Despre tot ce-i fin și fain

Lecții de viață și de Hollywood învățate din cursul de actorie cu Kevin Spacey

By 12 septembrie, 2016Learning
read time 15 min
 
12 septembrie, 2016

Lecții de viață și de Hollywood învățate din cursul de actorie cu Kevin Spacey

Am terminat cursul de actorie cu Kevin Spacey pe platforma Masterclass și a fost una dintre cele mai frumoase și revelatoare experiențe ale vieții mele. Pentru că am ieșit din cele peste 5 ore de lecții cu idei, inspirație și entuziasm, vreau să împărtășesc câteva dintre conceptele care mi-au schimbat percepția asupra vieții. Și, da, Spacey chiar e genial.

by

Pe la mijlocul verii, m-am înscris pe platforma Masterclass la un curs de actorie cu Kevin Spacey. A fost o decizie de impuls, fiindcă îl admir extraordinar pe Spacey și pentru că, gândind la rece, nu aveam ce să pierd. În cel mai rău caz, mă bucuram de o experiență minunată, ca și cum aș fi privit un serial cu Spacey, doar că despre arta actorului. În cel mai bun caz, învățam ceva despre mimică, oratorie și despre culisele unei meserii fascinante. Rezultatul mi-a depășit toate așteptările.

 

Nu mai e cazul să vă spun că Spacey este genial și că l-ai putea urmări ore-n șir, dar în acest Masterclass el povestește peste 5 ore despre arta actorului, despre gestică, mimică, despre toate detaliile pe care le studiază un actor, de la felul în care își rostește monologul la modul în care se așază pe scaun.

 

Cu vocea lui inconfundabilă și cu o relaxare care te face să nu-ți poți dezlipi ochii de pe monitor, a împărtășit anecdote de Hollywood, a dat exemple din istoria artei actoricești, a făcut niște exerciții care m-au uimit și, per total, Kevin Spacey a predat, de fapt, niște lecții frumoase de viață. Este un curs de actorie, da, însă este și un curs fascinant despre trăit pur și simplu. Nu există lecție a lui despre teatru sau film care să nu fie ușor de translatat în viața de zi cu zi.

,,Toți ar trebui să ne aflăm într-o luptă declarată cu mediocritatea, pentru că în ziua de astăzi răzbate mult prea mult din ea…”

(Kevin Spacey)

Dincolo de ceea ce predă, Kevin Spacey investește foarte mult din propria persoană și face unele dezvăluiri care te vor face să-l îndrăgești și mai tare. Cum ar fi faptul că, atunci când era mic, îi imita pe Johnny Carson sau Jack Lemon (acesta din urmă devenind, ani mai târziu, mentorul lui) și mama lui râdea cu poftă. ,,De la asta a început totul”, își amintește el. ,,Îmi plăcea ideea de a o putea face pe mama mea să râdă cu lacrimi”.

 

După ce a crescut mai mare, studia vocile unor personaje celebre, pe care le admira, și încerca să le imite. De fapt, există un întreg capitol în curs despre cum imitațiile structurează gândirea unui actor și despre arta de a analiza cum respiră, cum își ritmează vocea și cum frazează o altă persoană. Despre diferențele dintre vocea lui Marlon Brando la tinerețe și cea de la bătrânețe sau despre cum trebuie să-ți modelezi vocea joasă ca să-l faci pe Pacino.

 

O anecdotă absolut cuceritoare se leagă de Johnny Carson, gazda ,,The Tonight Show” (în fotografia de mai jos, alături de Drew Barrymore copil). Pentru că vocea lui Johnny Carson se auzea într-un anumit fel la TV și cu totul altfel live, la emisiunea pe care o prezenta, tânărul Spacey încerca să obțină bilete ca să vină în public la emisiune. ,,De obicei făceam asta sunând la producătorii emisiunii și dându-mă drept Carson însuși, imitându-i vocea”, râde Spacey.

 

Mergând în public, a putut observa însă un element esențial pentru imitațiile lui: când își spunea monologul de început, Carson – care la TV era prezentat doar de la brâu în sus – avea o poziție a corpului ca și cum ar fi stat pe vârfuri, cu picioarele în foarfecă. ,,Un picior îi tremura de emoție, iar din poziția asta putea să se întoarcă imediat spre stânga și dreapta, în funcție de cum vorbea. Iar dacă oamenii nu reacționau la o anumită glumă, se dădea înapoi, teatral, lăsându-se pe piciorul din spate. N-aș fi înțeles niciodată asta despre el dacă nu eram acolo, în public”.

