Dintre toate listele de cărți și filme pe care le-am făcut pe site, acest articol mi-a dat cel mai mult de furcă.

Biografiile sunt forma mea preferată de lectură din ultimii ani și, tocmai pentru că am „consumat” atât de multe, e greu de stabilit care merită să se afle pe o listă și care nu.

Din fiecare am rămas cu câte ceva, iar dacă la beletristică poți să ai efectul visceral de a iubi sau a detesta o poveste, un final, un stil de scriitură, la memorii preferințele se tranșează diferit.

Nu poți spune că „nu ți-a plăcut viața cuiva” sau că viața unei personalități ți-a plăcut mai mult decât alta.

Este strict o chestiune de afinități și de momentul din viață în care te afli: avem nevoie de lecții diferite în momente diferite ale existenței.

Așadar, lista de mai jos NU este un top sau o listă de favorite neaparat, cât o listă de memorii pe care le-am considerat interesante și din care am învățat lucruri.

Despre alte vieți, despre control sau lipsa lui, despre familii disfuncționale, despre greutăți, despre ce se află în spatele cortinei.

În ultimii zece ani, am citit masiv biografii, din curiozitatea de a înțelege altfel viețile oamenilor pe care îi știam sau care mă intrigau. Chiar și ale celor antipatici.

De exemplu, nu am fost niciodată fana Leandrei Medine de la „The Man Repeller”, dar i-am citit cartea și am înțeles-o altfel. Am citit cartea Alexei Chung, fiindcă eram curioasă (aceea a fost o lectură cumplită și o pierdere de vreme, am scris AICI). Am citit cărțile actorilor din serialele mele preferate din copilărie, am revizitat vieți și am închis cercuri.

Până și cartea actriței Anne Heche, fosta iubită a lui Ellen de Generes, care la mijlocul anilor 2000 a fost internată la ospiciu după ce a bătut la ușa unei familii americane, în transă, spunând că așteaptă o navă spațială să vină să o ia, până și această carte a fost o lecție. Din fiecare lectură am înțeles ceva și experiența mi-a plăcut. Cum spuneam, sunt o „colecționară” de vieți.

Pentru memorii românești mă voi gândi la un material separat, fiindcă mi s-a părut ciudat să pun pe această listă Jurnalul lui Jeni Acterian – despre care am scris AICI  – memoriile lui Zoe Cămărășescu sau viața Doinei Cornea, lângă memorii despre Vanity Fair și filme de Hollywood. Acelea vor primi locul lor, îndată ce îmi fac timp să le adun.

Cele de mai jos sunt cărți care m-au provocat într-un fel, care mi-au rămas în minte și care m-au învățat ceva. Și de bine, și de rău, adică pe alocuri și ce NU îmi doresc de la viață. Sper să vă fie de folos și vouă.

La final, am pus și o listă a cărților care n-au intrat pe lista scurtă, dar pe care le recomand dintr-un anumit motiv, clar precizat.

Citate, pagini preferate și bucăți din ceea ce citesc în permanență găsiți pe Instagram-ul meu, la Highlights (Books 1, 2, 3… și tot așa).

Andre Agassi – „Open”

 

Autobiografia lui Agassi este favorita mea, de departe. Am citit-o în timpul unei călătorii în Noua Zeelandă și țin minte că abia așteptam să mă întorc acasă și să scriu despre ea.

N-am mai avut răbdare, așa că am făcut o noapte albă în Auckland și am scris la articol. Atât de tare mi-a plăcut.

”Tata spune că, dacă lovesc 2.500 de mingi zilnic, o să lovesc 17.500 de mingi pe săptămână, ceea ce înseamnă că la finalul unui an voi fi lovit aproximativ un milion de mingi. El crede în matematică. Numerele, spune el, numerele nu mint niciodată. Un copil care lovește un milion de mingi de tenis pe an va fi imbatabil”. Cam așa se poate rezuma copilăria sportivului Andre Agassi.

Scrisă excelent – cu aportul jurnalistului J.R. Moehringer – cartea lui Agassi nu este biografie clasică, nici o poveste de succes de tipul „Cum mi-am atins cel mai fierbinte vis din copilărie, prin perseverență și muncă susținută”. De fapt, e exact pe dos.

E o carte despre un sportiv extraordinar, care a detestat toată viața sportul care l-a făcut celebru. E despre cum să trăiești cu talentul pe care-l ai și să fii fericit în ciuda lui.

Cum să accepți că lucrul la care te pricepi cel mai bine pe lumea asta e singurul pe care-l urăști din toți rărunchii. Și, în cele din urmă, despre cum găsești un mod de a face pace cu treaba asta. E o lecție de viață.

„Le spun uneori oamenilor că nu mă uit la programe sportive. Nu-mi plac.

Cum adică?

Adică, nu-mi place sportul.

Ei râd. Adică nu-mi place niciun sport în afară de tenis?

Nu, tenisul îl urăsc mai mult decât pe toate celelalte.

Da, da, sigur că e o glumă. Nu ai cum să urăști tenisul.

