Iubesc filmele vechi.

În articolul anterior – Lista scurtă a filmelor mele preferate – spuneam că am o tenacitate supranaturală în a căuta filme vechi.

Chit că mai țin minte doar numele unui personaj sau cel mai vag detaliu, scotocesc până găsesc. Inclusiv cu anii, dacă e cazul. Așa s-a întâmplat, spre exemplu, cu un film horror vechi văzut în copilărie la TVR, pe care l-am „vânat” ani buni: ”The Night Has Eyes”, din 1942. Lista mea de astfel de „descoperiri” include mult mai multe titluri, dar nu ele fac obiectul acestui articol.

Am exclus din lista care urmează filmele clasice renumite, pe care le cunoaște cam toată lumea, cum ar fi ”Pe aripile vântului”, ”Cleopatra”, ”Ben Hur”, ”Sunetul Muzicii” și altele asemenea. Sunt filme legendare, dar nu cred că mai e cazul să le recomand eu pentru ca ele să fie văzute.

Este la fel ca în cazul listei cărților mele preferate, unde spuneam că ar fi absurd să vin eu să recomand „Mizerabilii” lui Hugo sau „Madame Bovary”.

Am încercat, în schimb, să fac o listă de filme vechi care mie îmi plac enorm și care NU sunt cele mai cunoscute și popularizate sau care ar fi putut să zboare SUB radarul vostru până acum. Filme care ar putea fi o surpriză plăcută și care v-ar putea deschide și apetitul – dacă el nu există deja – spre cinematografia altor vremuri.

”How to Steal a Million” – 1966

Nu am întâlnit încă un film cu Audrey Hepburn care să nu-mi placă, așa că recomand fără menajamente toate peliculele ei.

Aceasta însă, „Cum să furi un milion”, este de departe favorita mea. Cred că am văzut „Cum să furi un milion” de peste zece ori și de fiecare dată râd cu aceeași poftă și îmi place la fel de mult. Ba chiar mai descopăr câte ceva.

 

Povestea filmului e foarte amuzantă: personajul lui Audrey, Nicole, este fiica unui mare colecționar francez de artă, Charles Bonnet (interpretat de Hugh Griffith, un actor legendar, laureat cu Oscar pentru „Ben Hur”). În realitate, Charles Bonnet este mai degrabă un faimos falsificator de artă, pentru că o bună parte a colecției sale este… opera sa.

Când acceptă să împrumute o sculptură de o extraordinară valoare artistică – „Venus de Cellini”, în valoare de un milion de dolari – unei expoziții la un muzeu parizian, Bonnet pierde din vedere faptul că ea va fi automat expertizată pentru autenticitate în vederea asigurării.

Un mare specialist, renumit pentru detectarea falsurilor, profesor Bauer, este așteptat pentru a realiza testul.

”Și acest Bauer… știe toate testele?”, o întreabă Charles Bonnet pe fiica lui. „El le-a inventat”, îi răspunde, îngrozită, Nicole.

În disperare de cauză, Nicole Bonnet contractează serviciile unui – aparent – hoț de profesie, interpretat magistral de Peter O’ Toole, care să o ajute să fure sculptura în noaptea de dinaintea expertizei, din interiorul unuia dintre cele mai bine-păzite muzee din Paris.

Filmul este un deliciu cap-coadă: de la peisajele din vechiul Paris până la dialoguri, ținutele lui Audrey (semnate de Givenchy, bien sur), glume, totul de o subtilitate cum numai comediile de altădată puteau avea.

Și, cu siguranță veți rămâne cu o expresie în vocabularul vostru, după vizionare. Atât vă spun: „Reacții umane firești”

”The Way We Were” – 1973

Realizat de Sydney Pollack, cu Robert Redford și Barbra Streisand în rolurile principale, ”The Way We Were” este un film despre iubirea improbabilă a doi oameni diametral opuși.

