Mi-am dat seama devreme în viață că sensibilitatea mea nativă nu este doar un concept metaforic, ci și unul cât se poate de fizic.

 

Dincolo de empatia mea ieșită din comun pentru anumite situații și cauze, am fost mereu extrem de sensibilă – tactil și cât se poate palpabil – la tot felul de lucruri lumești.

 

Mai precis: toate sandalele deschise mă bat, nu suport anumite fibre aspre sau care gâdilă, tai imediat etichetele la orice, nu-mi plac decât mânecile trei sferturi, am un singur tip de ghete damă pe care le agreez (și musai trebuie să aibă talpă cu rizuri) și alte lucruri pe care eu le arhivez în categoria ciudățeniilor mele încântătoare.

 

Da, pentru mine sunt încântătoare fiindcă m-am împăcat de multă vreme cu ele și le-am îmbrățișat pe deplin.

 

În fond, toți avem micile noastre lucruri atipice, iar în cele mai multe cazuri ele merg mult dincolo de tăiat etichete sau de căutat același model de ghete de damă la nesfârșit.

 

În cazul meu, ACEL calapod care să semene cu ghetele roșii în care am „trăit” cândva doi ani de masterat și am bătut toată Europa. Ghetele din imagine.

 

Anul acesta a fost total atipic pentru mine, nu doar la nivelul întâmplărilor profunde, ci și al acestor mărunțișuri lumești.

 

În primul rând, au început să-mi placă rochiile cu bretele, care până acum mi se păreau un nonsens.

 

Am revenit la părul creț și m-am reîndrăgostit de ochelari.

 

Apoi, m-am trezit petrecând toată vara, toamna și, iată, câteva săptămâni din iarnă, în două perechi de sandale cu toc de 8 centimetri.

 

Mi-au plăcut atât de mult încât mi-am cumpărat același model în două culori diferite și am marcat o premieră: prima mea vară în sandale cu toc, urmată de o toamnă târzie… în aceleași sandale.

Am primit multe întrebări despre ele, iar faptul că au fost atât de esențiale vieții mele din acest an m-a dus cu gândul la ceva: cum ar fi dacă, pentru fiecare lucru din viață care considerăm că nu e pentru noi, există de fapt varianta care ni se potrivește perfect?

 

Doar că nu am găsit-o încă.

 

De la sandalele și ghetele roșii ”perfecte” până la vocația vieții.

 

Ce s-a întâmplat special anul acesta? Probabil… eu m-am întâmplat.

 

Pentru că, în ciuda titlului acestui articol, aceasta nu este o poveste despre sandale și ghete.

 

Am ajuns la un anumit nivel de maturitate, înțelepciune, cunoaștere de sine încât inclusiv lucrurile mici au început să se ordoneze.

 

În timp ce aranjam în cutii, cu un oarecare regret (dar este, totuși, noiembrie!), sandalele despre care vorbeam mai sus, mi-am dat seama că aversiunea mea de-o viață nu era pentru un anumit tip de încălțăminte, pentru un croi de rochie sau un anumit tip de ghete.

 

Era o aversiune față de starea indusă de un obiect de îmbrăcăminte sau încălțăminte care nu îmi era confortabil, care nu se potrivea cu stilul meu de viață, cu așteptările mele sau cu ciudățeniile mele.

 

Minunatele sandale cu care aș fi fost dispusă să intru și-n prima zăpadă nu aveau nimic mai deosebit în afară de faptul că mă lăsau să fiu… eu.

 

Nu le simțeam inoportunându-mă în vreun fel, făcându-mi viața mai grea sau silindu-mă să-mi evaluez plimbările pe principiul „Oare rezist să merg cu ele un kilometru fără să fac bătături sau mai bine iau mașina?”.

 

Mă lăsau… să trăiesc liber. Și atât.

 

La fel și ghetele roșii pe care le-am iubit atât. Erau ca o poveste de iubire în care totul se desfășoară firesc.

 

Am avut această revelație acum câteva săptămâni, când m-am trezit plimbându-mă prin Paris șase kilometri în sandalele sus-amintite, o distanță pe care înainte o parcursesem doar cu balerini, teniși sau alte tipuri de încălțăminte fără toc.

 

Vreme de mulți ani, am considerat că unele lucruri trebuie să fie dificile. Fiindcă, pur și simplu, nu există ceva potrivit pentru mine, fiindcă sunt prea atipică, fiindcă ceea ce caut eu nu există.

 

De la o pereche frumoasă de sandale care te strânge, până la o situație care-ți face bătături pe suflet.

 

Suntem învățați de mici niște lucruri care se întipăresc undeva și nu mai pleacă, ca o etichetă atât de lipicioasă încât oricât ai vrea să o răzuiești, tot mai rămân urme de hârtie sau lipici:  Nu poți avea orice îți dorești, Viața e grea, totul e o luptă, Trebuie să strângi din dinți, Trebuie să tragi tare, Trebuie să treci peste orice, Trebuie să te adaptezi.

 

 

Îmi aduc aminte un lucru pe care ni l-a spus profesoara noastră de filosofie din liceu: Esența maturității este să înțelegi că tu trebuie să te adaptezi la viață și nu ea la tine.

 

Parțial e adevărat, doar că noi, oamenii, ducem totul în extrem și devine aproape imposibil de crezut că ar putea exista ceva adaptat de viață special pentru noi.

 

Aproape perfect, potrivit, neforțat.

 

Că nu e întotdeauna necesar să tăiem bucăți din noi ca să ne sculptăm în forma pe care o cere viața.

 

Internalizând acest raționament, cu timpul încetăm să mai visăm că unele lucruri ni s-ar putea potrivi firesc și fără efort și că ne-ar putea face să ne simțim bine în pielea noastră, așa că nici nu mai îndrăznim să le căutăm.

 

Și, exact ca în pilda cu „când te aștepți mai puțin”, odată ce ne găsim pe noi, ele… apar.

 

Nu, nu ca prin magie, ci prin munca pe care am făcut-o să descoperim ce ne place, ce ne dorim, ce nu suntem dispuse să tolerăm, ce NU ne face fericite. Dar apar sigur.

 

Apar de pe un site de sandale, de pe un site de ghete de damă sau de la un eveniment total improbabil, unde cunoști absolut întâmplător și copleșitor de accidental marea iubire a vieții tale.

 

Toate exemplele de mai sus au de-a face cu personaje complet reale și nimeni nu a mai fost rănit – sau bătut de pantofi – odată ce aceste întâlniri providențiale (dar tangibile!) s-au produs.

 

Aveți curaj să credeți în firescul vieții și nu vă mulțumiți niciodată cu nimic, indiferent că e o pereche de sandale, o prietenie, o vocație sau orice… care vă face bătături pe corp sau pe inimă.