Chiar dacă nu intenționez să mă apuc vreodată de scris seriale de televiziune, îmi place la nebunie să-i ascult pe oameni talentați vorbind despre scris. De fapt îmi place să ascult oameni talentați vorbind pur și simplu despre domeniile lor de activitate, dar cum scrisul este vocația și pasiunea mea, interesul e exponențial mai mare.

Din cursul cu Shonda mi-am luat puține notițe, am preferat să fiu atentă și să „absorb” sfaturile ei, să fiu 100% prezentă în moment. E un orator foarte bun, foarte clară și concretă în prezentările ei, așa că simți că obții foarte mult din fiecare calup de informații pe care ți-l prezintă. Cele de mai jos sunt câteva idei care mi-au plăcut foarte tare și care merită date mai departe, dar cele 30 de episoade de curs merită urmărite cap-coadă, sunt foarte dense în informație.

Nici nu trebuie să fiți scriitori de vreun fel ca să urmați acest curs, dacă iubiți serialele o să înțelegeți foarte multe despre cum sunt ele făcute și cum se construiește de fapt emoția pe care o simțim noi de cealaltă parte a ecranului.

„Dacă filmele sunt despre regizor, iar dacă el are chef concediază scenaristul, în seriale scenaristul e cel care concediază regizorul”, spune Shonda. Scenaristul este „showrunner”-ul, cel care creează atmosfera și emoția unui show, lui i se datorează sentimentul de mâhnire pe care-l avem când se termină un serial și care e perfect explicabil: am petrecut mai mult timp cu acele personaje decât cu unii prieteni din viața reală. Ca urmare, atunci când Derek moare sau Christina Yang pleacă într-un alt oraș și iese din poveste, simți că ai pierdut un prieten.

Shonda Rhimes e o femeie extraordinară și realmente inspirațională prin faptul a reușit de la zero într-un mediu misogin și eminamente masculin, fiind nu doar femeie, ci și femeie afro-americană.

Secretul ei? Doi părinți care nu i-au spus niciodată că ea NU poate să facă ceva. Nici măcar nu a fost vreodată o opțiune, iar Shonda râde spunând că are atât de multă încredere în ea încât, dacă s-ar decide mâine să fie patinatoare de performanță și să ajungă la Olimpiadă, simte că ar găsi ea o cale să o transforme în realitate. „Am fost crescută de doi părinți profesori, care m-au învățat că există dealuri mai mici sau mai mari, dar nu opreliști sau bariere în fața lucrurilor pe care mi le doresc”.

Shonda citește zilnic două ziare, cap-coadă – New York Times și Washington Post, dar titlurile nu contează neapărat – pentru a fi la curent cu evenimentele. Asta ține mintea în priză, nu doar în sensul de a ști ce se întâmplă prin lume, ci de a te educa mental să faci o poveste din ce se întâmplă. Mintea înmagazinează mici „sâmburi” de povești și idei atunci când citești un ziar, iar în momentul în care scrii o poveste, indiferent că e pentru un serial, o carte sau un site, vei fi mai ancorat în realitate, în comportamentul uman, iar ceea ce scrii nu va părea fals.

De asemenea, Shonda ascultă știri la radio și la TV, de multe ori căutând aceeași știre la mai multe posturi, special pentru a vedea cum oamenii povestesc același lucru în moduri diferite. ”Cititul știrilor e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în cariera mea de scriitor, fiindcă și asta înseamnă tot storytelling”.

În cazul scenariștilor de televiziune, foarte mulți sunt blocați pe serialele hit ale ultimilor 5-10 ani. ”Ca să fii bun și să înțelegi industria, trebuie să știi ce s-a întâmplat înainte de epoca ta, care au fost perioadele de glorie și care sunt serialele considerate emblematice”.

În cazul scenariștilor, ea îi trimite să caute pe net episoadele-pilot ale serialelor celebre și să vadă cum au fost ele construite, cum se făcea televiziune acum 20 de ani față de cum se face acum. Așa vezi ce a ratat fiecare, ce e trecut și anacronic, ce e încă valabil, ce s-a perimat. Înveți gratis din greșelile altora. Valabil în orice domeniu.