Ba da”

Găsiți aici articolul meu complet despre carte: „Lucruri de învățat din autobiografia lui Andre Agassi: OPEN”

Michelle Obama – „Becoming”

 

O carte excelent scrisă și editată, cu atât mai remarcabil cu cât nu a existat, cel puțin oficial, vreun ghost-writer sau un editor priceput care să-și pună amprenta asupra ei.

”Becoming” este viziunea retrospectivă a lui Michelle Obama în legătură cu o epocă mult mai amplă decât cea petrecută ca Primă Doamnă.

Este o carte despre America, despre diversitate, impostură și, chiar dacă pare un subiect foarte îndepărtat, despre fiecare dintre noi.

Cartea mi-a plăcut suficient cât să scriu un articol dedicat, cu tot cu citatele reprezentative: Michelle Obama – Becoming. Cronica palpitantă a unei epoci americane

Trevor Noah – „Born a Crime”

 

Trevor Noah este comicul meu preferat. L-am descoperit întâmplător și, chiar dacă nu sunt fană stand-up comedy în general, el mi-a plăcut la nebunie fiindcă are un alt stil față de toți ceilalți comici celebri.

Programele lui sunt un mix de povești, glume și concluzii despre lume, dar  fără încărcătura de înjurături și de schimonoseli facile. Vi-l recomand.

Trevor are și o poveste de viață incredibilă: a copilărit în Africa de Sud, fiind născut dintr-o mamă de culoare și un tată elvețian.

Un copil mixed-race reprezenta o infracțiune în sine la momentul nașterii sale, de unde și titlul cărții lui autobiografice: „Born a Crime”. 

Cartea lui Trevor este despre calea spre succes a unui copil singuratic, ascuns de lume (la propriu), care nu se potrivea nicăieri și care a căutat mereu moduri de a căpăta un avantaj într-o societate dificilă.

Spre exemplu, în cartierele africane sărace, faptul că el reușea să învețe rapid dialectele și să imite la perfecțiune accentele locale îl făcea să fie respectat și îl proteja de pericolele inevitabile. Un talent care ulterior i-a deschis și calea către stand-up comedy.

Trevor te face să râzi și să plângi, uneori în aceeași propoziție, iar cartea lui este o radiografie profundă a Africii segregate.

„Nu regret nimic din ceea ce am făcut în viață, nicio alegere. Sunt consumat, în schimb, de regretul lucrurilor pe care nu le-am făcut, a lucrurilor pe care nu le-am spus, a alegerilor pe care nu le-am făcut.

Petrecem atât de mult timp temându-ne de eșec, de respingere, când regretul este lucrul de care ar trebui să ne fie cel mai frică.

Eșecul este un răspuns. Respingerea este un răspuns. Regretul este doar o întrebare eternă, la care nu vei primi niciodată un răspuns. Dar dacă… Ce-ar fi fost… Oare ce aș fi făcut dacă… Nu vei ști niciodată și asta te va hăitui până la sfârșitul zilelor tale”

Lisa Brennan-Jobs – „Small Fry”

 

Lisa Brennan-Jobs este fiica cea mare a lui Steve Jobs, cu care a avut o relație complicată și disfuncțională până la moartea creatorului Apple.

De fapt, Lisa mi-a părut din acest volum o victimă a doi părinți total diferiți, dar mult prea imaturi, fiecare în felul lui, pentru a-i oferi un real sprijin emoțional.

Jobs a refuzat să o recunoască vreme de mulți ani ca fiică legitimă, deși a numit un calculator după ea, The LISA, și a negat până aproape de sfârșitul vieții chiar și faptul că acel calculator ar fi fost inspirat de numele ei.

Obișnuia să poarte poza ei în portofel și o arăta oamenilor, precizând însă că „Nu e copilul meu, e doar un copil sărman, fără tată, iar eu am grijă de el”. Această dualitate stranie a durat până la moartea lui Jobs, pentru că Lisa făcea parte din viața lui doar atunci când el părea să aibă chef să-i fie tată.

În restul timpului, era mai simplu să considere că ea nici nu există. Până și în „numărătoarea” copiilor din biografia lui Jobs de pe site-ul Apple, Lisa dispărea și apărea după bunul chef al tatălui ei.

Abia spre finele vieții, după o relație tată-fiică mai degrabă asemănătoare unui joc de-a șoarecele și pisica, Jobs a recunoscut în privat că s-a purtat urât și că relația lor nu a fost ceea ce trebuia. Târziu, dar poate totuși izbăvitor pentru mentalul Lisei.

Stranie ca stil, dar captivantă, cartea e o explorare psihologică interesantă și excelent scrisă de către Lisa, care este scriitoare „de profesie” în viața de zi cu zi și colaborator la multe ziare și reviste de renume.

Steve Jobs iese destul de șifonat ca personaj din amintirile Lisei și, chiar dacă adevărul este întotdeauna undeva la mijloc, volumul este, în definitiv, vocea unui copil singur și neînțeles, prins între o mamă care nu a reușit să-și realizeze niciodată ambițiile în viață din cauza statutului de mamă singură și un tată care nu a vrut-o niciodată cu adevărat. Nu poate fi o poziție prea comodă.