Katie, interpretată de Barbra Streisand, este o tânără cu părul vâlvoi, creț, rebelă, militantă împotriva războiului și activă în viziunile ei politice. Hubbell, interpretat de Robert Redford, este un tânăr dintr-o familie înstărită, fără mari convingeri sau interese de a milita într-o direcția sau alta.

Cei doi se îndrăgostesc în mod neașteptat, fiind atrași unul către celălalt din motive total diferite: Katie se îndrăgostește de relaxarea nestudiată a lui Hubbell și de talentul lui la scris, pentru care nu face niciun efort, iar el este intrigat de forța ei și de tenacitatea cu care își asumă cauze sociale și încearcă să lupte pentru ele.

Filmul urmărește povestea sinuoasă a relației lor, parțial în retrospectivă, de la capătul unui drum la care fiecare dintre ei ajunge să trăiască în siajul propriilor decizii.

Și totuși, chiar dacă ambii sunt asumați în viețile lor, rămâne acea nostalgie dulce a trecutului și a felului în care erau cândva sau ar fi putut fi. Este un film greu de povestit, trebuie văzut și simțit.

„The Way We Were” are și o coloană sonoră superbă, inclusiv melodia omonimă, interpretată de Barbra Streisand. Am pus link-ul mai jos.

”L’aile ou la cuisse” (Aripioară sau picior) – 1976

Louis de Funès are o mulțime de filme reușite, dar „Aripioară sau picior?” este comedia mea preferată cu el.

Nu face parte din seria jandarmilor de la Saint-Tropez, ci este un film separat, în care Louis de Funès este Charles, cel mai temut critic culinar din Franța, autorul unui ghid de profil – trimitere la celebrul Michelin – care îi face pe proprietarii de restaurante să tremure de frică.

Adesea, Charles merge incognito pentru a evalua restaurantele, inclusiv costumat în ținute care să-l facă de nerecunoscut, pentru a vedea cum se comportă realmente personalul cu clienții obșinuiți. În fotografia de mai sus, Louis de Funès este într-unul dintre rolurile sale „travesti”, cel de băbuță inofensivă ieșită la prânz.

În postura de gardian al gastronomiei franțuzești tradiționale, Charles este rivalul de temut al lui Jacques Tricatel, un om de afaceri care produce mâncare semipreparată, iar lupta lor ajunge la cotele paroxismului – și ale amuzamentului extrem – pe parcursul filmului.

Revăzând filmul de curând, la a multa vizionare, m-a amuzat un detaliu: fabrica de semipreparate a lui Tricatel, unde totul se produce dintr-o pastă dubioasă asemănătoare plasticului, era o glumă bună în acele vremuri, dar seamănă dubios cu realitatea zilelor noastre.

În acea perioadă, a anilor ’70, filmul a fost văzut ca o analogie a luptei dintre tradițiile franțuzești și industria americană de fast-food, care începuse să capteze atenția europenilor.

”Splendor in the Grass”- 1961

,,Splendoare în iarbă”, cu Warren Beatty și Natalie Wood, este primul film care m-a făcut să plâng, când eram adolescentă. Să plâng realmente, cu lacrimi.

L-am văzut la Cinematecă și, chiar dacă îmi dau seama acum că era mult prea nuanțat pentru puterea mea de înțelegere de la 13-14 ani, am reușit să-l simt până la inimă. A fost și primul film care mi-a lăsat în urmă un văl dens de tristețe, pe care nu-l puteam explica.

Privind înapoi, cred că tristețea pe care mi-a lăsat-o venea dintr-o bănuială. Intuiam că viața reală, în care abia mă pregăteam să mă avânt, are enorm de multe în comun cu istoria tristă a lui Bud și Deanie. Că mersul vieții e mai mult ca povestea lor neîmplinită decât ca happy-end-urile din desenele lui Disney. Și, pe măsură ce viața și-a făcut loc, mi-am dat dreptate.

