Trăim în epoca fake-news, fake-people, fake… tot.

 

De cele mai multe ori, când deschidem telefonul, laptopul sau televizorul, cineva vrea să ne vândă ceva. Mai subtil sau mai evident, dar încearcă. Cu o poveste, cu un zâmbet, cu ceva de suflet, dar la final apare clar demersul cu componentă pecuniară.

 

Cineva mi-a propus acum ceva timp să scriu despre valul de „hate” pentru influenceri și celebrități și am evitat fiindcă, sincer… nu știam ce să zic.

 

Nu mă consider influencer, ci un jurnalist cu propria platformă, care povestește despre oameni și lucruri, care are proiecte speciale marcate cu roz la începutul fiecărui material și care are o comunitate mică și constantă. Nu sunt mainstream și nici nu aspir să fiu.

 

Pot înțelege însă, într-o oarecare măsură, acest val de respingere pe care oamenii îl au în ultima vreme față de orice le vine prin canalele social media: vedete, influenceri, jurnaliști, vloggeri, bloggeri, ce-o fi. Pentru că undeva, pe parcurs, s-a produs o fractură.

 

DERAPAJE DE AMBELE PĂRȚI

Nu mai credem în știri, pentru că site-urile de presă, chiar și cele onorabile, ne-au obișnuit cu titluri de tipul „Senzațional, nu o să crezi ce i s-a întâmplat marelui actor”, în care e vorba de un personaj apărut acum 20 de ani într-o jumătate de scenă din „Dallas” și care de fapt nu a pățit nimic, doar și-a postat câinele pe contul de Instagram. Pe de altă parte și noi, publicul, savurăm gurmand asemenea cancanuri ieftine.

 

Nu mai credem în infomație, pentru că prietenii noștri s-au entuziasmat în ultimii zece ani la atât de multe știri fake de pe site-uri tip „Adevăruladevăratgolgoluț punct ro” și le-au împărtășit masiv încât nu mai putem face diferența între realitate și dezinformare. Dar și noi am dat share de nenumărate ori la așa ceva, fără să ne gândim ce propagăm de fapt.

 

Nu mai credem în emisiuni fiindcă știm că foarte multe apariții sunt plătite și că un om care apare la TV nu e neaparat „girat” de acel post, ci mai degrabă e vorba de un interes financiar. Dar, pe de altă parte, când apare o emisiune „curată”, n-o urmărim fiindcă ne plictisește și nu are factorul de cancan.

 

Nu mai credem în reviste, fiindcă de multe ori sunt prea multe pagini de reclamă și prea puțin conținut. Dar nici noi nu suntem dispuși să cumpărăm reviste, așa că inevitabil îi silim să caute surse alternative de venit ca să supraviețuiească.

 

Așa apare cercul vicios. Iar în ultimul an, un val de „hate” s-a revărsat asupra tuturor celor care creează conținut și îl postează, pornit de la ideea că „nu putem avea încredere”, că totul e plătit, totul e fake, totul e o conspirație menită să ne bage lucruri pe gât.

Vă dau un exemplu simplu.

 

Acum câteva zile, am fost la un hotel de la munte. Eram în Brașov, am avut o idee spontană, am intrat pe Booking.com și am făcut o rezervare. Mi-a plăcut atât de mult încât am postat de acolo multe stories-uri, fericită că am o mini-vacanță neașteptată.

 

Am și scris, elocvent, că nu e niciun parteneriat (dacă era, o spuneam, că doar nu e vreo rușine), că mi-am plătit zilele petrecute acolo ca orice client și că locul chiar e fain.

 

Am primit multe mesaje frumoase, dar și câteva care îmi spuneau, voalat, că „Eh lasă, știu că stai pe gratis”. Serios? De unde știi? „Pentru că oamenii nu postează decât dacă e pe gratis”.

 

Hm… sincer, nici măcar nu am putut să mă supăr. Pentru că, în felul ei, persoana avea dreptate, chiar dacă în cazul meu era o acuzație nedreaptă.

 

În prea multe cazuri, oamenii scriu doar despre lucruri pentru care primesc bani, astfel încât, atunci când urci pe net o chestie sinceră și benevolă, trebuie să pui 200 de disclaimere, explicând că NU e reclamă. Și asta devine foarte obositor.

 

ÎNCEPUTURILE NU AU FOST AȘA

 

Eu am blog din 2016 și înainte de asta eram consumator avid de bloguri.

 

Aveam un job la o publicație, dar consumam mult conținut online, atât ca studiu de caz, din curiozitate profesională, cât și de plăcere, ca orice alt cititor.