”Small Fry” vine de la porecla pe care Jobs i-o pusese Lisei, însemnând în traducere exactă „puiet de pește”, acei peștișori minusculi pe care-i folosești ca momeală, dar figurativ „persoană fără mare importanță”.

„Când citeam, nu mă mai simțeam singură sau excesiv de conștientă de mine însămi. Mă simțeam susținută de acele povești. Citeam chiar și un teanc întreg dintr-o suflare, alternând între cărți astfel încât să le termin simultan, să am mai multe finaluri izbindu-se de mine precum talgerele în finalul unei simfonii. Când mă opream din citit, mă simțeam din nou singură, ca și cum o fereastră s-ar fi trântit brusc de perete…”.

Lauren Bacall – „By Myself… and Then Some”

 

Una dintre cele mai lungi, dar totodată excelent scrise cărți de memorii citite de mine.

Viața lui Lauren Bacall se citește ca un roman de aventuri, poate și fiindcă a semănat enorm cu o poveste de pe Marele-Ecran. Atât de tare încât s-a și confundat cu ea pe alocuri.

Că Lauren Bacall avea origini românești cred că știe deja toată lumea, iar în carte ea povestește adesea despre mama ei care citea adesea în română și despre mama și bunica „care vorbeau între ele în română sau germană, pentru ca eu să nu înțeleg”.

Ba chiar la un moment dat, povestind despre unchiul ei, fratele mai mic al mamei, cu care aceasta nu avusese o relație prea grozavă, Lauren explică cum „Oricât de multe neînțelegeri ar fi avut mama și Al, sângele apă nu se face. Mai ales sângele românesc”.

Cartea – în varianta pe care am citit-o eu – este volumul inițial scris de Lauren Bacall și publicat în 1985 („By Myself”), cu tot cu un capitol final adăugat în 2006, (”And Then Some”), în care Bacall reia întâmplările din ultima perioadă a vieții, neacoperită de cartea inițială.

Din această a doua parte, am savurat cel mai mult povestea întâlnirii cu Barbra Streisand, alături de care a jucat în filmul „The Mirror Has Two Faces”, unul dintre favoritele mele (de pe ”Lista scurtă a filmelor mele preferate”).

Partea savuroasă a cărții este însă prima parte a vieții lui Bacall, în special perioada Humphrey Bogart, alături de care a format poate cel mai frumos și romantic cuplu din istoria cinematografiei americane.

Chiar dacă diferența de vârstă dintre ei era de 25 de ani, iar Bogart avea serioase probleme cu alcoolul și o soție violentă și alcoolică la rândul ei, Lauren și Humphrey au rezistat tuturor presiunilor, transformând o idilă extraconjugală într-o căsnicie solidă de 12 ani, până la moartea actorului.

Ulterior, Bacall a avut o relație zbuciumată cu Frank Sinatra (unul dintre episoadele realmente șocante ale cărții) și o căsnicie încheiată într-un divorț cu un alt actor, Jason Robards.

Povestea cu Humphrey Bogart – pe care îl alinta „Bogie” – rămâne însă fascinantă prin profunzimea ei răscolitoare.

„Atât de multe lucruri se întâmplau în 1948. Bogie s-a dus la o cursă de bărci într-un weekend și nu voi uita niciodată cât de dor mi-a fost de el. Eram atât de îndrăgostită de acel om încât atunci când ieșea din cameră simțeam o durere direct în inimă. Chiar așa era.

El era cu adevărat viața mea, atât de mult încât nu mă puteam gândi la nimic altceva. Când nu era prezent, simțeam nevoia să trag aer în piept mai adânc, ca să pot respira. Și până în ziua de azi, când aud cuvântul „fericire”, mă gândesc la acele momente. Atunci trăiam, în fiecare zi și în fiecare clipă, semnificația deplină a acestui cuvânt. De atunci, fericirea a fost mult mai evazivă pentru mine…”

Diane von Furstenberg – „The Woman I Wanted To Be”

Recunosc, Diane von Furstenberg m-a atras dintotdeauna cu povestea ei de viață mult mai mult decât prin creațiile vestimentare care îi poartă numele.

 

Ea este responsabilă de popularizarea rochiilor „petrecute” – așa numitele wrap dresses –  în anii ’70, iar întreg imperiul ei de modă se bazează, în esență, pe această invenție.

Dacă moda imaginată de Diane nu m-a uimit niciodată, personajul în sine m-a fascinat  prin alura de basm contemporan: s-a căsătorit cu un prinț, a (re)inventat un obiect vestimentar și a construit un business în jurul lui, a avut o viață de jet-setter și, mai ales, mi-a lăsat mereu impresia unei femei cu o siguranță de sine incredibilă.

Dincolo de povestea unui imperiu de business sau a unui brand personal care a supraviețuit timpului, povestea lui Diane merită citită ca o cronică veridică și detaliată a unor vremuri fascinante, cu tot cu detaliile pe care numai cineva din interior le-ar putea avea.