 

Spacey vorbește cu umor, sinceritate și cu un farmec extraordinar despre absolut orice temă din lumea teatrului sau a filmului, inclusiv cele considerate tabu sau despre care actorii se tem să vorbească. Despre frici, despre îndoieli interioare, despre relațiile dintre actori, despre capricii sau slăbiciuni inevitabile acestei meserii.

 

La un moment dat, spune că – indiferent cât de mare ai ajuns ca actor – nu există discurs, truc sau frază pe care să ți-o repeți în cap înainte de o premieră de teatru ,,ca să nu-ți mai vină să faci pe tine de frică”. ,,Nu am avut premieră după care să nu am sentimentul că tot ce aș vrea ar fi să mă îmbăt criță și să uit tot ce s-a întâmplat acolo”, râde el. ,,E ca și cum ai lăsa lumea întreagă să-ți vadă prima schiță din ceva, prima încercare de a face un lucru. Te simți dezbrăcat și tot ce ai în minte este că oamenii aceia din sală își vor da seama că toți acești ani ai fost un mare fake”.

 

Povestește despre cum și-a creat personajele (de exemplu, e fascinant să înțelegi cum a luat viață Lester Burnham din American Beauty, un personaj care trebuia să evolueze, nu să se schimbe, așa că de-a lungul filmului s-a folosit totul, de la machiaj, haine, meșe de păr, lumini, pentru a transmite subtil această evoluție), despre cum Al Pacino i-a oferit o demonstrație de generozitate actoricească fără margini când el era un actor la început de drum sau despre cum și-a reconfigurat din temelii un personaj, în mijlocul unei serii de reprezentații de teatru, fiindcă simțea că nu reușește să transmită suficient pe scenă. ,,A fost o alegere”, rezumă el această din urmă situație. ,,În viață ai opțiunea să faci ceva sau să te resemnezi cu o anumită situație. Eu am decis să nu mă resemnez”.

,,Succesul, pentru mine, a venit mai târziu. A fost un punct în care am conștientizat că «vaporul meu» nu vine atât de repede ca la alți colegi de generație. A fost un avantaj, pentru că am putut observa ce se întâmplă în jur, ceea ce faima le făcea colegilor mei de breaslă și am avut timp să decid cum vreau să gestionez eu lucrul ăsta, dacă mi se va întâmpla vreodată. (…) Un lucru e sigur: nu am vrut să sfârșesc pe un scaun de bar, întrebându-mă «De ce nu eu?»”, povestește Spacey, cu toată sinceritatea din lume.

 

Cât despre acest curs, la un moment dat dezvăluie exact motivul pentru care și-a dorit să-l facă și motivul pentru care își derulează toate inițiativele de mentorat cu tineri: ,,Jack Lemon, unul dintre mentorii mei și un actor extraordinar, avea o vorbă foarte adevărată: «Odată ce ai ajuns sus, e de datoria ta să trimiți liftul înapoi»”.

Vă recomand cu căldură cursul ,,Kevin Spacey Teaches Acting”iar pentru a vă deschide apetitul vreau să rezum, foarte succint, câteva dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am învățat eu din el. Sunt doar niște highlight-uri, fiindcă cele peste 5 ore de curs sunt atât de intense și compactate încât nu există timpi morți. Aproape că nu mi-am putut lua notițe, fiindcă aș fi vrut să notez tot, 99,99% din timp.

Iată deci câteva idei care mi-au plăcut în mod deosebit:

915637c8cba1438b986cbc069f4597c7_43a2a20cc16a4848a34ab61ed0d073ff_header

 Cum lucrează actorii de teatru versus cei de film sau televiziune

La un moment dat, Spacey recunoaște că îi compătimește puțin pe actorii care au făcut TV și film fără a trece prin teatru, fiindcă le lipsește ceva esențial: capacitatea de a conștientiza arcul temporal al acțiunii. ,,Vii azi și filmezi o scenă intensă, vii mâine și filmezi alta și tot așa, dar la final, când ele sunt puse cap la cap, de multe ori totul e tern, e «flat»”, explică el. ,,Fiindcă actorul nu înțelege arcul temporal al personajului său”.