 

Țin minte cum oamenii povesteau o grămadă de lucruri: ce au cumpărat, ce le place, ce nu le place, ce a mai apărut nou la câte un brand, ce frământări și gânduri mai au…

 

Era câte un proiect plătit, pe ici pe colo, dar în general oamenii aveau bucuria asta de a împărtăși. Mult, tot timpul.

 

Încetul cu încetul, bucuria a dispărut și totul a devenit preponderent o chestiune financiară. E firesc, e un job ca oricare altul, consumator de timp, de energie, de resurse.

 

Totuși, motivul pentru care, cred eu, s-a pierdut încrederea în acești „împărtășitori”, o reprezintă pierderea proporțiilor.

 

Nu cred că se supără nimeni dacă ai 30 postări/articole/materiale video într-o lună, iar din ele 10 sunt plătite. Mai ales urmăritorii vechi și fideli își doresc să-ți meargă bine, să poți să creezi și mai mult conținut și te respectă suficient cât să înțeleagă că poți avea colaborări plătite. În cazul meu așa se întâmplă.

 

Cred însă că oamenii încep să se simtă saturați când le comunici câte ceva de 30 de ori într-o lună și de 25 de ori e vorba de ceva plătit. Nu mai știu cine ești tu cu adevărat și se simt doar o masă de manevră.

 

Eu una pornesc de la premisa că oamenii pe care îi urmăresc și care îmi plac nu acceptă proiecte care nu-i reprezintă (eu una așa fac). Totuși, deși am încredere în recomandările lor plătite… vreau să știu și ceea ce folosește omul respectiv în viața de zi cu zi. Pe banii lui. Pentru că sigur există și asemenea alegeri.

 

Am auzit de multe ori sintagma „pișcotar”, despre jurnaliști, bloggeri, vloggeri, un cuvânt care duce totul spre o zonă extremă. Un fel de „ăștia mănâncă, beau, se îmbracă numai pe gratis”. „Trăiesc din ceea ce primesc”.

 

În 90% dintre cazuri sunt sigură că nu e real, dar lasă această impresie fiindcă prea mulți povestesc doar despre ce e „pe bani”. Și, ca un cititor obișnuit, ți se pare că omul ăla nu scoate din buzunar niciun ban. Fiindcă nu povestește mai nimic din ce e plătit de el însuși.

 

Cândva, am auzit chiar ceva de genul: „Cum să postez de brandul X sau de locul Y dacă nu-mi dau bani? Să le fac reclamă pe gratis?”. Cu varianta: „Adică eu dau bani pentru produs și să le fac și reclamă?”.

 

Poți să gândești așa, că le faci reclamă „pe gratis”.

 

Sau poți să consideri că faci acel lucru pentru care urmăritorii tăi ți-au dat follow cândva, când erai la începuturi și nu aveai niciun parteneriat. Le împărtășești lucruri, experiențe, viața ta. Și viața ta nu poate fi doar un set de parteneriate plătite.

 

 

Dacă mie îmi place un loc, un serviciu sau un brand, mi-e drag să povestesc despre el și o fac des.

 

Nu m-am gândit niciodată că „e pe gratis” și că ar trebui să trec cu vederea sau că „dacă am dat din banii mei” nu merită să povestesc.

 

La Instagram am câteva reguli simple: când ceva e primit cadou, spun mereu că e primit cadou. Când e cumpărat de mine, spun că e cumpărat de mine. Când e parteneriat, pun #partnership sau #ad și în ultima vreme le cer brandurilor să îmi dea și approval de „paid partnership”, deși la multe există birocrație de culise, aprobări de la compania-mamă și tot așa.

 

Înainte puneam în articole mențiunea de proiect plătit la final, dar de mai bine de doi ani o pun chiar sub titlu, cu roz și bold. E greu de ratat. ”Acesta este un parteneriat cu brandul X”. Ca să nu existe niciun fel de discuții.

 

Nu fac parteneriate tip barter cu săli de sport, saloane, hoteluri, restaurante și alte servicii, nu-mi place să amestec lucrurile. Dar, dacă mă duc la coafor și am inspirație, îl laud pe hair-stylistul meu și îi dau un tag.

 

La fel și pe oamenii cu care mă antrenez și care sunt minunați, pe medicul meu care m-a ajutat enorm în ultimii ani și pe toți cei ale căror servicii le folosesc. Chiar dacă am dat bani pe ele, ca orice alt client. Fac parte din viața mea și mă inspiră.

 

Am 2-3 restaurante pe care le frecventez și postez foarte des de acolo. Niciodată nu am avut o masă pe gratis, sunt un client ca oricare altul, dar dacă îmi place cum arată mâncarea din farfurie, dacă iubesc locul sau mă reprezintă, postez.

 

Mă duc undeva în vacanță, pe banii mei, și îmi place? O să povestesc, dacă-mi place mult de tot o să fac chiar un articol, fiindcă lucrurile faine merită date mai departe. Cel puțin pentru mine așa este.