Am mai văzut filmul de câteva ori de atunci și între timp s-au adăugat straturi peste straturi de înțelesuri. Este unul dintre cele mai sensibile și răvășitoare filme despre… viață exact cum e ea.

Despre libertatea de a fi cine ești, despre prejudecăți, despre oamenii din jur care-ți vor binele dar nu te înțeleg, despre intențiile bune care distrug vieți, despre aparențe și despre teama care îngroapă suflete.

Chiar dacă e un film din anii ’60, este la fel de actual ca orice blockbuster de la multiplex, pentru că oamenii – indiferent de epocă – nu învață niciodată din greșelile lor.

 

Deanie: Ești fericit, Bud?

Bud: Bănuiesc…. Nu mă mai întreb prea des asta. Dar tu?

Deanie: Mă căsătoresc luna viitoare.

Bud: Da?

Deanie: Da, e un băiat din Cincinnati. Cred că ți-ar plăcea de el.

Bud: Viața așază lucrurile teribil de amuzant, nu? Sper că vei fi foarte fericită.

Deanie: Ca și tine, Bud, nu mă mai gândesc prea mult la fericire.

Bud: Care e rostul, nu? Oricum trebuie să iei ce-ți aduce viața.

”Spellbound”- 1945

Recomand toate filmele lui Hitchcock, pe care le-am văzut de zeci de ori, dar m-am oprit asupra lui ”Spellbound” fiindcă, deși nu este cel mai celebru, este cel care m-a făcut pe mine să mă îndrăgostesc de suspansul hitchcockian.

Filmul este gândit ca un labirint în care la un moment dat nu mai înțelegi cum se interconectează toate potecile, dar care la final leagă toate ițele rămase în aer în stilul tipic al lui Hitchcock. Acțiunea se petrece parțial într-un spital de boli nervoase, în care noul director, medicul Anthony Edwardes, nu este deloc ceea ce pare.

Filmul folosește inclusiv simbolistica visului și a elementelor de psihanaliză, pentru că Edwares are o serie de vise care se repetă înspăimântător și care conțin elemente din teoria freudiană, precum ochii, cărțile de joc, perdelele, foarfecele, aripile și altele asemenea.

Totodată, Edwardes mai are ceva straniu pentru un medic: o aversiune pentru linii paralele, care îi provoacă stări aiuritoare de panică.

”Spellbound” nu are cum să nu vă intrige încă de la primele scene, iar dacă nu ați văzut nici restul filmelor lui Hitchcock, ”Psycho”, ”Vertigo” și ”The Birds” sunt de neratat.

Când am fost în America am vrut să vizitez Universal Studios din Los Angeles special pentru casa din ”Psycho” și decorurile din film care încă se regăsesc integral acolo, iar San Francisco pentru locurile de filmare din „Vertigo”, printre altele.

”Love Story”- 1970

A fost ales în primele zece filme de dragoste ale tuturor timpurilor de către Institutul American de Film, dar este și unul dintre cele mai triste filme care s-au făcut vreodată.

Este povestea lui Jenny și a lui Oliver, doi tineri studenți veniți din medii complet diferite, care se îndrăgostesc împotriva voinței tuturor. Până aici pare o poveste clasică, de tipul „ea săracă și el bogat”, dar dialogurile dintre cei doi au o ironie deșteaptă și fermecătoare, relația lor este una ancorată în realitate, cu bune și cu rele, cu certuri și cu drăgălășenii, nimic nu este idealizat sau excesiv de cosmetizat.

Este un film cu multe înțelesuri, dar mai ales cu o învăluire de tristețe pe care o resimți de la început până la sfârșit. Și, poate la final, reușești să înțelegi cuvintele cu care se deschide filmul. Cu Oliver stând pe o bancă, în fața unui lac înghețat:

“Ce poți să spui despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă. Și deșteaptă. Că îi iubea pe Mozart și pe Bach. Și pe cei de la Beatles. Și pe mine…”

Coloana sonoră rămâne și ea una dintre cele mai frumoase și emblematice din istoria cinematografiei, în special melodia „Where Do I Begin?”, interpretată de Andy Williams. Muzica și-a adjudecat un Premiu Oscar, iar filmul în sine a avut numeroase nominalizări, atât la Oscar cât și la Globurile de Aur.

