Despre tot ce-i fin și fain

Diane von Furstenberg, despre femeia care aș vrea să fiu

By 15 februarie, 2016Chronicles
read time 10 min
 
15 februarie, 2016

Diane von Furstenberg, despre femeia care aș vrea să fiu

„The Woman I Wanted to Be”, cartea lui Diane von Furstenberg , m-a cucerit mai întâi cu titlul, iar apoi cu proiecția unei vieți palpitante de prințesă, socialite, femeie de afaceri și designer de modă. Am terminat-o într-o singură zi și, chiar dacă nu a fost ceea ce mă așteptam, existența privilegiată a lui Diane m-a ajutat într-adevăr să înțeleg ce fel de femeie aș vrea – și nu aș vrea – să fiu.

by

Recunosc, Diane von Furstenberg m-a atras dintotdeauna cu povestea ei de viață mult mai mult decât prin creațiile vestimentare care îi poartă numele. Ea a fost cea care a adus pentru prima dată rochia petrecută (wrap dress) în lumina reflectoarelor, în anii ’70, iar întreg imperiul ei de modă se bazează, în esență, pe această invenție.

 

12715710_1704840973136089_3630362899439258307_n

 

Rochiile petrecute nu sunt pentru mine – am avut cândva una, chiar de la DVF, dar mi s-a părut foarte incomodă și nepotrivită stilului meu – în schimb personajul Diane m-a fascinat mereu prin alura de basm contemporan: s-a căsătorit cu un prinț, a (re)inventat un obiect vestimentar și a construit un business în jurul lui, a avut o viață de jet-setter și, mai ales, mi-a lăsat mereu impresia unei femei cu o siguranță de sine incredibilă.

 

Anul trecut am vizionat cu sufletul la gură reality-show-ul ei, „House of DVF” – un fel de „Apprentice”, la finalul căruia Diane își alege un ambasador de brand – iar cea mai interesantă și inspirațională parte a fost tot cea cu încrederea în propria persoană. De aceea, la ultima mea comandă pe Amazon, am adăugat în coș fără să clipesc cartea ei cu un titlu ultra-atractiv: „The Woman I Wanted to Be”. Cum să nu-mi doresc să aflu cum o femeie atât de sigură pe ea a reușit să-și forjeze această aură de invincibilitate?

Primul capitol, în care vorbește despre rădăcinile ei și despre familie, este – din păcate – cel mai interesant dintre toate. Mama ei, Lily, a supraviețuit lagărului de concentrare de la Auschwitz, la 20 de ani, iar toate învățăturile pe care le-a transmis mai departe către fiica ei s-au legat de tăria conviețuirii cu frica. „Teama nu e o opțiune” era vorba ei preferată, iar povestea lui Lily detaliată pe parcursul a câteva zeci de pagini te face s-o îndrăgești pe mamă mai mult decât pe fiică. Sentimentul se păstrează pe tot parcursul cărții.

 

37cf726cc6078f34ff845b9a0607abfe

 

Din momentul în care Diane începe să-și deruleze propriile amintiri, începând cu căsătoria cu prințul Egon von Furstenberg, cartea devine o înșiruire de locuri exclusiviste, celebrități menționate din abundență fie ca „best friends” (am numărat cel puțin 15 astfel de „best friends” pe tot parcursul cărții), fie ca protagoniști ai unor idile. Spre exemplu, Diane ține să precizeze, în treacăt, cum a fost curtată de Richard Gere sau Ryan O’Neal, ceea ce nu ar fi nicidecum bătător la ochi dacă paragrafele respective nu ar fi introduse forțat în capitolele aferente, fără vreo legătură cu subiectul dezbătut la momentul respectiv.

 

Recunosc de altfel că mi-a fost dificil pe alocuri să urmăresc firul logic al cărții, fiindcă nu respectă o cronologie anume și sare constant de la un subiect la altul. Citesc foarte rapid, ceea ce mi-a înlesnit procesul per ansamblu, dar am avut tot timpul senzația că lecturez jurnalul cuiva, un caiet cu însemnări aleatorii, în care persoana și-a așternut exact ceea ce îi trecea prin minte la momentul respectiv, cu toate acoladele și divagațiile de rigoare, știind că rezultatul nu este oricum destinat decât propriei priviri.

Ce NU este cartea:

Până să ajung la ceea ce mi-a plăcut (sau nu) în carte, mă simt datoare să lămuresc ceea ce NU este „The Woman I Wanted to Be”, pornind de la propriile mele așteptări.

 

Nu este o istorie a imperiului Diane von Furstenberg și a voinței unei femei de a construi o afacere pentru femei. Din contră, brandul DVF este expediat undeva în ultima parte a cărții, povestea rochiei petrecute, a produselor cosmetice (între timp dispărute) și a licențelor casei fiind, din păcate, prea puțin inspirațională și relevantă pentru status-quo-ul zilelor noastre.