 

La House of Cards, scenele se filmează într-o ordine aleatoare, cu câte două episoade simultan, iar Spacey își citește toate scenele din ziua respectivă și apoi, cu creionul, pune cap la cap totul, recompunând din bucăți. În scena X, personajul lui a aflat deja de cutare lucru? Nu, află abia în scena Y, deci el trebuie să reacționeze ca și cum nu ar ști un anumit element. În scena Z, în schimb, trebuie să joace ca și cum ar fi trecut deja prin confruntarea și dezvăluirile din scena W, chiar dacă aceasta din urmă se filmează abia poimâine. E o adevărată matematică. ,,Când citesc o frază, mă gândesc de unde știu eu lucrul ăsta și fac o săgeată înapoi, cu 2, 3 sau 10 scene în urmă”, explică el.

 

Chiar și când joacă în seriale sau filme, Spacey își compune personajele având în gând arcul temporal al unui personaj de teatru, luând toate scenele și legându-le în minte, în avans. ,,Eu gândesc în piese de 2 ore. Oamenii trebuie să simtă că au văzut ceva tras dintr-o bucată, în 2 ore”, explică el. ,,De multe ori actorii de film sau serial joacă în niște «bubbles» ale lor, nu urmăresc tonul general al personajului, iar când vezi la final montajul îți dai seama că acel film nu știe ce vrea de la el însuși”.

 

Spacey recunoaște că, dacă nu ar fi petrecut 12 ani conducând Old Vic Theatre din Londra, făcând 2-3 piese pe an, timp de 6, 8 sau 14 săptămâni la rând, nu ar fi fost pregătit pentru rolul lui Francis Underwood din ,,House of Cards” și pentru complexitatea lui extraordinară. ,,Dacă ești bun într-un film sau serial, nu o să fii niciodată mai bun decât ai fost în acele scene. Totul e înghețat. Dar la teatru pot să fiu mai bun mâine decât azi, acolo e locul în care înveți cu adevărat ca actor, în care crești”.

house-of-cards-seaosn-2__140603234815

Care e cel mai frumos sunet din lume, pentru un actor?

,,De multe ori oamenii mă întreabă care este sunetul meu preferat pe o scenă de teatru și se așteaptă să zic că aplauzele. Sau râsul. Nu. Sunetul meu preferat e liniștea. Acel moment în care simți că publicul își ține respirația, că e tot cu tine, că vine spre tine, fiindcă se întâmplă ceva pe scenă care i-a atras atenția. Când e liniște, publicul se comportă ca o singură persoană. E cel mai minunat sunet din lume și pentru asta lucrezi, de multe ori. Pentru acel sentiment că oamenii te ascultă la modul profund, cu răsuflarea întretăiată”

(Kevin Spacey)

cards002

Cum sunt relațiile dintre actor și regizor?

S-au scris atâtea despre asta, dar Spacey prezintă lucrurile atât de franc, de înțelept și de sugestiv încât ți se pare că intri cu adevărat într-un univers nou. Spune din prima că nu-i place să lucreze cu regizori care sunt intimidați de el: ,,Cel mai trist lucru la un actor care atinge celebritatea este să ajungă, cum s-ar spune, de neregizat. Să ajungă să creadă că nimeni nu are idei mai bune decât ale lui. Atunci începe să o ia în jos”.

 

Despre regizorii care fac multe duble la o scenă de film, el explică situația cuceritor de sincer. ,,Vor să scoată actoria din actor, cu bâta dacă se poate”, râde el. ,,Pentru că, de multe ori, actorii vin cu bagaje de-acasă. Au repetat ei ceva în rulota lor, au repetat cu coach-ul lor de actorie, și aduc toate astea pe set. Iar regizorul trebuie să-i obosească, literalmente, până se duc toate ornamentele, artificiile și brizbrizurile și nu rămân decât două lucruri clare și curate: cuvintele și intenția”.

 

Dacă la o piesă de teatru te vezi cu toată lumea, la un film sau un serial poți să nici nu ajungi să cunoști anumite persoane, fiindcă ai alt orar de filmare și nu aveți scene comune. Totuși, pentru ca toată lumea să aibă același ton și să se afle ,,în același univers”, misiunea regizorului este să discute cu fiecare înainte de începerea filmărilor. Regizorul American Beauty, Sam Mendes, a făcut chiar mai mult: a reușit să convingă studiourile să-i dea 2 săptămâni de repetiții, exact ca la teatru. ,,Eram toți pe set, pe jos scria cu cretă unde va fi cutare sau cutare obiect de mobilier, iar când am început efectiv filmările, toți știam deja ce trebuie să facem datorită acelor săptămâni. Făceam parte din aceeași lume. Indiferent dacă e comedie, dramă, orice, actorii trebuie să fie din aceeași lume”, explică Spacey.