”Cabaret” – 1972

Am văzut ”Cabaret” când eram mai mică, la filmul de Cinematecă de marți seara de la TVR, și abia după ce am fost la musical-ul cu același nume, la Londra, mulți ani mai târziu, am reușit să înțeleg cu adevărat filmul cu Liza Minnelli în rolul principal.

Am ieșit din sală cu un nod în gât și am căutat filmul din 1972, ca să-l revăd. L-am perceput cu totul altfel.

La prima vedere, „Cabaret” este un film despre societatea decadentă a unui club de dansatoare de cabaret. Se fumează, se bea, se vorbește fără perdea. Toate glumele sunt despre sex și totul se scaldă într-o viață dezlânată și fără responsabilități.

Personajul Lizei Minnelli este o dansatoare de cabaret americană, Sally Bowles, care cunoaște un scriitor britanic timid și introvertit, Brian Roberts, care locuiește în chirie în aceeași clădire. Cei doi devin amanți, iar Sally îl familiarizează pe Brian cu lumea strălucitoare și decadentă a cabaretului, încurajându-l să-și dea frâu liber trăirilor și să nu mai fie încorsetat de timiditate și de preconcepții.

În realitate, ”Cabaret” este o metaforă politică și socială pe care o înțelegi doar dacă știi contextul. Cabaretul la care lucrează Sally Bowles, personajul Lizei Minnelli, este situat în Berlin, în timpul Republicii Weimar din 1931, când influența partidului nazist creștea pe zi ce trece.

Lumea decadentă a cabaretului este, de fapt, lumea ferită de realitate și „cu mâinile la ochi”, care nu înțelege schimbarea care va să vină.

Muzica din „Cabaret” este un șirag de melodii rămase iconice și care toate au un substrat. Spre exemplu, în prima parte a filmului tinerii germani cântă o melodie superbă numită „Tomorrow Belongs to Me”, care la final se transformă, de fapt, în imnul „Hitler Jugend”, al tinerilor adepți ai nazismului.

La fel, unul dintre personaje interpretează o melodie despre o iubire interzisă, denumită „If You Could See Her”, în care explică cât și-ar dori ca lumea s-o vadă pe iubita lui așa cum o vede el și să nu se mai opună relației lor. Ultimul vers, într-un cântec care pare altminteri absolut normal, despre o iubire oarecare, cade ca un tunet: „If you could see her through my eyes… she wouldn’t look Jewish at all”.

Finalul filmului m-a lăsat cu o frază care îmi alunecă și acum în minte, ori de câte ori aud vorbindu-se de „Cabaret” sau îmi vine să fredonez una dintre melodii. Ultimele cuvinte ale lui Brian, în încheierea filmului:

„În visele mele… era un cabaret. Și era un maestru de ceremonii. Într-un loc numit Berlin, într-o țară numită Germania. Și eu dansam cu o fată frumoasă numită Sally Bowles. Și toți, absolut toți, eram căzuți într-un somn adânc…”.

”Judgement at Nuremberg” – 1961

Pentru că tot am pomenit de nazism în ”Cabaret”, recomandarea de mai sus, unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată este, în opinia mea, „Procesul de la Nuremberg”. 

Ca persoană care iubește istoria și și-a făcut lucrarea de dizertație pe „Crime împotriva umanității”, pot fi acuzată de o doză de subiectivitate în această apreciere, însă distribuția strălucită spune totul: Spencer Tracy, Burt Lancaster, Marlene Dietrich, Judy Garland, Montgomery Clift și alți actori de legendă.

