Dincolo de glumele cu Donald Trump și Kim Jong-Un de pe Twitter sau ocazionalele știri despre (încă) un exercițiu nuclear pregătit de Pyongyang, Coreea de Nord este o țară cu însemnătate directă în istoria noastră, a românilor. Da, poate se află la zeci de mii de kilometri distanță, dar de acolo și-a luat cândva Nicolae Ceaușescu inspirația pentru o bună parte din politicile pe care le-au simțit pe pielea lor cei care au prins anii ’80. Eu am fost unul dintre ei.

 

Cultul personalității, serbările megalomanice, blocurile tip cutie-de-chibrit, raționalizarea mâncării, a energiei și a tot ceea ce putea reprezenta confort sau bunăstare pentru locuitori, toate astea sunt înțelepciuni însușite de la tatăl lui Kim Jong-Un, cu care Ceaușescu a făcut schimb de experiență prin nefasta vizită din 1971.

 

Am fost în Coreea de Sud în 2010 și recunosc că am simțit o oarecare fascinație morbidă față de Nord și de relația sudcoreenilor cu el. Am citit mult, am pus întrebări, am vizitat tot ce avea legătură cu misteriosul și pe-alocuri-sinistrul Nord. Și acum țin minte o pagină dintr-un album foto cu Coreea de Nord. Pe pagină era imaginea unor cizme de cauciuc ordinare, de culoare portocalie, închise într-o vitrină de sticlă.

 

Legenda spunea așa: „Aceste cizme se află expuse la Muzeul X din Pyongyang, după ce Kim Jong-Un a trecut cu privirea pe deasupra lor în timpul unei vizite de lucru pe șantierul Y”. Cum să nu fii terifiat și intrigat de o țară în care privirea conducătorului înnobilează, sanctifică, naște opere de artă?

 

Fascinată și oripilată în doze egale, am vrut să vizitez DMZ, zona demilitarizată, porțiunea tampon dintre cele doua Coree, pe graniță. Mai exact la nord de linia trasa cu rigla de-a lungul para­lelei 38, deasupra orașului sud-coreean Panmunjeom. DMZ are 248 de kilometri lungime, o lățime de patru kilometri și este cea mai puternic-militarizată zonă de pe Glob.

 

Drumul de la Seul pana la DMZ este parcurs pe o autostradă modernă, mărginită de tufe galbene de forsiția, dincolo de care se află doar sârmă ghimpată cât vezi cu ochii. Pentru a separa două ideologii e nevoie de 500 de kilometri de sârmă ghimpată și două milioane de soldați. După război, cele două Coree au semnat un armistițiu, dar până pe 27 aprilie 2018, la întâlnirea istorică dintre cei doi lideri, nu s-a pus problema de PACE. 

La DMZ poți vizita inclusiv cele 4 tuneluri săpate, din 1974 până în 1990, de către nord-coreeni pe sub zona demilitarizată. Din cele patru, doar Tunelul 3, de 1.600 de metri, este vizitabil, la 150 de metri sub pământ, printr-un culoar nu mai înalt de doi metri și lat de tot atâta. 

 

Am fost acolo, cu casă de protecție, și m-am simțit la fel cum trebuie să te simți în mină, mergând cu capul aplecat prin umezeală și beznă. Nu am avut voie să fac poze, dar pereții sunt vopsiți în negru, fiindcă atunci când a fost descoperit, nord-coreenii l-au vopsit repede antracit ca să spună că doar încercau să facă exploatări de cărbune în zonă. L-au vopsit cu vopsea neagră, nici măcar cu praf de cărbune. Scuze copilărești și stupide, dar cam așa s-a scris istoria celor două Coree în ultimii 65 de ani: cu argumente neverosimile și decizii imposibil de reconciliat cu logica.

 

La finalul tunelului se află o ușă masivă de fier, înconjurată de sârmă ghimpată. Ușa are o ferestruică prin care se poate distinge o încăpere goală, de zece metri, și încă o ușă. „Prima încăpere este minată, iar dincolo de a doua se află Coreea de Nord”, mi-a spus ghida. Coreea de Nord, la finalul unei uși sub pământ, printre mine. Suprarealist.

 

Dar nici măcar aceasta nu avea să fie partea realmente suprarealistă a experienței. De-o parte de alta a DMZ se află câte un „Sat al păcii”. Pe partea sud-coreeană, acesta se numește Taesong-dong (,,Satul libertății”). Regimul nu are însă nicio legătură cu libertatea: stingerea se dă militărește, la 23, cu ferestrele și ușile ermetic închise. Pe latura nordică, satul este o adunătură de clădiri albe, de un albastru strălucitor și cu niște standarde de lux neverosimile pentru viața reală din Coreea de Nord, plus megafoane în care răsunau învățăturile lui Kim-Il Sung (pe atunci), actualmente Kim Jong Un. Practic, e un sat de propagandă, pe care o armată de nordcoreeni îl lustruiesc zi-lumină, ca să lucească de curățenie și de bunăstare. 

 

Și totuși, ceea ce m-a impresionat cel mai tare la sud-coreeni, după ce am navigat prin reperele stranii și neverosimile ale relației cu nordul, a fost capacitatea lor extraordinară și sfâșietoare de a spera. Nu doar la modul declarativ, ci faptic. Orice sud-coreean pe care l-am întrebat de relația nord-sud mi-a spus, cu convingere deplină, că se va rezolva la un moment dat conflictul. Că sudul și nordul se vor reuni. Că e doar o chestiune de timp. De la copii și până la oameni bătrâni, cu lacrimi în ochi.

 

Sudcoreenii trăiesc în această realitate încă din vremurile când era doar o utopie, iar dacă răbdarea și speranța ar putea lua formă tridimensională, s-ar numi DORASAN. Ultima gară din Coreea de Sud, din mijlocul zonei demilitarizate DMZ.

La intrare tronează un panou imens: „Aceasta nu este ultima stație din Sud, ci prima stație către Nord”. O gară perfectă, impecabilă, nou-nouță și nefolosită. Din marmură, sticlă și oțel, fusese renovată din nou în 2007 și mi-a amintit de un decor de teatru pustiu. La fel ca satul nordcoreean al libertății, dar ieșită dintr-o dorință sinceră prin naivitatea ei.

Ghișeele aveau angajați, deși nimeni nu cumpărase bilet în ultimii 60 de ani, sala de așteptare era spălată zilnic de o doamnă cu mopul și găleata. Dorasan trăia, fără să trăiască de fapt. Mi s-a părut unul dintre cele mai ciudate și triste locuri în care am fost. Atâta speranță irosită.

 

Și acum, dacă închid ochii, văd aievea sălile de sticlă din Dorasan și aud cuvintele ghidei, în timp ce-mi arăta cu mâna panoul cu „Pyongyang Track”: „Într-o zi, de aici vor pleca trenurile spre Pyongyang”. Recunosc că nu am crezut nicio clipă că țara unde cizmele de cauciuc sunt binecuvântate de privirea conducătorului iubit s-ar putea reconcilia vreodată cu această Coree a speranței și a așteptării.

 

Și totuși, istoria m-a surprins. Primul gând care mi-a venit în minte când am citit că liderii celor două țări se vor strădui, în decursul acestui an, să definitiveze discuțiile de pace a fost la DMZ, care probabil va înceta să existe. Și la gara Dorasan, din care n-a plecat niciun tren în ultimii 65 de ani. Cel mai ciudat loc din amintirile mele ar putea să devină o simplă gară, un nod feroviar banal între două țări. Și asta mi se pare ceva extraordinar.