Un coleg de presă, Mihai Ghiduc de la Men’s Health, a scris ieri pe Facebook, în lumina scandalului „Banana de la Cluj”, că balurile de boboci sunt oricum cam penibile, indiferent de epocă. Pe modelul „toți am fost proști o dată în viață”, postarea a făcut declic în mintea mea, iar mica noastră discuție ulterioară pe Facebook a pus pe rewind niște amintiri dintr-o seară suprarealistă a vieții mele. Da, suprarealistă, ca în filmele americane cu tocilari care ajung prima oară la o petrecere unde se bea alcool și se sare în piscină dezbrăcat de la balcon. Cam așa ceva.

 

Fără să vreau să fiu moralizatoare în nicio direcție cu povestea de la Cluj, vreau doar să relatez o poveste proprie, din care eu am învățat cam cum merg lucrurile în viața asta. Asta pentru că, în anul de grație 2002, când eram boboacă la facultate, m-am dus la Miss Boboc. De ce, Doamne, de ce, mă întreb acum, dar la momentul respectiv a fost o decizie complet asumată.

 

Vedeți voi, eu sunt genul de om care e de părere că învingi frica dacă dai cap în cap cu ea. Nu dacă o adulmeci, dacă-i dai târcoale. Nu, te ciocnești cu ea la 100 de kilometri la oră și vezi ce se întâmplă. Pe acest principiu m-am pus în tot felul de situații semi-periculoase sau jenante, ca să-mi înving slăbiciunile: m-am înscris într-o trupă de teatru deși mă înroșeam dacă deschideam gura în public, am făcut parasailing peste ocean deși am o frică paralizantă de apă, m-am dat în tiribombele de la Prater deși amețesc și dacă mă învârt pe călcâie stânga-dreapta. Și m-am dus la Miss Boboc ca să-mi dovedesc că nu mai sunt timidă, că am încredere în mine și că nu mi-e teamă să mă fac de râs în fața a 2.000 de oameni.

 

Mi-am luat perechea preferată de blugi, un pulover și o pereche de teniși și m-am dus la preselecție. Tărășenia avea loc într-o sală de clasă din ASE, unde am fost puse să mergem între ușă și catedră de 4 ori și să ne prezentăm. Cea care făcea recrutarea era un manechin profesionist, studentă în anul IV, o fată de care-mi amintesc cu plăcere. Mi-am lăsat datele – mai exact telefonul fix, un detaliu care se va dovedi esențial mai încolo – am plecat acasă și am uitat de tot. Practic, proba de hotar pentru mine fusese să mă prezint efectiv, să am curaj să vin și să zic „Da frate, eu cred că-s material de Miss Boboc”. Asta era pe la mijlocul lui octombrie, iar balul era în noiembrie.

 

Trec vreo 3 săptămâni, eu n-aveam nicio treabă, parcă mi se ștersese din cap întâmplarea, când – pe la orele 10 seara, sună telefonul fix de acasă. ”Bună, Diana?” ”Da”. ”Scuză-mă că te sun la ora asta, sunt Iulia, de la preselecția Miss Boboc. Încercăm să dăm de tine de două săptămâni, ai fost aleasă pentru Miss Boboc și nu știam dacă mai vrei să participi. Nu răspundea nimeni în timpul zilei, așa că am sunat seara, scuză-mă”.

 

Uimită, port o conversație care se încheie cu un „Da, okay, ne vedem mâine la repetiții”, încercând să-mi revin. Nu-i vorba că nu aveam încredere în mine, dar natura m-a înzestrat cu o doză zdravănă de realism, iar pe la preselecția cu pricina văzusem niște bombe sexy în devenire care mi se păreau mai „selectabile” pentru concurs decât mine. Ca să ne înțelegem: purtam ochelari, nu mă machiam deloc, aveam părul scurt și ondulat, eram slabă-băț (inclusiv prin punctele esențiale) și emanam imaginea clară a unei fete cuminți. Ceea ce și eram, pentru că tot ce făcusem în viața mea de până atunci fusese să învăț. Și să învăț. Și să învăț. Nu pentru că mă alerga cineva cu biciul din urmă, ci pentru că așa eram eu construită.

 

Părinții mei plecau la prima oră dimineața și veneau acasă seara, în rest eram singură-cuc: sincer, aș fi putut să mă apuc de toate viciile pământești fără să se prindă nimeni. Doar că eu așa am ales să fiu: fată cuminte. Prea cuminte, dacă mă întrebați acum, dar asta e pentru alt articol, altă poveste.