După primele o sută de pagini, te obișnuiești, ba chiar te amuzi, de lejeritatea adorabilă cu care Diane vorbește despre „micuța barcă de viteză” pe care a primit-o cadou de Ziua Mamei, despre inelul care a aparținut lui Marie Bonaparte și pe care i l-a lăsat al doilea soț împreună cu un bilet cu „Te iubesc” sau despre faptul că Ronald și Nancy Reagan erau vecinii ei și „prieteni apropiați”.

Nu știu de ce, dar viața lui Diane m-a dus cu gândul la acele soap-opera americane pe care le urmăream în copilărie: „The Young & the Restless”, „Santa Barbara”, „The Bold & the Beautiful”, unde totul era iritant de perfect, dar nu puteai să-ți dezlipești privirea de pe ecran. Exact așa este această carte.

Cu toate astea, la final pot spune că am învățat din cartea lui Diane mai mult despre femeia care NU vreau să fiu despre cea care vreau să fiu.

Am scris aici o recenzie amplă despre cartea lui Diane von Furstenberg: „Diane von Furstenberg despre femeia care aș vrea să fiu”

Grace Coddington – „Grace”

 

Memoriile lui Grace Coddington, fost Creative Director la Vogue, reprezintă o lectură care a polarizat opiniile cititorilor.

Unii consideră cartea o lectură genială și inspirațională, alții o văd de o superficialitate înfiorătoare. Eu sunt undeva la mijloc… adică mi-a plăcut, dar înțeleg și controversele din jurul ei.

”Grace” este un volum atipic, care nu pare să urmeze nicio logică de istorisire a vieții pe care am mai întâlnit-o la alte biografii.

Grace pune accent preț de zece pagini pe un anumit shooting de la începutul anilor 90, inclusiv relatând discuția cu modelul respectiv și ceea ce au mâncat în pauza de pozat, în schimb decade întregi sunt omise sau expediate în două rânduri.

Despre divorțurile ei – două la număr, Grace povestește în fix patru rânduri, iar despre accidentul de mașină în urma căruia nu a mai putut face niciodată copii într-un singur rând. ”După acel moment, nu am mai putut avea niciodată copii”. Atât.

În schimb, există un capitol de vreo 15 pagini despre temperamentul pisicilor ei și despre cum și-a dat seama de trăsăturile lor de caracter după discuția cu un „cat psychic”, un fel de medium care comunică extrasenzorial cu pisicile.

Iubesc animalele, dar recunosc că până și eu am dat „skip” la aproape jumătate din acel capitol.

De asemenea, ocolește bucăți întregi din cariera ei – spre exemplu, anii 90 nu i-au plăcut prea tare ca estetică, așa că au câteva paragrafe fugitive, deși au fost una dintre decadele efervescente ale modei – în schimb enumeră fiecare model cu care a lucrat vreodată, într-o abundență de amănunte.

Sunt multe contradicții, așadar, dar ceea ce mi-a plăcut mult, per total, a fost franchețea ei în evaluarea anumitor situații, cu o detașare pe care n-am mai întâlnit-o la vreo altă persoană care și-a scris propria viață.

Există un termen în engleză: „dispassionate”. Cred că se potrivește perfect. Grace pare că își povestește viața cu o detașare desăvârșită, ca și cum ar relata despre existența altuia, nicidecum despre propriile trăiri.

De altfel, ea recunoaște la un moment dat că are un mecanism de închidere emoțională atunci când ceva nu îi convine: „Cu cât cineva se enervează mai tare pe mine, cu atât devin eu mai calmă. Este o regulă de care m-am ținut toată viața”.

Singura parte în care efectiv am simțit aportul ei a fost bucata despre firea ei introvertită (în care m-am regăsit) și despre modul în care a evitat deliberat oamenii, în ciuda meseriei sale care o predispunea la nesfârșite adunări sociale.

„În toată copilăria mea, nu am reușit să stau la masă cu toate celelalte fete de la școală fără să am un sentiment cumplit de panică. La un moment dat, am convins-o pe mama să mă lase să vin acasă pentru prânz, în ciuda faptului că drumul dus-întors abia îmi lăsa timp să mânânc. Până la urmă, părinții mei mi-au organizat o formulă de mese pre-plătite la o cafenea liniștită din oraș, unde nu trebuia să vorbesc cu nimeni. Încă mă mai panichez și acum, când trebuie să vorbesc în public la întâlnirile noastre săptămânale de la Vogue”

Concluziile ei despre modă sunt dure, sincere și încă actuale, deși cartea este scrisă în 2012, când încă nu se atinsese apogeul acestui fast-fashion revărsat asupra tuturor palierelor de modă.