Filmul redă, în variantă dramatizată, unul dintre procesele pentru crime de război, ținut în 1947 la Nuremberg. Nu intru în detalii, vă las cu un singur citat din avocatul apărării, Hans Rolfe, care se leagă întocmai cu citatul de la finalul filmului ”Cabaret”, despre care scriam mai sus:

„Dar restul lumii, Onorată Instanță? Unde era restul lumii? Nu știa de intențiile celui de-al Treilea Reich? Nu auziseră cuvintele lui Hitler, în transmisiunile lui făcute în toate colțurile lumii? Nu citiseră intențiile lui în Mein Kampf, o carte publicată în toată lumea? Unde este, Onorată Instanță, răspunderea Uniunii Sovietice, care a semnat pactul cu Hitler și i-a înlesnit acestuia intrarea în război? Vom găsi acum Rusia vinovată? Unde e responsabilitatea Vaticanului, care a semnat un concordat cu Hitler, oferindu-i prima formă de prestigiu? Vom găsi acum Vaticanul vinovat? 

Unde este reponsabilitatea liderului Winston Churchill, care a afirmat, într-o scrisoare deschisă către London Times, că «Dacă vreodată Anglia ar suferi o catastrofă națională, mă voi ruga la Dumnezeu să ne trimită un bărbat cu puterea mentală și voința lui Adolf Hitler». Îl vom găsi acum vinovat pe Winston Churchill? Unde este responsabilitatea industriașilor americani, care l-au ajutat pe Hitler să-și refacă armanentul și au profitat de pe urma acestui lucru? Acum îi vom găsi pe industriași vinovați?

Nu, Onorată Instanță. Germania nu este vinovată de una singură. Lumea întreagă este la fel de responsabilă pentru Hitler precum Germania”.

”Some Like It Hot” – 1959

Cu siguranță una dintre cele mai bune comedii ale tuturor timpurilor, cu Tony Curtis, Jack Lemmon și Marilyn Monroe în rolurile principale, „Unora le place jazzul” este povestea a doi prieteni, Joe și Charlie, care cântă la saxofon, respectiv contrabas, într-un bar ilegal din Chicago-ul anilor ’20, pe vremea Prohibției.

Pentru că într-o seară sunt martori involuntari ai unei reglări de conturi între bandele de mafioți din Chicago, cei doi sunt siliți să fugă împreună cu o orchestră de fete, din care face parte și Marilyn Monroe, deghizându-se în femei: Josephine și Daphne.

Din acel moment, filmul este un montagne-russe de încurcături, idile improbabile și situații savuroase.

Unul dintre citatele mele preferate din istoria cinematografiei este cel de la finalul filmului, când „Daphne”, interprtetat de Jack Lemmon, încearcă să scape de miliardarul tomnatic Osgood Fielding al III-lea, care făcuse o pasiune nebună pentru ea și voia cu orice preț s-o ia de nevastă, neștiind că este, de fapt, un EL.

 

Jerry: Nu ne putem căsători. Deloc!
Osgood Fielding III: De ce?
Jerry: Păi.. în primul rând, nu sunt blondă naturală.
Osgood Fielding III: Nu contează.
Jerry: Fumez! Fumez tot timpul!
Osgood Fielding III: Nu-mi pasă.
Jerry: Ei bine, am un trecut oribil. De trei ani încoace trăiesc cu un saxofonist. 
Osgood Fielding III: Te iert.
Jerry: Nu pot să fac copii… niciodată!
Osgood Fielding III: Putem adopta.
Jerry: Osgood, tu nu pricepi! Of, fir-ar să fie… sunt bărbat!
Osgood Fielding III: Ei, nimeni nu-i perfect!

”What Ever Happened to Baby Jane” – 1962

Dacă ați urmărit serialul „Feud”, despre rivalitatea dintre Joan Crawford și Bette Davis, o bună parte a acțiunii se petrece în timpul filmărilor la „What Ever Happened to Baby Jane?”, un film nominalizat la cinci premii Oscar în 1962.