 

Primul pas după acceptarea inevitabilității a fost să-mi iau haine pentru Miss Boboc. Eram slabă, puteam să pun ce vreau pe mine, dar mi-am ales cele mai acoperitoare haine posibile. Mă bufnește și râsul. O salopetă mulată (dar fără un milimetru de piele la vedere) pentru proba de ținută sport, un sacou cu fustă tip „mamaia la birou” pentru proba de ținută business și un corset cu fustă lungă pentru rochia de seară. Fata de la școala de maici, ieșind în lume.

Habar nu am de ce m-am îmbrăcat așa, având în vedere că în liceu nu ieșeam din fustă scurtă, dar cred că a fost un prag psihologic pe care nu am putut să-l trec. Una era ideea de a veni la școală într-o fustă scurtă, alta era cea de a apărea pe scenă în fața a 2.000 de oameni în acea fustă scurtă. Așa că m-am acoperit cât am putut. Asta fac și acum, în alte moduri: deși port S sau XS, toate hainele mele sunt M sau L. Îmi place să-mi cadă lejer, nu să țipe pe mine.

 

În naivitatea mea uluitoare, mi se părea oricum jenant să apar semi-dezbrăcată în fața profesorilor mei și a 2.000 de viitori și actuali colegi. Nu mai era vorba de timiditate, era un soi de pudoare a simțurilor: cum să mă vadă prodecanul (care era în juriu, PE scenă) și care îmi era și profesor de geografie economică, în fundul gol la nici doi metri de el? Falimentar raționament, dar trecem peste.

 

Al doilea pas a fost să-mi cumpăr prima mea pereche de lentile de contact. Dacă mă întrebați, acela a fost al doilea mare câștig al meu din acel concurs (despre primul scriu mai încolo): faptul că mi-am luat inima în dinți să-mi pun lentile și n-am mai renunțat la ele niciodată. Când mi-am dat seama cât de frumos se vede viața „fără ramă”, n-am putut să mai dau înapoi (și am povestit mai multe despre asta, aici).

 

Al treilea și ultimul pas a fost să mă gândesc ce să fac la proba de talent. Deși eram studentă la ASE, tot cu jurnalismul eram în cap 99% din timp, așa că am decis să fac un interviu mai jucăuș cu sus-numitul prodecan de la REI, simulând experiența unui talkshow, dar în variantă parodică. Cam asta a fost toată pregătirea mea. Pe principiul: e doar o seară, ce altceva pot să mai fac?

 

O singură seară, da… însă a fost seara „botezului” pentru mine. După concurs, țin minte că m-am întors acasă și am stat o oră pe canapea, în liniște, decantând tot ceea ce se petrecuse în ultimele 4 ore. Cadru cu cadru. Apoi am arhivat amintirea la capitolul „F***ed up things in life” și am trecut mai departe. Dar a fost, fără exagerare, ultimul moment de inocență sinceră al vieții mele.

În cele trei ore și jumătate cât a durat totul, pe scenă s-au perindat un număr de striptease solo, un număr de striptease peste un băiat legat de un scaun, o scenă de realizare a unui tort în chiloți (nu tortul era în chiloți, ci concurenta), un interviu (naivitatea mea era cuceritoare…), două interpretări de cântece și o fată care (parcă) a recitat ceva. Ultimele patru eram toate îmbrăcate: maximă greșeală.

 

Cu una dintre concurentele care au cântat, Alexandra, am rămas ulterior prietenă și este până în prezent unul dintre cei mai dragi oameni din viața mea. Marele câștig al concursului, pentru mine. Atât ea cât și cealaltă concurentă cântăreață au răcit cobză și și-au pierdut vocea în cabina noastră din clubul Why Not, unde ușa stătea sprijinită cu mâna și erau 9 grade Celsius în luna noiembrie. Eu însămi am bolit 2 săptămâni cu una dintre cele mai crunte răceli din istoria răcelilor mele.

 

Mai adaug că, după proba de talent, când MC-ul Ramon Cotizo (pe atunci DJ de radio) ne punea întrebări de „departajare”, ele erau din seria „Dacă ar trebui să alegi între un bărbat frumos și impotent și unul urât și superdotat, pe care l-ai alege?”. Nu exagerez, toate erau numai cu dotări, potențe sau impotențe. Tot un fel de proba cu banana de la Cluj, dar nu fizic, ci verbal.