”Moda s-a schimbat atât de mult în decursul vieții mele… De multe ori mă trezesc la prezentări de modă întrebându-mă cine sunt oamenii aceștia din jur. Par că au răsărit de nicăieri, iar 90% par a fi niște oaspeți neinvitați, care încearcă să atârne de alții pentru intrare. Uneori am senzația că sunt ultimul om din lume care încă se mai duce la prezentări pentru plăcerea de a vedea hainele, nu pentru latura socială, acea parte la care am aderat mereu doar cu forța, de nevoie sau pentru că era în fișa postului. Și toți acești oameni, toți, au câte o opinie! Înainte, oamenii își păstrau opiniile pentru ei. Acum, când apar la prezentările de modă, tot ce își doresc este să stea în fața camerelor și să vorbească, să vorbească. Și să fie filmați vorbind”

Sally Field – ”In Pieces”

 

Am citit cartea actriței Sally Field în trei ore, pe nerăsuflate.

Am spus deja că îmi plac autobiografiile și că mă fascinează modul în care oameni remarcabili își povestesc viețile, dar de la Sally Field mă așteptam la orice, numai la ce s-a dovedit a fi această carte… nu.

E mai puțin autobiografie și mai mult o confesiune făcută pe scaunul unui psihoterapeut.

Nu-mi imaginasem vreodată ce viață sfâșietoare a avut femeia asta, pe care o văzusem în câteva filme și a cărei carte o cumpărasem din aeroport, într-un impuls de moment. Și nici ce om nefericit și nesigur a fost mereu.

Am înțeles, citind această carte, semnificația discursului ei de la acceptarea premiului Oscar pentru „Places in the Heart” – consemnat drept unul dintre cele mai „penibile” si stranii din istoria acestor premii – când ea exclamă  „You like me? Right now, you really like me?”.

V-am lăsat link-ul la final, vă rog să dați clic după ce parcurgeți pasajul de mai jos, în care e vorba despre relația lui Sally cu cel care pare să fi fost iubirea vieții ei, faimosul Burt Reynolds.

„<Du-te dacă vrei, dar fii pregătită să pierzi din nou!>. Acestea au fost cuvintele lui Burt sau poate singurele pe care le-am auzit eu. Dar ce îmi doream de fapt? Permisiunea lui?

La cea mai mică notă de dezaprobare din partea lui Burt, mă simțeam brusc rușinată de dorința mea de a avea succes, de a fi împlinită, de a-mi avea munca recunoscută. Jenată de faptul că voiam să merg la această decernare de premii, ca să nu mă mai simt ca o glumă proastă în lumea filmului. 

Mă regăseam la nesfârșit în același tipar: ca să fiu iubită trebuia să încetez să mai fiu eu. De fapt trebuia să încetez să fiu oricine. Trebuia să fiu un nimeni.

Până la urmă nu m-am dus la decernarea premiilor Emmy din 1977. Am ajuns să urmăresc ceremonia într-un apartament închiriat, stând singură pe o canapea, cu sunetul dat încet de tot, ca să nu-l deranjez din somn pe bărbatul care nu știa – sau poate că nici nu-i păsa măcar – cât de mult însemna el pentru mine.

Și, în timp ce stăteam pe acea canapea țeapănă, mi-am auzit numele.

Câștigasem premiul Emmy pentru rolul meu din Sybil”.

Acesta este discursul de acceptare a premiului Oscar de către Sally Field, în același ton al nesiguranței care transpare din această carte dramatică. Realmente o lecție de viață:

Sophia Amoruso – ”Girl Boss”

 

M-am gândit mult dacă să includ această carte, dar instinctul mi-a spus că DA, fiindcă este deopotrivă cronica unui succes și a unui eșec.

La momentul la care a scris cartea, Sophia Amoruso era pe val: afacerea ei – NastyGal.com – era una dintre companiile cu cea mai rapidă dezvoltare din lume, iar ea era considerată un „disruptor” al noii economii. Ulterior, viața ei a și devenit un serial pe Netflix.

Între timp însă, Sophia a vândut NastyGal, care a trecut și printr-o procedură de faliment, și a acceptat multe dintre greșelile de management care au dus-o în acel punct.

Cartea #GirlBoss este însă la fel de relevantă fiindcă e despre drumul parcurs pentru a face dintr-o joacă – produse second-hand luate de pe e-Bay și modificate ingenios – un business râvnit de milioane de americani.

Ce mi-a plăcut la cartea asta, pe care am citit-o în 2016, a fost curajul și chiar „tupeul” pe alocuri pe care această fată l-a avut. De a crede în visul ei până la capăt.

Chiar dacă nu s-a dovedit a fi până la urmă un lider capabil să ducă pe umeri un imperiu, ea a creat o afacere profitabilă din nimic, iar noi putem învăța ceva din asta.

Inclusiv din greșelile ei, fiindcă – privind retrospectiv – din carte se pot observa și semnele eventualului declin, respectiv atitudinea ei uneori exagerată sau disproporționată în context.

Am scris o cronică specială cu lecțiile învățate din această carte, aici: ”11 lucruri deștepte despre viață, învățate din cartea #GirlBoss”

Amanda Palmer – „The Art of Asking”

 

Amanda Palmer a fost, pe rând, statuie vivantă, stripteuză, solista trupei dark-rock-cabaret ,,The Dresden Dolls” și prima persoană care a strâns un milion de dolari din crowdfunding pentru albumul unei trupe obscure.