”Dacă ai seriale care ți-au plăcut la nebunie, găsește-le scripturile episoadelor pilot, în ziua de azi totul există online, citește-le, apoi urmărește episodul efectiv și analizează structura. Vezi cum le-a împărțit scenaristul respectiv și de ce. Câte glume a făcut, câte urcușuri și coborâșuri”, spune Shonda, care și-a ales ”The West Wing” ca reper, pentru că voia să înțeleagă cum Aaron Sorkin a făcut structura și a folosit limbajul și personajele. „A fost o școală acel serial. Nu e vorba de a copia nimic din ce a făcut altcineva, ci despre a înțelege CUM a făcut ce a făcut”.

Chiar și în cazul serialelor care nu ți-au plăcut, poți învăța mult din episoadele-pilot, acestea fiind reprezentative pentru ritmul și tonul unui serial. Episodul-pilot nu e doar momentul în care povestea se așază pe un făgaș, ci și reperul care determină dacă oamenii îți vor urmări serialul în continuare sau nu: „Urmărind seriale care au fost proaste din punctul tău de vedere, o să vezi diferențele între ce funcționează și ce nu”.

Ideea este „Vreau să fac un film cu medici”.

Premisa este „Vreau să fac un film cu medici rezidenți, care să fie în proporție covârșitoare femei, să fie despre prietenia dintre ele atunci când se află în competiție, iar personajul principal să fie fiica unui fost chirurg celebru, care în prezent este bolnav de Alzheimer”. 

Trebuie să îți fie atât de clar despre ce e vorba – cum, unde, de ce, cu cine – încât să poți umple acea lume, să o aduci în realitate. „Dacă TU nu știi exact despre ce vrei să vorbești, nimeni nu va ști, atunci când le vei prezenta proiectul în cadrul unui pitch”, crede Rhonda.

O poveste evoluează. O persoană evoluează. Altfel alunecă la vale.

„În fiecare sezon, am terminat un serial și am început un alt serial, cu totul diferit. Așa am gândit de fiecare dată. Altfel totul stagnează, trenează. Trebuie să te gândești că s-a sfârșit ceva și că începi de la zero”, explică Rhonda.

„Dacă poți să-ți livrezi prezentarea la viteză de două ori mai mare decât în mod normal, cu muzică tare urlând în difuzoare, o să poți să îl livrezi oricum, oricui, în orice fel de condiții, în orice mediu, oricât de ostil, și oricât de stresat ai fi”. 

Aș nota cu marker roșu acest sfat-antrenament. E valabil în orice domeniu.

”Drumul spre creație e ca un hol lung, lung de tot, cu o ușă în capăt, dar presărat cu bomboane, emailuri la care trebuie să răspunzi, poze cu Idris Elba care-ți apar în newsfeed și tot așa. Dar, cu cât te apropii de ușă, cu atât bomboanele, emailurile, tot restul nu mai contează. Capeți ritm și, dacă ai intrat în ritm, tot ce contează e să deschizi acea ușă”.

Ca să intri în ritm, trebuie să ai ritualuri care să te introducă în atmosfera de lucru și să-ți ia gândul de la bomboane, emailuri și Idris Elba.

Pentru Shonda, micile ritualuri sunt moduri de a apăsa un buton imaginar de ON/OFF în creier. Ele îți „semnalizează” faptul că trebuie să te apuci de treabă. Ea scrie mereu cu căști care blochează sunetul și cu muzică puternică răsunând în ele, un ritual care funcționează perfect de ani de zile. De multe ori citește cu voce tare replicile după ce le scrie, pentru că așa își poate da seama dacă sună veridic sau nu. Alți scriitori sau oameni creativi au alt gen de ritualuri, precum statul într-un anumit fotoliu, o cană de ceai sau o ceașcă de cafea. Indiferent ce apasă acel buton ON/OFF, dacă funcționează… fă-o și ține-te de lucrul respectiv.

„Urăsc să aud oameni care îmi spun că ei vor să fie scriitori. Nu poți să VREI să fii scriitor. Ești scriitor sau nu ești. Ca la cântăreți: poți să cânți sau nu poți. Nu trebuie să te plătească cineva mai întâi ca să începi să scrii, scrisul e ceva care vine din tine, iar dacă EȘTI scriitor o să vrei să o faci tot timpul. Chiar și dacă ai cinci copii și două joburi, poți găsi măcar cinci minute pe zi ca să scrii, dacă vrei cu adevărat. 