 

Problema mea de atunci nu a fost că întrebările erau imbecile, că o fată sau alta a vrut să facă striptease sau să apară pe scenă în chiloți sau că tot ce s-a apreciat mai mult a fost sexul în toate declinările lui. Nu mă așteptam ca premiul I să fie acordat după o probă de scris algoritmi informatici sau de recitat Scrisorile lui Eminescu pe dinafară. Nu mă așteptam nici să câștig ceva, fiindcă „pariul” meu mental era pus pe alte două fete care mi se păreau absolut superbe, ca prezență, ținută, tot. Ele n-au luat nimic, erau cele cu cântatul și cu recitatul.

 

Șocul cel mare nici măcar n-a fost pentru mine, a fost privindu-le pe ele două și neînțelegând ce s-a întâmplat. Sau mai bine zis înțelegând, pentru prima dată, cum stau lucrurile. Pentru întâia dată în cei 18 ani pe care-i aveam, am realizat cum merge treaba în viață. Nu contează nici măcar cine e mai frumoasă. Contează cine arată mai mult și cine se pretează mai ușor la lucruri facile întru hazul mulțimii. A fost un fel de „Ia de-aici, așa stă treaba, te adaptezi sau mori”.

 

Sunt în Australia când scriu acest articol, n-am poze cu mine de atunci, că vi le-aș fi arătat ca să râdem împreună. De fapt nu prea am poze de atunci nici acasă, fiindcă prietena pe care am însărcinat-o cu misiunea de a-mi face câteva fotografii de amintire m-a scos în toate imaginile fără cap. Nu glumesc, pe vremea aceea erau aparate pe film, cu rolă, și nu vedeai decât la developare ce a ieșit. Prin urmare, și dacă aveam câteva imagini de atunci, ați fi văzut doar un trunchi îmbrăcat. Atât.

 

Având în vedere că isprava de mai sus se întâmpla acum 15 ani, când teoretic „generația noastră” era mult mai decentă, serioasă și toate truismele adormitoare care se vehiculează prin media, postarea de la Cluj nu mă miră deloc. Mi se pare sinistră acea probă cu banana, dar din păcate Mihai Ghiduc avea dreptate – toate balurile de boboci sunt penibile. Și cel mai facil mod de a atinge penibilul pentru hazul și satisfacția rapidă a mulțimii este vorbind despre sex, simulând sexul sau imitând sexul. Și, pentru că în general funcționează, continuă să se perpetueze aceleași stupizenii.

 

La fel de penibilă este, însă, revolta ipocrită a televiziunilor și a tuturor vehiculelor media. Pe vremea când domnul DJ de radio mă întreba la Miss Boboc despre bărbați urâți și potenți, mass-media nu avea habar că asta e atmosfera de Miss Boboc? Mă îndoiesc, doar că atunci asta nu era subiect de știre, nu existau rețele sociale și oameni care să dea share și să-ți facă trafic la news-uri moralizatoare despre generația „pierdută”.

 

Nu mă revolt, nu fac tz tz tz de dezamăgire, nu pomenesc de „vremea noastră” versus „vremea lor”, din simplul motiv că nimic nu s-a schimbat. Toți trăim aceleași „vremuri”, dar în alte coordonate materiale: cu alte telefoane, cu bani de buzunar pe card și cu acces la o ofertă mai mare de haine mulate. Nu e nimic nou, doar mirarea și revolta sunt noi, de ochii lumii. „Vai, cum se întâmplă la noi așa ceva?”. Se întâmplă de când lumea și nu, nu e okay, dar nimănui nu-i pasă și nici nu-i va păsa după ce se va stinge revolta închipuită după balul de la Cluj. Nu ne-am schimbat noi metehenele după tragedia din Colectiv, care ne-a zguduit din temelii, darămite după o știre cu boboci și probe cu banane.

 

Regulile lumii sunt aceleași, iar concursurile de orice fel – și cele de Miss Boboc mai mult decât toate celelalte – sunt niște simulacre de penibil și grotesc în doze egale. Dacă ești dispusă să ți le asumi, cum am fost eu, poți să rămâi în cel mai bun caz cu o lecție de viață și cu un reality-check.

 

În cel mai rău caz, în era Facebook, poți să rămâi cu niște poze penibile care fac înconjurul internetului, ca să aibă mulțimea ce arăta cu degetul, același deget cu care face clic pe site-uri de cancanuri. Asta până când apare următorul subiect penibil, următoarea înmormântare sau următorul prilej de „tz tz tz” moralizator și o să uite cu desăvârșire de tine.