Cartea ei e cea mai ciudată lectură din lista mea de memorii, dar mi-au rămas atât de multe idei din ea, idei aplicabile în viața reală, încât nu aveam cum să n-o includ aici.

E o carte pe măsura protagonistei și autoarei ei, adică ciudată. E atât de sinceră și crudă în tot ceea ce expune încât face orice altă biografie de vedetă să pară o poveste romanțată.

E scrisă alert, direct, franc, în stilul articolelor de pe blogul ei, care datează de la începutul anilor 2000, adică de pe vremea când toată lumea considera o ciudățenie ideea de a avea blog. Pare că vorbește cu tine, direct, într-o oralitate cuceritoare, nu e structurată în capitole clare și n-are un schelet clasic de carte. Cu toate astea, se citește incredibil de repede.

Amanda a folosit internetul și continuă să-l folosească pentru a crea legături cu oamenii. Cu fanii ei, cu oamenii care o ascultă, cu cei cărora le e simpatică sau care o detestă. De fapt, absolut orice paragraf din carte ricoșează cumva în această idee, volumul fiind mai curând un mod de a ajunge și la alți oameni decât cei care o citesc de ani de zile în online.

Conexiunea cu oamenii. La asta se rezumă succesul, eșecul, inima frântă, dar mai ales rușinea. Rușinea de a fi altfel, de a te expune, de a te afla la un moment dat în ipostaza de a cere. Și despre cerut, Amanda știe foarte multe. De fapt cartea îți explică, într-o multitudine de feluri, de ce trebuie să înveți să CERI lucruri de la viață, de la oameni, de la tine însuți.

Nu-i nevoie s-o placi pe Amanda, să-ți fie simpatică sau s-o admiri. Eu una n-o plac în mod deosebit și în mod sigur nu-i voi asculta muzica mai mult de-acum înainte. Voi privi, în schimb, cu totul altfel artiștii stradali, statuile vivante pe lângă care treceam poate indiferentă, poate privindu-i ca pe o bizarerie.

Mă voi raporta altfel la cei care fac crowdfunding și poate nu-mi va mai fi atât de rușine să cer lucruri. Ajutor la nevoie, o mână să mă ridic, o carte, un număr de telefon, o cafea, orice.

Am scris o recenzie completă a cărții, aici: „Tu când ai avut ultima oară curajul să ceri ceva?”

Demi Moore – ”Inside Out”

 

Cu toții o știm pe Demi sau credem că o știm.

În fond, a fost acel tip de personaj omniprezent în viețile noastre, prin atâtea filme și roluri memorabile din ultimii 30 de ani.

Și totuși, această carte te face să înțelegi că nimeni nu are habar cine este Demi de fapt și că nici măcar ea, până de curând, nu a știut.

Cartea lui Demi mi s-a părut o lectură sfâșietoare, pentru că, la finalul finalului, rămâi cu durerea pe care ți-o transmite povestea ei. Un om care s-a simțit mereu un fel de impostor, în viața personală și în carieră.

Profesional, știe că a fost asociată mereu „nevestei lui Bruce Willis”, fără de care nu ar fi avut carieră. Personal, recunoaște voalat că nu l-a iubit niciodată cu adevărat pe Bruce Willis și că marea ei dragoste a fost omul pentru care ea a fost mai degrabă un capriciu de moment: Ashton Kutcher.

Povestește inclusiv episoade dureroase, precum sarcina pierdută în căsnicia cu Kutcher și felul în care el a manipulat relația lor pentru a putea să o înșele cu alte femei, fără prea multe mustrări de conștiință. Inclusiv modul în care s-a reapucat de alcool, după ani de luptă cu acest viciu, pentru că într-o seară, Kutcher i-a spus, într-o doară, că îi plac fetele „relaxate, care pot să bea un pahar de vin din când în când”.

Chiar dacă e scrisă după ce a trecut prin mai multe episoade de dezintoxicare și terapie, cartea lui Demi tot se citește ca un strigăt de ajutor și mi se pare interesant de citit în oglindă cu propriile noastre vieți.

Te face să înțelegi că orice om din jurul tău – inclusiv cei pe care îi vezi așezați pe un piedestal – chiar duce o luptă mult mai grea și că nicio fericire aparentă nu este chiar ceea ce pare.

Tina Brown – ”The Vanity Fair Diaries”

Are 500 de pagini și reprezintă memoriile fostului redactor-șef din anii 80-90 al revistelor ”Vanity Fair”, „Tatler” și „The New Yorker”. Tina Brown, femeia care a reconstruit practic gloria publicației Vanity Fair.

 

A fost o carte pe care am cumpărat-o cu așteptări mari și care a fost deopotrivă o revelație și o dezamăgire.

O revelație pentru că am înțeles că poți admira unii oameni pentru abilitățile lor profesionale și fără să-ți placă la nivel uman. Și o dezamăgire pentru că, după primele 200 de pagini, am înțeles de ce recenziile de pe toate site-urile erau atât de proaste.