Poate că acele cinci minute nu reprezintă varianta ideală, dar dacă atât ai, atât folosești, important este să accesezi zona aceea a scrisului, oriunde și oricum poți. Un scriitor nu DEVINE, un scriitor ESTE cineva care scrie zilnic. Altfel nu e scriitor, e orice altceva. Și nu e nicio problemă dacă NU ești scriitor, dar trebuie să accepți ideea asta și să faci pace cu ea. Și să încetezi să te mai consideri scriitor sau aspirant la ideea de scriitor”

Mi-a plăcut foarte tare această idee a Shondei, care se aplică în viață în general, în momentele în care siguranța de sine este înlocuită de tremurul genunchilor și nodul în gât: „Amintește-ți că locul tău este în fiecare încăpere în care intri în viața asta. Dacă nu simți că e locul tău acolo, prefă-te că e locul tău, dar nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți pe dinafară. Dacă ei reușesc să facă asta, înseamnă că ei au totul, iar tu n-ai nimic. Trebuie să intri în orice încăpere ca și cum locul tău e acolo. Nu e o opțiune, e obligatoriu”. 

Venind de la o femeie de culoare, care a reușit de la zero într-o lume eminamente masculină, e o lecție demnă de luat în seamă.

Toate episoadele-pilot filmate de Shonda, care au ajuns seriale de succes, au fost filmate inițial cu „Unnamed Shonda Rhimes Project”. „Foarte multe persoane nu reușesc să se apuce de creație fiindcă nu știu exact cum se va numi un anumit personaj sau care va fi titlul proiectului lor. Nu te atașa de titlu, muzică, nume, întâi trebuie să știi clar ce fel de personaje vrei, ce fel de mood, restul vor veni de la sine”

Mi-au plăcut foarte mult exemplele Shondei despre cum se construiesc personajele ca să pară… oameni, nu personaje, și să aibă și ceva original. Fuga de banalitate este o constantă în discursul ei și sunt foarte multe exemple, de la lucruri mari, precum plot-twist-uri din Gray până la lucruri mici, precum momentul în care asistentul Oliviei Pope mituiește un bodyguard și îi oferă „o pizza și 500 de dolari”. 

„Dacă te uiți la filme, întotdeauna tocilarul clasei a fost în trupa de teatru și în trupa de dezbateri. Nu e adevărat. Oamenii sunt foarte diferiți, sunt tridimensionali”, explică ea. ”Găsește lucruri specifice despre ei, nu te duce în tipare”. 

Dacă ți se pare că persiști într-un clișeu și nu știi cum să ieși din el, joacă-te. Ia jumătate dintre personajele pe care voiai să le faci bărbați și fă-le femei, sau invers. Ia jumătate din cei pe care voiai să-i faci albi și fă-i de altă rasă. ”Dacă ești bărbat și scrii despre o femeie atrăgătoare, imaginează-ți cum ar fi diferită dacă ar fi bărbat: ce atribute emoționale ar avea? Te ajută să te pui în pielea personajului”.

”Nu trebuie să știi totul despre un personaj, de la început. Personajul crește, curge alături de tine. Dar trebuie să ai clare în minte suficiente detalii pentru a ști ce ar face un personaj, pus într-o anumită situație. Ca și cum ți-ar fi prieteni: ai prieteni pe care îi cunoști suficient cât să știi cum ar reacționa în anumite situații, dar fără să știi absolut totul despre viețile lor”.

Și, un lucru esențial: trebuie să simți compasiune față de personajele tale, altfel vei cădea în păcatul frecvent al opoziției elementare bun-rău. „Clișeele ies de multe ori la suprafață fiindcă ne este greu să ne punem în pielea oamenilor diferiți de noi. Nimeni nu e 100% malefic și nu vrea să fie malefic, ăsta e un stereotip. Sunt oameni care omoară alți oameni, dar care ar face orice pentru proprii copii. Înțelege de ce un personaj, oricât de rău ar fi, face un anumit lucru”. 

Chiar înainte de a pune creionul pe hârtie, gândește-te ce VREI să reușești cu un anumit proiect, care sunt elementele prin care pulsează viața proiectului. Shonda exemplifică prin „Grey’s Anatomy”, dând multe detalii despre modul în care gândea episoadele: știa că în episodul X elementele cele mai importante vor fi faptul că Meredith se va certa cu Derek, din cauza unei operații, Bailey își va da seama că mariajul ei nu merge, iar George va fi umilit în fața superiorilor.

Beat-urile, liniile directoare ale unie povești, sunt scheletul outline-ului, iar outline-ul este scheletul pentru scenariul în sine. Mi se pare că e valabil în orice domeniu și simplifică mult viața creativului respectiv. Care sunt elementele de bază în ceea ce vrei să faci? Care e „inima” proiectului tău. Decide-te, ia-le și construiește pe ele.