 

Diane recunoaște că a avut norocul de a avea în agenda de telefon oameni importanți și, mai ales, de a fi cunoscută, ceea ce i-a atras din prima un important sprijin: producătorul materialelor ei era un vechi prieten, magazinele de lux au abordat-o din prima, atrase de faima ei ca personaj monden, iar imaginea ei de socialite a fost vandabilă din prima zi.

 

Pe de altă parte, deși făcea 40 de milioane de dolari din vânzări, în fiecare lună, iar magazinele o curtau asiduu, Diane a făcut – de-a lungul carierei sale de femeie de afaceri – cele mai flagrante greșeli tactice posibile, pe care le descrie în amănunt în carte: a semnat sute de acorduri de licență fără să o intereseze cum îi vor folosi brandul cei care le obțin; a produs mii de wrap-dresses săptămânal, crezând într-o piață care nu poate fi niciodată saturată; a ajuns la cheltuieli de un milion de dolari… pe zi și a externalizat managementul, partea financiară, logistica și tot ce ținea de brandul ei către angajați cărora recunoaște cu candoare că… nu le citea niciodată rapoartele, așa că nu a avut habar când a ajuns pe muchia falimentului. Toate astea de două ori.

 

Superficialitatea cu care a tratat un business născut din noroc și care a mers mai mult de la sine pe tot parcursul vieții lui dovedește elocvent că femeia de afaceri von Furstenberg nu știa prea multe despre afaceri. Femeia von Furstenberg în schimb, este un personaj interesant. Cartea este mai mult despre aceasta din urmă.

Ce mi-a plăcut?

Cronica unei existențe de jet-setter

Dincolo de povestea unui imperiu de business sau a unui brand personal care a supraviețuit timpului, povestea lui Diane merită citită ca o cronică veridică și detaliată a unor vremuri fascinante, cu tot cu detaliile pe care numai cineva din interior le-ar putea avea.

 

După primele o sută de pagini, te obișnuiești, ba chiar te amuzi, de lejeritatea adorabilă cu care Diane vorbește despre „micuța barcă de viteză” pe care a primit-o cadou de Ziua Mamei, despre inelul care a aparținut lui Marie Bonaparte și pe care i l-a lăsat al doilea soț împreună cu un bilet cu „Te iubesc” sau despre faptul că Ronald și Nancy Reagan erau vecinii ei și „prieteni apropiați”.

 

Nu știu de ce, dar viața lui Diane m-a dus cu gândul la acele soap-opera americane pe care le urmăream în copilărie: „The Young & the Restless”, „Santa Barbara”, „The Bold & the Beautiful”, unde totul era iritant de perfect, dar nu puteai să-ți dezlipești privirea de pe ecran. Exact așa este această carte.

„Egon m-a dus în Sudul Franței pentru a-i cunoaște unchiul, pe iahtul lui personal, apoi la Grand Prix-ul de la Monaco. Am mers apoi la Festivalul de film de la Lido di Venezia și la Balul Volpi, pe Canal Grande. I-am cunoscut pe toți cei care erau cineva în lumea lumea asta mare: aristocrați, oameni de afaceri, curtezane, actori, pictori, tot acest anturaj de Café Society. Nu știam cum voi putea să țin minte atâtea nume, atâtea locuri, atâta informație, mă simțeam amețită de toate. Era exact cum spunea Hemingway: o sărbătoare fără sfârșit”

„O viață de bărbat, trăită în corp de femeie”.

De mai multe ori pe parcursul cărții, Diane folosește această sintagmă a „vieții de bărbat, trăită în corp de femeie”. Recunosc că m-am identificat cu acea independență a călătoritului de una singură prin toate colțurile lumii, acea plăcere de a sta de una singură din când în când și de a te retrage chiar și în mijlocul unor petreceri somptuoase pentru a petrece câteva minute cu tine însăți.

 

În cazul lui Diane, însă, această „viață de bărbat” implică și o abordare foarte lejeră a noțiunii de relație sentimentală și o doză de superficialitate în tratarea relațiilor interumane de orice tip. Neașteptat de deschisă și francă, designerul trece în revistă mai bine de o duzină de foști iubiți, amanți sau logodnici, actualul soț – Barry Diller – fiind prezentat încă de la începutul cărții drept o relație de care a fugit de nenumărate ori și la care s-a reîntors de fiecare dată timp de aproape 20 de ani.

„Cel mai important lucru pe care eu și Barry îl avem în comun este faptul că amândoi depindem doar de propria persoană. Prezența unuia în viața celuilalt nu a fost niciodată o necesitate, iar de aceea a părut mereu ca un fel de lux”

În intervalul de timp în care Barry i-a fost alături, Diane a mai petrecut doi ani în Bali cu o iubire fulgerătoare, încă doi la New York cu un iubit cu care l-a înlocuit pe cel din Bali și tot pe-atât la Paris cu un alt individ pentru care recunoaște că și-a schimbat totul, de la stilul vestimentar și până la așteptările de la viață, doar pentru a-i fi pe plac.