Cartea este, dincolo de promisiunea din titlu, un fel de „Ciao” sau „Cancan” al anilor 80, scris de o femeie absorbită complet de propria persoană. Tot ceea ce ține de ea însăși este umflat și ornamentat, iar tot ceea ce ține de alții este redus la nivelul bârfelor primare.

În plus, incoerența părerilor devine ciudată de la un anumit punct: aceeași persoană este un om minunat la pagina 120 și un nenorocit la pagina 200, cu aceeași naturalețe.

Cartea este presărată de remarci de tipul „X avea nasul urât”, „Soția lui Y era cam prostuță și vanitoasă”, „X părea în regulă, dar de fapt era renumită pentru moravurile ușoare” și tot așa.

M-am încăpățânat să termin cartea pentru mica parte – foarte mică – în care vorbește despre strategia editorială a „Vanity Fair” și despre cum a ajuns ”The New Yorker” să fie ceea ce este azi. Pentru asta o cumpărasem de fapt, fiindcă voiam să văd cum gândește o femeie care a scris istorie în presa americană.

Și, tocmai de asta, nu regret achiziția atunci când trag linie: mi-a lărgit perspectiva în ceea ce privește lumea presei americane și o recomand în continuare celor curioși sau pasionați de acest domeniu. Dacă reușiți să treceți de partea de cancan, care pe mine m-a obosit destul de tare.

Cu o curiozitate sinceră rămân din acest volum: mă întreb, fără nicio urmă de ironie, dacă această femeie mai are prieteni. Fiindcă nimeni, de la foști șefi și până la „prieteni de suflet” nu a rămas netocat și neîmproșcat de ceva, orice ar fi fost acel ceva: un amantâc, un secret rușinos, un defect, un episod jenant… Nu am înțeles de ce erau necesare, cred că volumul s-ar fi vândut și fără acest factor de bârfă.

Alisson Arngrim – ”Confessions of a Prairie Bitch”

 

Alisson Arngrim a interpretat personajul negativ Nellie Olson într-unul dintre cele mai iubite seriale ale copilăriei, „The Little House on the Prairie”.

Cartea ei este minunat scrisă și este deopotrivă o istorie a propriei vieți (deloc ușoare), cât și o bogăție de detalii despre serial și despre ceilalți protagoniști, care vor bucura orice fan al seriei.

Pentru mine a fost ca o călătorie în copilărie, cu amendamentul că acum pot vedea în spatele cortinei și mă simt parte din „gașcă”. Dacă ați iubit serialul, nu trebuie să ratați această carte.

Charmian Carr – ”Forever Liesl”

 

„Sunetul muzicii” este unul dintre filmele mele clasice favorite, iar Liesl a fost mereu personajul meu preferat.

Actrița care a intrepretat-o, Charmian Carr, a scris o cronică superbă a atmosferei de pe platourile de filmare, cu tot cu mici detalii (povestește în carte că prăjitura cu ciocolată din scena mesei era atât de bună încât îi simte gustul și la decenii după acel moment), dar și demitizări – spre exemplu faptul că Julie Andrews nu era cea mai prietenoasă persoană și că nu obișnuia să vorbească cu „copiii” din distribuție.

Spre deosebire de alte memorii, cartea lui ”Liesl” este cartea unui om care și-a trăit viața asumat și împlinit. Nu a avut mari traume, nici mari dezamăgiri, în schimb descrie totul cu o sensibilitate dezarmantă și cu un foarte bun condei.

Din păcate, Charmian a murit în 2016, după o luptă cu demența frontotemporală, dar această carte va fi citită cu siguranță de iubitorii filmului încă multe decenii de acum înainte.

Am pus pe Instagram, în Highlights BOOKS1, multe citate din cartea ei, fiindcă mi-au plăcut la nebunie și am vrut să le păstrez pentru totdeauna.

Giuliana Rancic – ,,Going Off Script: How I Survived a Crazy Childhood, Cancer and Clooney’s 32 On-Screen Rejections”.

 

Mi-a plăcut mereu Giuliana Rancic, fosta prezentatoare de la !E Entertainment.

I-am apreciat mereu umorul, spontaneitatea, dar și stilul curat și foarte șic de a se îmbrăca. O asociam însă cu ideea de „fată zen, fără griji și cu o viață ideală”, până când i-am citit cartea, comandată pe Amazon în teanc cu alte lecturi.

Volumul e scris alert, amuzant și viu, dar mai ales surprinzător de ne-cosmetizat.

Mi-a adus aminte de o vorbă în care am crezut mereu: ,,Singurii oameni absolut fericiți sunt cei pe care îi cunoști doar din vedere”.

Giuliana e căsătorită cu un antreprenor de succes, Bill Rancic, are un copil adorabil, propriul reality-show, a prezentat câteva emisiuni cu rating imens și este considerată un icon de stil. Sună idilic, nu?

