La finele lunii iulie, demaram un proiect de hobby neașteptat chiar și pentru mine: un curs online de actorie cu Kevin Spacey. A fost un impuls: am văzut link-ul de pe Masterclass și mi s-a părut fantastic să am acces preț de câteva ore la experiența și spiritul unui actor fabulos, așa că m-am înscris.

Practic, e vorba de un curs online, o serie de filmulețe realizate impecabil și ultra-profesionist, în care Kevin explică tainele actoriei, cu tot cu exemple, cu scene, cu înregistrări din lucrul cu studenții lui. Un real ,,Masterclass”, doar că ne desparte ecranul calculatorului.

Ca să lămurim situația: nu, n-am nicio treabă cu actoria și nici nu plănuiesc să mă apuc vreodată, deși după primele ore mă entuziasmasem atât de tare de ceea ce povestea Spacey încât simțeam că aș putea să-mi dau viața peste cap și să mă apuc de filme chiar de mâine.

Aveți răbdare, voi lămuri totul după ce termin cele 28 de sesiuni cu el. Voi sintetiza atunci cele 10, 15 sau 20 de lucruri memorabile pe care le-am învățat, fiindcă reprezintă o sursă incredibilă de informații de viață. Până atunci, însă, nu pot să nu împărtășesc cu voi cea mai importantă și interesantă revelație de până acum.

 

Gestica reprezintă unul dintre cele mai simple și neglijate aspecte ale comunicării noastre non-verbale. Nu ți s-a întâmplat să ,,vorbești cu mâinile”, când erai foarte ambalat cu un anumit lucru? Să parcurgi kilometri prin casă, vorbind la telefon? Să faci gesturi ample cu mâinile în timp ce vorbești la telefon, chiar dacă interlocutorul nu te vede, doar din reflex? Să verși un pahar de pe masă, pentru că exemplificai cu patimă o situație? Mie mi s-a cam întâmplat. Inclusiv ultima parte. Și era vin roșu.

Românii sunt un popor care, ca și italienii, folosește mult mâinile pentru a ilustra exemple. E suficient să mergem la o cafenea din centru, la o oră de vârf, să ne așezăm la o masă într-un colț și să privim oamenii din jur. Nici nu trebuie să auzi conversațiile lor ca să înțelegi ritmicitatea ,,baletului” din gesturile lor.

Nu e vorba aici de gesturile care apar întru exemplificarea unui lucru sau de mișcările noastre firești, ci de gesturile făcute dintr-un reflex inutil și adânc-îndrădăcinat, gesturi pe care le facem fiindcă suntem nervoși, anxioși, preocupați sau pur și simplu pentru că a devenit un soi de tic să dăm din mâini non-stop atunci când povestim.

Într-unul dintre cursuri, Kevin exersează monologuri cu o parte dintre studenții lui, într-o sală de clasă. O tânără de culoare iese în față și alege să spună un monolog zguduitor din ,,Hurt Village”: o femeie care îl roagă pe bărbatul care i-a făcut un copil și apoi a părăsit-o să ia copilul la el, pentru ca fetița să aibă șansa la o viață mai bună.

Personajul se războiește cu bărbatul, îi reproșează tot ce a făcut, îi spune tot ce poartă pe suflet de ani buni, iar apoi totul se topește într-o rugăminte: ,,Ia-o, ca să nu ajungă să aibă soarta mea”. Textul e fantastic, iar tânăra studentă îl spune cu atât de multă pasiune încât încremenești în scaun, privind ecranul. Gândul meu a fost ,,Wow, fata asta o să ajungă departe”. 

După ce termină monologul, profesorul Spacey, care urmărise totul cu un carnețel în mână, luându-și notițe, se apropie de ea și îi spune doar atât: ,,Acum te voi pune la încercare”. Apoi ia un scaun, îl așază în mijlocul camerei și spune ,,Bun, acum spune tot ce ai spus adineauri, dar stând jos, cu mâinile lipite de scaun. Și vreau să-mi dai 90% din intensitate. Adineauri te-ai dus până la 40%, acum vreau să-mi dai tot”.

Tânăra actriță s-a așezat pe scaun și a repetat monologul, fără să ridice un deget măcar. La final, mi s-a pus un nod în gât și îmi venea să plâng. Nici măcar nu știam povestea, dincolo de acele două minute rostite de ea. Nu știam cine e personajul ei, ce viață a avut, ce i s-a întâmplat. Nu auzisem decât acel monolog. Și mi-a sfâșiat inima.

Spacey tăcea, iar colegii-actori din sala de Masterclass amuțiseră și ei. Fusese acel gen de moment care te zguduie. Și totul pentru că, în loc să se miște, să gesticuleze, să dea cu pumnii, să-l ia de guler pe interlocutorul ei sau să-și încleșteze mâinile pe piept, o actriță alesese să încremenească într-un scaun, lăsând, în schimb, cuvintele să-și dezvăluie adevărata lor forță. Prima interpretare fusese reușită. A doua era magistrală. Fiecare cuvânt era o emoție, o explozie, un univers de nuanțe.

,,Nu ilustra prin gesturi ceea ce vrei să-mi spui. Povestește-mi. Spune-mi efectiv”, a zâmbit Spacey. Toți au dat din cap, inclusiv eu, de cealaltă parte a ecranului, instinctiv.

Chiar dacă în viața reală nu avem de spus monologuri, comunicăm mai mult ca oricând și suntem mai vocali decât toți strămoșii noștri. Să încercăm să ne construim discursul și să-l gestionăm așa cum ne gestionăm ținuta: să avem grijă să nu fie prea ornamentat, să nu fie prea multe brizbrizuri inutile, să nu exagerăm acolo unde nu e cazul, să economisim mijloace și să transmitem mult cu puțin.

Un discurs bun e ca o ținută minimalistă: EFFORTLESS. Gesturile sunt acolo cu un sens, pentru a puncta anumite lucruri, nu pentru a compensa cuvintele pe care le rostim în grabă, pe negândite, pe nemestecate.

,,Ai încredere în cuvinte. Ele sunt de ajuns”, spune Spacey într-un alt episod al cursului. ,,Cuvintele te vor ghida și, dacă le acorzi suficientă atenție, tot ele îți vor spune când e cazul să accentuezi ceva prin gesturi. Ascultă-le”.