 

Ba chiar de multe ori am fost invitată într-un press-trip, am descoperit un loc, iar ulterior m-am dus în vacanță tot acolo, pe banii mei. Așa s-a întâmplat cu Constance Halaveli din Maldive, cel mai recent. Am scris despre el când am fost în press-trip și am scris despre el (inclusiv un articol în Misterwatch) și când am fost în postura de client obișnuit. Fiindcă era atât de frumos încât nu puteam să nu împărtășesc. Am multe de astfel de exemple.

 

Sunt mândră posesoare de Mini de 12 ani și o spun cu orice ocazie, deși n-am avut niciodată un proiect cu ei. Fac adesea postări din trafic cu Mini-uri și mici glumițe, fără să mă plătească cineva.

 

Mă duc la același salon, la aceiași terapeuți și la aceleași servicii de cosmetică de peste șapte ani și niciodată nu am avut vreun parteneriat. Totuși, de multe ori dau share, postez despre ei și îi laud. Fiindcă merită și fiindcă „my online persona” e despre ceea ce îmi place cu adevărat.

 

Toate hainele și accesoriile în care apar în poze sunt ale mele, cumpărate de mine. Cele 0,0001% pe care le-am primit vreodată cadou sunt excepții și am mulțumit de fiecare dată public, fiindcă așa mi s-a părut frumos și așa am simțit.

 

Am spus mereu că Chanel e brandul meu favorit pe zona de beauty și povestesc mereu despre lansări și noutăți. Mă regăsesc în el, mi se pare cool și, de vreme ce mi-am obișnuit cititorii cu aceste povești de la începutul blogului, le continui cu plăcere.

 

Cine folosește brandul știe oricum că Chanel NU își face reclamă plătită sau de vreun alt fel cu influenceri, deci este un non-subiect.

 

Ceea ce încerc să spun prin aceste exemple este că, în opinia mea, e suficient să păstrezi o proporție între ceea ce împărtășești de plăcere și proiectele plătite. Oamenii care ți-au dat like, follow sau subscribe au făcut-o pentru că se regăsesc în ceva din tine. În vocea ta, în stilul de viață, în opinii, în alegerile tale.

 

Nu poți să omiți 90% din viața ta și să le dai doar colaborări și proiecte speciale, fiindcă se pierde toată identitatea, se pierde elementul tău diferențiator, cel pentru care oamenii te urmăresc și își consumă timp prețios din viața lor ca să citească, să vizioneze sau să comenteze.

 

Eu una cred că varianta simplă și de bun-simț este să îți stabilești un prag: „Vreau să am 20 de proiecte plătite pe lună? Bun, atunci trebuie să am măcar 30 de articole și postări originale, ale mele, fără nicio așteptare financiară”.

 

E prea mult, nu ai timp? Hm… atunci poate ar trebui să ai mai puține postări plătite, astfel încât omul care te urmărește să nu aibă impresia că ești o reclamă ambulantă.

 

Eu una așa gândesc și mai ales asta aștept de la oamenii pe care îi urmăresc. Nu mă aștept să-mi pună pe tapet toată viața lor, ar fi absurd, dar mă aștept ca măcar jumătate din ceea ce oferă să fie conținut nesponsorizat. Să existe un echilibru.

 

Sunt foarte mulți oameni care fac conținut real, valoros, pe care e o plăcere să-l urmărești, dar sunt și mulți cărora le-am dat unfollow de-a lungul vremii, cu sincer regret.

 

Regret fiindcă îmi erau dragi și eram obișnuită cu postările lor, cu părticelele din viața lor, dar la un moment dat nu mai exista nimic în afară de parteneriate. Nu simțeam că mai primesc ceva în afara unor advertoriale, oricât de frumos ticluite. Așa că m-am retras.

 

De ce? Fiindcă m-am simțit nerespectată. Un fel de „Nu îmi pasă de tine, urmăritor, suficient cât să-ți dau și altceva în afară de lucrurile pentru care primesc bani. E un efort prea mare să îți dau și altceva și pentru mine nu rentează”.

 

Este, într-un fel, același lucru cu celebra sintagmă „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

 

În ziua de azi toți suntem atât consumatori de conținut cât și creatori, indiferent că avem 200 de urmăritori sau 20 de milioane. Și, dacă brandurile ne iau în colimatorul lor, o fac tocmai pentru că avem un public care crede în noi.

 

Dacă nouă nu ne place să fim tratați ca și cum am fi niște simpli receptori de reclame, care trebuie să dea like și să ridice „metricii”, ar trebui să ne gândim mai bine cum îi tratăm noi pe cei care ne-au dat încredere prin like-ul lor.