Ei bine, din carte am aflat că toată copilăria a suferit de o formă gravă de scolioză, pentru care a și trecut printr-o serie de operații dureroase și traumatizante. Că a avut multe relații disfuncționale și toxice. Că și-a dorit dintotdeauna să facă televiziune și că, de dragul acestui țel, a suportat o gramadă de joburi proaste și chinuite și prea mulți șefi ciudați și brutali.

Că a avut o relație lungă cu actorul Jerry O’Connell, care – dupa ce își facuseră planuri de căsătorie și copii – a părăsit-o peste noapte pentru Rebecca Romijn, spunându-i doar că ,,Lucrurile se mai schimbă în viață, fetițo. Ai grijă de tine. Pa!”.

Și, cel mai dramatic, în timp ce făcea tratamente pentru a avea un copil, a descoperit că are cancer la sân, a suferit o dublă mastectomie, iar fiul ei a ajuns să se nască, de fapt, printr-o mamă surogat.

Iar silueta filiformă pentru care este adesea criticată se datorează medicamentelor pe care le ia în continuare pentru cancer.

Cartea nu e nicidecum depresivă, ci din contră: îți vine să râzi la fiecare pagină, dar este în primul rând o lectură tip reality-check.

De multe ori avem impresia că vedetele trăiesc într-o bulă de petreceri, goodie-bags, coperți de revistă și norișori roz. Când ai curaj să spui adevărul, realitatea e rareori roz, iar Giuliana Rancic a avut tăria să dezvăluie niște episoade urâte, jenante și pe alocuri dureroase rău de tot. Semn de tărie interioară.

Judy Greer – ”I Don’t Know Where You Know Me From”

 

Pe Judy Greer ai văzut-o cu siguranță în zeci de filme, în toate în rol secundar, și cu siguranță ai senzația că o știi dintotdeauna.

Cea mai bună prietenă, sora, iubita fratelui protagonistului, colega de serviciu, ea este mereu un personaj important în economia poveștii, dar niciodată principal.

Spre deosebire de alte vedete pe care acest statut le frustrează, Greer povestește fără patimă, cu umor și relaxare despre viața ei de „co-star” și despre modul în care a ajuns actriță la Hollywood.

Plus multe lucruri despre viața în Los Angeles și la Hollywood, dar nu în stadiul de bârfe de interior, ci de realități ale vieții californiene.

Nu este o carte care să-ți schimbe viața, dar dacă ai fost vreodată fascinat de cum ajung actorii de la Hollywood să joace în filme și cât de dificil e unori parcursul unei fete obișnuite, care nu visează la Oscaruri și nici la rolul divei absolute, cartea lui Greer e o lectură reconfortantă.

Anne Heche – „Call Me Crazy”

 

E o carte pe care o recomand celor care vor un duș rece, dar rece de tot, în privința disfuncționalității familiei și a problemelor psihice.

Am cumpărat-o din curiozitate, pentru că o știam pe Anne din filme, dar a fost o lectură greu de parcurs.

Pe scurt, Anne Heche a fost iubita lui Ellen de Generes și vedetă în câteva filme celebre, inclusiv „Volcano” și „Six Days, Seven Nights”, alături de Harrison Ford.

În momentul în care și-a dezvăluit public orientarea sexuală, Anne a încetat să mai primească roluri de protagonistă, dar și mentalul ei fragil a început să se dezmembreze.

Așa a ajuns, în anii 2000, protagonista unui episod șocant relatat de presa internațională: a bătut la ușa unei familii din America, desculță și în transă, spunându-le că are nevoie să se odihnească puțin până vine s-o ia „nava spațială”. 

A reușit ulterior să se pună pe picioare și s-a căsătorit – cu un bărbat – punându-și tendințele de lesbianism pe faptul că se afla în căutarea disperată a iubirii, în orice formă ar fi fost ea.

În carte, Anne își exorcizează trecutul, inclusiv copilăria sinistră, ca fiică abuzată a unui tată gay neasumat, cu o mamă obsedată religios care nu putea concepe că există ceva în neregulă în familia ei.

E o carte greu de citit, cu multe pasaje dureroase și grele, dar îți pune în perspectivă propria viață și eventualele „traume” pe care le asociem noi copilăriilor noastre. Toate par un mare zero comparativ cu viața acestei femei.

Dintre toate biografiile de celebrități pe care le-am citit, niciuna mi mi s-a părut mai tristă și înfiorătoare decât a lui Anne Heche.

Mi-a pus însă în perspectivă multe lucruri pe care le consideram „capăt de țară”, așa că și-a îndeplinit misiunea, cel puțin pentru mine.

Cărțile nu trebuie să fie doar plăcute, încântătoare și vesele. Uneori dor, dar te învață lucruri și îți arată, indirect, de ce te poți feri în propria viață.

Citate, pagini preferate și bucăți din ceea ce citesc în permanență găsiți pe Instagram-ul meu, la Highlights (Books 1, 2, 3… și tot așa).

Pe aceeași temă am mai scris:

Lista (foarte) scurtă a cărților de dezvoltare personală care mi-au fost utilă

Lista scurtă a cărților mele preferate