Cum folosim deștept cuvintele și gesturile, în funcție de context?

În multe lecții, Spacey îi ,,calmează” pe actorii cu exces de zel și de gesturi, care devin prea teatrali, punându-i să rostează texte extraordinar de dramatice fără să ridice un deget, ba chiar stând cu mâinile lipite de un scaun.

 

Despre această lecție extraordinară a lui Kevin Spacey despre balansarea cuvintelor și a gesturilor am scris un articol mai demult. Îl puteți citi aici și vi-l recomand cu căldură. Nu degeaba am simțit nevoia să îi dedic un material separat.

 

Totodată, vorbește foarte plastic și profund (de fapt absolut tot ce spune e atât de frumos explicat și cu atâtea nuanțe încât l-ai putea asculta la nesfârșit) despre lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată, elemente din ,,bucătăria” actoricească pe care le descoperi irezistibil de interesante. De exemplu, cât de greu este, ca actor, să înveți pe dinafară niște replici fără să înveți CUM să spui acele replici: ,,Când am făcut Richard al II-lea și apoi Richard al III-lea, am învățat pe de rost primele 3 acte pentru că limbajul era nou, iar la repetiții voiam să lucrăm pe nuanțe, nu să pierd vremea întrebând ce înseamnă un anumit cuvânt. A fost însă extraordinar de greu să le învăț fără să mă gândesc instantaneu cum le-aș rosti eu”.

Cum să nu te pierzi în detalii și să nu ratezi imaginea de ansamblu

Unul dintre marile avantaje ale cursului este că monologurile pe care le rostesc studenții lui Spacey sunt atât de frumoase și de alese pe sprânceană încât practic ai ocazia să treci prin piesele unor coloși ai dramaturgiei, precum Eugene O’Neill, Arthur Miller sau Tennessee Williams, dar și să descoperi lucrări noi și extrem de bine-scrise. Eu mi-am luat multe notițe de piese pe care vreau să le caut și să le citesc cap-coadă.

 

La una dintre lecții, însă, Spacey explică foarte frumos care e pericolul unor asemenea lucrări asupra actorilor, în special a celor tineri. Textele sunt atât de bine-scrise încât ajungi, ca actor, să te pierzi în cuvintele autorului și să nu-ți mai stabilești altă miză decât de a le lăsa să treacă prin tine, să curgă. ,,Devii captivat și intri în acea transă a lui «O, Doamne, acum îl joc pe Eugene O’Neill și totul trebuie să sune frumos, rotund și poetic»”, explică Spacey.

 

Dacă în exemplul din articolul meu la care făceam referire mai sus e vorba de minimizarea gesturilor și accentuarea cuvintelor, sunt multe exemple în care se cere contrariul. Da, trebuie să asculți cuvintele, dar să nu le lași să pună stăpânire pe tine și să te facă să-ți uiți scopul, motivele pentru care le rostești.

De aceea, în opoziție față de textele în care tinerii prea ,,zeloși” sunt așezați pe scaun și puși să rostească texte fără să gesticuleze, în situația contrară Spacey îi așază pe studenții lui în alte ipostaze revelatoare. Un monolog din O’Neill este rostit de un tânăr actor în timp ce acesta se preface că spală pe jos și curăță o cămașă. ,,Maggie” din ,,Pisica pe acoperișul fierbinte” a lui Tennessee Williams este pusă să mimeze că probează rochii în timp ce povestește despre copilăria sa nefericită, iar un alt monolog dramatic este rostit în timp ce actorul… sapă răsaduri în lemnul scenei.

 

Deși poate părea ciudat, rezultatul – la nivel de interpretare actoricească – este incomparabil mai puternic și mai nuanțat, iar Spacey explică asta de fiecare dată. ,,Adineauri doar declamai, rosteai niște cuvinte care sunau frumos, fiindcă fuseseră scrise de Williams sau Miller. Acum ai devenit o persoană tridimensională. Când faci ceva, devii o persoană în carne și oase. Nu declami. Abia atunci devine totul interesant”.