 

Acestea sunt doar trei exemple pe care le-am reținut și, mărturisesc deschis, nu m-am dat în vânt după această parte a cărții. Nu din obtuzitate sau moralism excesiv, ci fiindcă mi-au conturat imaginea unei femei care – contrar titlului memoriilor sale – nu a știut niciodată ce fel de femeie vrea să fie, iar odată cu fiecare nouă relație și-a reorganizat existența pentru a-i fi pe plac bărbatului din viața ei.

 

Ba chiar după primele 150 de pagini am avut senzația că titlul cărții este cel de față fiindcă lui Diane i-a plăcut cum sună, nu fiindcă ar fi fost o mantra de viață. Nu am regăsit acea viziune despre propria feminitate decât în puține momente din carte, dar am ales să iau ce a fost bun dintr-o poveste de viață adevărată și, recunosc, absolut captivantă.

„L-am sunat pe Jas să-i spun că plec la Los Angeles, să mă văd cu un bărbat pe care tocmai l-am cunoscut. Privind înapoi, îmi dau seama că am fost crudă, dar nevoia mea de sinceritate m-a determinat să o fac. M-am simțit liberă după ce i-am spus.

Când avionul a ajuns deasupra Arizonei, am dispărut la toaletă și nu am mai ieșit până la aterizare. Mi-am făcut părul, machiajul, mi-am schimbat hainele, am ajuns fresh și elegantă într-un costum cu dungulițe și ghete cu platformă. Barry mă aștepta la sosiri”

„Cum să-ți devii cea mai bună prietenă”

Totuși, cele mai relevante și inspiraționale pasaje din carte sunt cele care se referă la relația unei femei cu propria feminitate, fiindcă Diane reușește să exprime foarte convingător și asumat unele adevăruri pe care toate ar trebui să ni le însușim.

 

Chiar dacă povestea ei nu le confirmă decât în mică măsură, mie mi-au rămas în minte și m-au inspirat. Îmi place să cred că au fost însușite mai târziu, la senctute, iar experiențele și istoriile adunate până în acel moment au fost pietrele pe care s-a construit actuala ei maturitate.

 

Spre exemplu, într-un discurs ținut unor fete de liceu, Diane le propune să-și acorde o vară de răgaz, în care să se împrietenească cu propria persoană.

„Să devii prietena ta cea mai bună presupune multă muncă și poate fi pe alocuri dureros, fiindcă implică sinceritate și disciplină. Înseamnă să accepți cine ești, să-ți vezi defectele și slăbiciunile, iar după ce ai făcut asta, să le corectezi, să le îmbunătățești și, încetul cu încetul, să descoperi lucrurile care-ți plac la tine și să începi să-ți construiești viața. Nu există dragoste în absența acestui adevăr și nu există nimic mai autentic decât să descoperi și să accepți cine ești. (…) Trebuie să îmbrățișezi tot acest ansamblu, fiindcă este singurul lucru de pe lume asupra căruia ai controlul. Ești tu”

„Mă bucur că nu m-am considerat niciodată frumoasă, când eram tânără. Toate ne ofilim odată cu trecerea timpului, iar femeile care s-au bazat prea mult pe frumusețe pot ajunge să se simtă invizibile, de la o anumită vârstă. E păcat, fiindcă în cea de-a doua parte a vieții ar trebui să te simți împlinită, nu înfrântă.

Sfatul meu pentru femei, când trec de 40 de ani, este să devină mituri pe domeniile lor. Indiferent ce fac, dacă e vorba de cea mai bună cremă de ciocolată sau de cele mai frumoase aranjamente florale, să fie cunoscute pentru ceva, să rămână relevante și active. De aceea e important pentru o femeie să aibă o identitate clară în afara căminului ei”.

Totuși, cel mai impresionant pasaj din toată cartea rămâne povestea mamei lui Diane, Lily, tocmai de aceea și citatul care mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte este tot dintr-o însemnare a acesteia din urmă, descoperită după moarte de Diane. Era precum un porte-bonheur al lui Lily, scris cu stiloul pe o hârtie cu imprimeu de lăcrămioare, floarea căreia îi datora numele. O mantră născută din dragostea de viață a unei femei care trecuse mai întâi pe lângă moarte:

Dumnezeu mi-a dat viață și noroc în viață

Mi-am păstrat acel noroc pe tot parcursul vieții mele.

L-am simțit mereu, ca o umbră. Mă urmărește peste tot și îl iau cu mine peste tot, spunând mereu „Mulțumesc, norocul meu. Mulțumesc, viață. Mulțumesc. Mulțumesc”

Foto principal: Diana-Florina Cosmin

Foto secundar: Pinterest

Traducere & adaptare citate: Diana-Florina Cosmin

2 Comments

  • andreea spune:

    acest personaj nu mi-a placut niciodata. articolul tau imi confirma banuielile: superficialitate, noroc chior, extravaganta si prea putine realizari personale. sincer, cred ca tot ce a facut aceasta femeie a fost doar pt a urca mai sus pe scara sociala, nicidecum pt a evolua ca om si a deveni valoroase per se. contraexemple sunt oprah, michelle obama, camelia sucu etc

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.