezi într-o aură. Îndrăgostește-te un pic și de copilul tău.

Mirela Retegan: Am un prieten care râde de mine și zice „Asta-i sectă! Eu am venit aici să bifez un spectacol, nu să plâng, să cânt, să mă emoționez”. (râde)

Ei bine noi nu bifăm, la un teatru clasic te duci să privești ceva pasiv, dar la noi nu. După fiecare spectacol din turneu eu mă așez într-un colț și fac o cură de plâns.

Uneori am impresia că o să crape inima în mine de câtă emoție trebuie să ducă, fiindcă noi nu acolo nu facem niște roluri învățate dinainte, noi ducem o misiune.

Uite, îți dau un exemplu. Eu, în spectacol, sunt corespondentul adultului, iar fetița Zurli e copilul. Ea dă replicile copilului și eu răspund problemelor și trăirilor ei, explicându-i lucrurile delicat și copilului, și adultului, printr-o poveste.

Ea spune la un moment dat: „Știi, tanti prezentatoarea, că noi suntem fluturași, tu ești o mamă fluture și dacă voi, mama-fluture și tata-fluture, ne suflați în aripi, noi putem zbura până la stele? Promiți că vei sufla mereu?”.

Și eu spun „Da, nu numai că promit eu, dar hai să facem cu toți cei de aici o promisiune. Copii, voi le dați câte un pupic părinților, iar oamenii mari pun degetul pe nasul copilului lor și spun: «Promit să fiu toată viața alături de copilul meu, la bine, dar mai ales la greu».

Părinții spun „promit”, apoi eu spun ”Acum zburați, fluturașilor!”. Ei, și să vezi 5000 de oameni mititei care-și desfac brațele, în timp ce fetița Zurli începe să cânte „Iubește-mă mamă, iubește-mă”.

Se plânge, se râde, totul e cu iubire. E delicat și sincer.

Nu vii să le spui părinților: „Nu v-ar fi rușine să le faceți cutare sau cutare lucru copiilor voștri? Nu sunteți părinți buni, nu faceți aia, aia și aia”. Cu blândețe trebuie să ajungi la sufletul oamenilor, să-i faci să se deschidă, să devină cele mai bune variante ale lor, pentru copii.

De asta spun că la Zurli nu vii să bifezi, e o emoție pe care și noi ne-o asumăm.

Mirela Retegan: India nu m-a marcat în felul ăsta, în schimb Africa da. Am avut în viață două momente de fericire deplină. Primul a fost când am născut-o pe Maya. Al doilea l-am trăit în Manyara, o rezervație unde sunt peste 1000 de păsări flamingo și animale de toate felurile.

Priveam în jur și-mi curgeau lacrimile de emoție, acolo am avut senzația de perfecțiune, senzația că Dumnezeu a lăsat totul perfect pe lume și că noi trebuie doar să ne bucurăm de toate. Nu există ceva mai elegant pe lume decât un grup de girafe alergând, mai iubitor decât o maimuță jucându-se cu un pui de maimuță. Acela a fost un moment cu totul special.

Am o prietenă psiholog care m-a învățat să meditez și mi-a explicat și despre energii. După ce am vorbit cu ea m-am relaxat în multe privințe. Am înțeles că, dacă nu-ți place cineva, înseamnă doar că energiile voastre nu se potrivesc.

Când dai mâna cu un om, acela e primul schimb de informație. Nu e vorba de fermitatea mâinii, ci de energiile care sunt acolo.

După ce-ți atingi mâna cu un om simți dacă ai ceva în comun cu el sau dacă nu o să aveți nicio treabă vreodată, fiindcă energiile nu se suprapun. Chiar și deochiul despre care vorbeau bătrânii era, de fapt, o pierdere de energie.

Totul se reduce la lucruri simple.

Mirela Retegan: Cred că am avut mereu simplitatea asta, am conștientizat-o la un moment dat, dar târziu. Instinctiv însă, am folosit-o mereu.

Am făcut jurnalism fiindcă mi-a plăcut să reduc totul la esențial, apoi am făcut radio fiindcă acolo trebuie să înlături tot ce e parazit și balast în vocabular, ca să ajungi la esență în 30 de secunde. Tot ce am făcut a servit lucrurilor care erau nativ în mine, chiar dacă pe unele le-am înțeles cu adevărat după 40 de ani.

O să plec curând într-o vacanță la Bruges, eu singură, mi-am luat 4 zile într-un fel de castel. O să fie o vacanță pe tocuri.

Fără niciun obiectiv, doar să fiu frumoasă, să mă bucur de acele zile, să mă încânt singură. Eu am dat voie târziu femeii din mine să iasă la suprafață, mulți ani mi-am pus singură o barieră, fiindcă aveam niște nesiguranțe fizice. Îmi conștientizam complexele, dar acum nu le mai am, sunt asumată.

De multe ori trec pe lângă oglindă și-mi spun „Ești tare drăguță azi” (râde). Cred că, dacă ne lăsăm energia să plece înaintea corpului, oamenii nici nu mai apucă să vadă corpul, simt doar starea noastră.

Am slăbit în ultimele luni cu un regim simplu: mănânc la ore fixe, 3 mese și 2 gustări. Așa am înțeles în sfârșit de ce străinii pot mânca baghete, brânzeturi, paste la orice oră și nu se îngrașă.

Îi vezi că la 10 fix își scot baghetele, le savurează, după care nu-i mai vezi mâncând până peste 3 sau 4 ore, tot la oră fixă.

Noi ne-am obișnuit să ciugulim ceva tot timpul, să ronțăim câte ceva. E un principiu atât de simplu, dar care mi-a schimbat viața. E suficient să aplici lucruri mici ca să vezi rezultate.

Pentru mai multe povești, inspirații și oameni interesanți, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.