 

Recunosc, aceste momente au fost printre preferatele mele, fiindcă mi se par extrem de ușor de extrapolat pentru viața de zi cu zi. Nici măcar nu e vorba de o tehnică elaborată care să implice efort, ci de atingerea unui firesc, a unui sentiment de naturalețe, indiferent prin ce mijloace. La asta se rezumă totul.

Ce înseamnă să fii un actor bun

,,Pe platourile de filmare aud mulți actori spunând «Dar eu nu aș spune replica asta AȘA». Ei bine, nu o spui TU! Ideea nu e să cobori cuvintele dramaturgului la nivelul tău. Meseria asta e despre a servi și onora scriitura, nu de a te deservi pe tine. Și tocmai asta e marele secret: dacă servești cum trebuie scriitura, automat asta îți servește și ție, ca actor”

(Kevin Spacey)

screen-shot-2016-09-08-at-16-51-39

 

De fapt, cu cât începi să te simți mai confortabil cu ceva – fie că e un monolog sau o situație din viață – încearcă să te joci puțin. Unii actori au 2-3 monologuri pe care le pregătesc de ani de zile pentru castinguri, iar elementul de surpriză dispare: ,,Când știi foarte-foarte bine un anumit lucru, sucește-l, întoarce-l! Dacă e ceva șoptit, gândește-te cum ar fi să-l rostești cu voce tare. Dacă e ceva dramatic, cu gesturi largi și mișcare, fă-l stând cu mâinile lipite de scaun. Du-te exact în direcția opusă”.

 

În curs, de foarte multe ori Spacey îi pune pe actorii lui să-și așeze pe chip câte o mască de teatru și să-și interpreteze personajele în cu totul alt registru. Dacă era un personaj tânăr, le cerea să-l facă de 82 de ani și mergând în cârje. Dacă era o femeie, le cerea să-l facă bărbat. La un moment dat i-a cerut unui tânăr să interpreteze un monolog ca și cum ar fi o pasăre, dând din aripi. Efectul este incredibil. Deloc întâmplător, Oscar Wilde spunea cândva ,,Dă-i unui om o mască și îți va spune adevărul”.

 

,,Rolul acestor exerciții de imaginație este să te scoată din mintea ta și să te pună în postura de a lua decizii. Când ești într-o situație nouă, trebuie să alegi în fiecare secundă în ce direcție te duci, trebuie să adaptezi. Până să te pun să joci cu acea mască, tu nu mai făceai nicio alegere, textul era binecunoscut, era «flat», totul era deja lămurit și înțeles…”, explică Spacey.

Care ar trebui să fie scopul în viață al unui actor

,,Pe o scenă de teatru nu putem să creăm un război pentru tine, dar putem să te facem să ți-l imaginezi, povestindu-l într-un monolog (…) Ca actori, nu trebuie să aspirăm niciodată ca munca noastră să fie descrisă printr-un singur cuvânt. Dramatic. Comic. Nu. Când iese de la piesă, vrei ca omul să spună «Wow, a atins atât de multe niveluri, a fost și dramă, și comedie, m-a emoționat, m-a făcut și să râd…». Spre asta trebuie să tindem”

(Kevin Spacey)

screen-shot-2016-09-08-at-16-50-00

 

Cum te ridici corect de pe un scaun?

Nu, chiar nu e o glumă. Datorită acestui curs am învățat cum te ridici de pe un scaun, indiferent dacă ești actor sau nu. Kevin povestește un moment din timpul filmărilor la ,,Suspecți de serviciu”, când – într-una dintre scene – personajul lui trebuia să se așeze și să se ridice rapid de pe scaun de mai multe ori.

 

Și-a făcut interpretarea de mai multe ori, iar la o pauză de filmare, cineva de pe set a venit și i-a spus ,,Auzi, tu crezi că lumea se duce la cinematograf ca să-ți vadă ție creștetul capului?”. Spacey s-a blocat, dar a realizat – ceea ce am realizat și eu ascultându-i povestea – că noi oamenii avem tendința să ne ridicăm de pe scaun cu capul în jos, cu privirea spre locul din care ne ridicăm, nu cu privirea sus, spre locul către care ne ridicăm. Din acel moment, Space și-a însușit lecția. Și eu la fel. Faceți un exercițiu, e o diferență enormă, la care sunt sigură că nu v-ați gândit niciodată.