Eu l-am văzut în clasa a șasea, la televizor (pe defunctul Tele7 abc), și m-a prins atât de tare încât am ratat o oră de franceză (prima oră din zi) ca să-l termin de văzut. E un film care probabil ar fi fost „cu acordul părinților”, dar în acea vreme nu știam de așa ceva.

„What Ever Happened to Baby Jane?” este un horror psihologic avant-la-lettre, jucat de două legende ale cinematografiei.

Povestea este următoarea: personajele lui Bette Davis și Joan Crawford sunt două surori în vârstă, care se detestă reciproc – așa cum se întâmpla și cu cele două actrițe în viața reală – care locuiesc împreună într-un conac decrepit din vechiul Hollywood.

În tinerețe, personajul lui Bette Davis fusese un copil-minune al cinematografiei, cunoscut sub numele de „Baby Jane”. Deși faima ei a apus încă din adolescență și ea are acum o vârstă venerabilă, Jane este obsedată de celebritatea ei pierdută, fiind un copil mare prins într-un corp bătrân.

 

Sora ei, Blanche (Joan Crawford), este tot o fostă actriță de succes, paralizată după un accident de mașină misterios, care este – cel puțin tacit – pus în seama lui Jane. Deși locuiesc împreună, cele două surori se urăsc de-o viață. În vreme ce faima lui Baby Jane apusese în adolescență, Blanche își câștigase celebritatea ca actor adult, accentuând rivalitatea lor până la limita patologiei.

Filmul este zguduitor, grotesc pe alocuri și excelent jucat, iar twist-ul din final te face să reconsideri cu totul modul în care ai judecat personajele. Dar este una dintre capodopele improbabile ale cinematografiei și, dacă îți plac filmele mai stranii, nu trebuie să-l ratezi.

”Wait Until Dark” – 1967

Pentru cei care o asociază pe Audrey Hepburn strict sau delicatețea Sabrinei sau cu prospețimea prințesei din „Roman Holiday”, mai există un film, pe care eu una nu l-am văzut niciodată transmis la noi, dar dintr-un alt registru decât toate celelalte.

Filmul se numește „Wait Until Dark” și pentru acest rol Audrey a primit o nominalizare la Premiile Oscar, în 1967.

”Wait Until Dark” este un thriller, deci cu totul diferit de celelalte filme ale lui Audrey, dar unul care-ți taie respirația prin tensiune și subtilitate. E făcut într-o vreme în care nu existau efecte speciale, iar suspansul se făcea exclusiv prin prestația actoricească.

Personajul principal este Susy, o tânără care și-a pierdut vederea în urma unui accident de mașină. Soțul ei Sam, fotograf de profesie, primește accidental în păstrare un obiect suspect, pe care și-l dorește și o bandă de răufăcători. Astfel, Susy și Sam intră pe radarul a trei bărbați dubioși: Mike, Carlino și Roat.

După mai multe încercări de a recupera obiectul, bărbații decid să intre în casa cuplului noaptea, când Sam este plecat din oraș și Susy este singură și fără apărare. În fond… ce șanse poate avea o femeie oarbă în fața a trei bărbați în toată firea?

Dându-și seama că se află în pericol, Susy gândește rapid un plan bazându-se pe singurul ei punct forte: abilitatea de a se descurca în întuneric. Astfel, îi ademenește pe bărbați după lăsarea întunericului și sparge toate becurile și sursele de lumină din casă, pentru a se lupta de la egal la egal „pe teritoriul ei”: bezna totală.

Dacă vrei să vezi ce am mai scris despre filme:

Lista scurtă a filmelor mele preferate

De ce am plecat cu lacrimi în ochi de la ”Alice în Țara Oglinzilor” 

3 filme celebre care te ajută să vezi viața mai limpede

3 lecții de viață din cel mai cool film de care nu ai auzit niciodată

Filme care ne urmăresc pentru totdeauna: Still Alice

Cel mai sensibil film văzut în ultima vreme: Paper Towns

Jackie: despre adevărata față a lui Jacqueline Kennedy