Scurtă cronică de carte. Paula McLain – Când stelele se întunecă
Un mister care te ține în priză până la final ascunde, de fapt, o discuție amplă și nuanțată despre formele mai greu recognoscibile ale abuzului.
Am devorat cartea asta în avion, plus așteptarea zborului, și m-a prins în labirintul ei întunecat.
M-a prins suficient de tare încât să vreau să las aici această colecție de idei și cuvinte care m-au pus pe gânduri.
Vă provoc să le lăsați să treacă prin voi, unele sunt tulburătoare.
În aparență, “Când stelele se întunecă” e o carte despre o serie de dispariții ale unor fete, anchetate de o femeie detectiv care tocmai și-a pierdut propria fiică.
Ca mister, te ține în priză până la final, iar dezlegarea ițelor nu este senzaționalistă, ci construită atent pe tot parcursul capitolelor, ca și cum ai presăra firimituri.
La final totul pare logic, deși recunosc că nu am intuit cine e vinovatul.
În profunzime însă, e o carte despre abuz, de toate felurile lui, de la cel mai subtil la cel mai brutal.
E despre abuzatori și victime, despre siguranță falsă și hazard, despre oamenii aflați în “punctul mort” al vigilenței noastre și despre faptul că unele persoane își atrag călăii prin prisma straturilor de smoală întunecată pe care și le-au tras peste ele tocmai ca să se ascundă.
Smoala aceea “strălucește” în calea minților întunecate.
E o carte “dark”, cum îi spune și titlul, iar descrierea ei perfectă o reprezintă motto-ul de pe prima pagină, aparținând lui Frederick Buechner: “Asta-i lumea. Se întâmplă și lucruri minunate, și cumplite. Nu-ți fie frică”.