Totul în viață trebuie să aibă o miză

Un element omniprezent în lecțiile lui Spacey este ideea de ,,miză”, care m-a inspirat foarte tare pentru că mi se pare perfect aplicabilă la tot ceea ce facem, chiar dacă suntem actori sau orice altceva. Când un student venea în fața clasei cu câte un monolog frumos, bine-scris, genul de text ușurel și dulceag, cu priză la public, actorul îi spunea același lucru: ,,Acest monolog nu are o miză sau, dacă are, e una foarte scăzută. Tu nu riști nimic în el”.

 

Avea dreptate și, chiar dacă nu sunt profesionist în domeniu – sau nici măcar amator – îmi era până și mie evident din momentul în care începea să-l rostească. Totul era prea perfect, prea învățat-de-acasă, prea simplu – și nu în sensul bun al simplității, de ,,complexitate rezolvată”, cum spunea Einstein, ci în sensul de facil, mult prea facil. Era un text frumos, rostit corect și… cam atât. ,,Când ieși de la o audiție cu un monolog, oamenii care rămân în urmă trebuie să spună «Wow, tipul ăsta a fost fuckin’ wonderful!»”, explică el. Nu poți face asta cu un monolog care nu scoate din tine ceea ce trebuie, care nu te provoacă, tot așa cum nu faci performanță cu mize mici, indiferent de domeniu.

 

Un monolog – sau orice altceva care contează în economia vieții tale – trebuie făcut cu un scop mare. ,,Alege-ți ceva ce simți că trebuie făcut PENTRU TINE în primul rând”, spune Spacey. ,,Miza e suficient de mare doar dacă, atunci când te gândești la monologul tău, te gândești «Wow, trebuie să trăiesc acest personaj, am nevoie să rostesc și să interpretez aceste cuvinte». Dumnezeu știe cât de rar o să ai în viață această opțiune, așa că folosește-o”.

 

Ca să fii bun la ceva, orice, trebuie să fii mai întâi gata să cazi, să te prăbușești, să te faci de râs. ,,Trebuie să puți mai întâi, ca să știi cum miroase de fapt trandafirul”, spune foarte plastic Spacey într-o lecție. Trebuie să eșuezi lamentabil la ceva ca să știi, prin comparație, când te afli pe punctul de a reuși. ,,Trebuie să fii mai întâi foarte prost la ceva ca să ai puterea să realizezi, într-o bună zi, cât de grozav poți să fii de fapt”.

,,Prea mulți actori cred că – pentru a avea un monolog reușit – e suficient să aibă un final în care să își arate trăirile și emoțiile. Nu e suficient. Publicului nu-i pasă dacă tu devii emoțional și dramatic la final, publicului îi pasă doar dacă el are o emoție sau o trăire la final”

screen-shot-2016-09-08-at-16-51-58

 

Două anecdote de Hollywood care mi-au plăcut foarte tare și sunt mici lecții de viață:

Lee Strasberg și salata de fructe

La unul dintre cursurile lui Lee Strasberg – actorul, regizorul și profesorul care a și consacrat o metodă de a preda arta actorului care dăinuie până în prezent – o tânără actriță își spunea monologul, când profesorul a oprit-o. ,,Domnișoară, cum faci o salată de fructe?”. ,,Poftim?”, a exclamat ea, ușor țâfnoasă. ,,Cum faci o salată de fructe?” a repetat Strasberg. ,,Așază-te pe scaun și explică-le colegilor cum faci tu o salată”. Vizibil iritată, fata s-a așezat și a început să explice, pe pași, cum merge la supermarket, apoi la raionul de fructe, ia fructele, vine acasă, le spală, le taie, spală bolul, le amestecă și tot șirul de acțiuni prin care se face o salată.

 

,,Vezi?”, a exclamat Strasberg, când ea a terminat. ,,AȘA faci o salată de fructe, nu iei fructele și le arunci direct într-un mixer. Așa trebuie să și joci. Întâi bagi cheia în broască, apoi deschizi ușa, îți lași cheile pe masă, aprinzi lumina, îți dai jos haina și abia apoi intri în sufragerie și vezi cum EL te așteaptă și personajul tău tresare de spaimă. Trebuie să parcurgi pașii, să produci acel element de așteptare, nu să te arunci ca o vijelie asupra textului”.

cat-on-a-hot-tin-roof

 

Metafora ,,Pisicii pe acoperișul fierbinte”

Piesa lui Tennessee Williams – ,,Pisica pe acoperișul fierbinte” (care a fost transformată și într-un film devenit clasic cu Elizabeth Taylor în rolul lui Maggie) – a fost jucată pe Broadway cu actrița Elizabeth Ashley ca protagonistă. Personajul Maggie este o femeie frumoasă și ambițioasă, simbolizată de ,,pisica” din titlu, fiindcă totul – de la discursul ei, modul în care frazează cuvintele, atitudinea față de personaje și scopurile ei sunt subsumate dorinței de a reuși, exact ca o felină, să reziste pe un ,,acoperiș fierbinte”, într-o situație potrivnică, dar în care are mari interese financiare.

 

La una dintre reprezentațiile lui Elizabeth Ashley, se auzea un zgomot suspect în sală și nimeni nu știa de unde vine. La pauză, actrița merge la managerul ei și spune că nu mai suportă acel sunet, că o înnebunește pur și simplu, așa că trebuie să găsească vinovatul și să-l dea afară. Managerul se conformează, iar a doua zi Ashley primește un bilet în care un bărbat își cerea scuze. ,,Vă rog să mă scuzați, am fost aseară la piesa dumneavoastră. Eu sunt orb, iar câinele meu, care mă însoțește peste tot, făcea acel zgomot destul de neplăcut. Vă spun sincer că nu știu ce se întâmplase cu el, niciodată nu face așa ceva decât dacă e o pisică în cameră”. Elizabeth Ashley a considerat acea notă de scuze cel mai elogios review indirect al prestației ei actoricești primit în toată cariera.

Nu în ultimul rând…

Mi-a plăcut foarte tare ceea ce îi spune Spacey unui tânăr actor care făcea un monolog din Eugene O’Neill, gesticulând și mișcându-se teatral prin sală. Îl oprește și îl pune să-și imagineze că stă de vorbă cu tatăl lui în timp ce joacă șah, cu coatele pe podea. Performanța actoricească a tânărului se nuanțează instantaneu, iar la final el însuși mărturisește că abia atunci când a început să spună fiecare replică cu calm, fără să galopeze prin ea, și-a dat seama că fiecare cuvânt este atent măsurat și că are o semnificație precisă pentru personaj. Că nu e nimic inutil sau gratuit în acel text. La final, Spacey îl felicită pe tânăr și spune ceva care mi-a rămas întipărit în minte:

,,Noi, actorii, când facem un monolog în fața unei audiențe… câteodată uităm de ce spunem acele cuvinte, cui le adresăm și ce așteptări avem de la persoana cu care vorbim. Devenim prea prinși de noi înșine și de ceea ce spunem, de ceea ce declamăm. Dar întotdeauna un text vine cu niște așteptări ale personajului de la o altă persoană. Întotdeauna există niște așteptări și o dezamăgire.

 

Viața e plină de dezamăgiri, teatrul se hrănește din dezamăgire, sunt personaje care supraviețuiesc din dezamăgiri. De aceea, din când în când, trebuie să ne oprim și să ne gândim, când ne rostim monologul, CE anume așteptăm și de la cine. Și dacă vine vreodată acel ceva. De cele mai multe ori, din păcate, în piesă – exact ca în viață – acel ceva nu vine niciodată…”

(Kevin Spacey)

screen-shot-2016-09-08-at-16-51-29

 

Cursul de actorie cu Kevin Spacey costă 90 de dolari și poate fi făcut aici.

Foto: Rena Schild/Shutterstock.com, Netflix, NBC, MGM și capturi Masterclass

4 Comments

  • Anca spune:

    Aidoma aici … mi-a placut mult si articolul despre gesturi, si acesta! Sunt insa curioasa ce vei aplica tu din acest curs, daca crezi ca e ceva pe care de-acum incolo vrei sa-l imbunatatesti / aplici 🙂

    • Sunt multe lucruri marunte, cele mai multe legate de miza, de ideea de a-ti alege mai cu atentie bataliile… Chiar si in povestea de late-bloomer a lui Spacey m-am regasit. El vorbeste mult si despre munca, despre ,,honing your craft”, au fost multe lucruri marunte si pretioase pe care mi le-am intiparit in minte si le voi aplica 🙂

  • ana spune:

    Nu stiu cum de fiecare data ajung sa stau si 20 de min la job sa citesc intreg articolul.
    E fascinant cum tii publicul in priza si cum scrii cu atat implicare si emotii. Felicitari

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.