Despre tot ce-i fin și fain

Lucruri de învățat din autobiografia lui Andre Agassi: Open

By 13 noiembrie, 2017Virtues
read time 20 min
Foto: Andre Agassi
 
13 noiembrie, 2017

Lucruri de învățat din autobiografia lui Andre Agassi: Open

Cartea lui Andre Agassi va rămâne una dintre acele lecturi atemporale, la fel de palpitante și actuale acum și peste 20 sau 30 de ani. Am citit ”Open” la ceva ani de la apariție, dar cărțile au propriul lor timing. Un lucru e cert: dacă alegi să citești o singură autobiografie de sportiv, alege-o pe a lui Agassi.

by

„Le spun uneori oamenilor că nu mă uit la programe sportive. Nu-mi plac.

Cum adică?

Adică, nu-mi place sportul.

Ei râd. Adică nu-mi place niciun sport în afară de tenis?

Nu, tenisul îl urăsc mai mult decât pe toate celelalte.

Da, da, sigur că e o glumă. Nu ai cum să urăști tenisul.

Ba da”

Mi-am cumpărat cartea lui Andre Agassi din aeroportul din Doha, înaintea unui zbor de 15 ore. A apărut în 2009, iar din 2012 mi-a tot fost recomandată de mai multe persoane diferite. N-am ajuns niciodată s-o cumpăr efectiv, deși am vrut: ba uitam, ba erau alte cărți pe lista mea. Până în momentul în care mi-a apărut în fața ochilor, în aeroport, și mi-am zis că e acum ori niciodată.

 

 

Nu am putut s-o mai las din mână, iar după primele 10 pagini îmi era deja clar că voi scrie ceva despre ea. Un picuț și în mod egoist – ca să-mi fixez eu în minte lucrurile care mi-au plăcut cel mai tare – dar mai ales ca să conving și alți oameni s-o citească. Când dau de o carte bună, impulsul e instantaneu, aproape electric: vreau să ajungă în cât mai multe mâini.

 

Trăim într-o societate în care se publică anual cărți excepționale, dar și vagoane de cărți proaste sau foarte proaste. Inevitabil, ajung să citesc din amândouă categoriile. Dacă am noroc sau fler, mai mult din cele bune decât din cele proaste. Dar când dau de o carte foarte bună, să vorbesc despre ea mi se pare un fel de datorie. Ca de la un om care iubește cărțile la toți ceilalți la fel ca el.

Ce NU este cartea lui Agassi

Nu e o biografie clasică sau o poveste de succes de tipul „Cum mi-am atins cel mai fierbinte vis din copilărie, prin perseverență și muncă susținută”. De fapt, e exact pe dos. E o carte despre un sportiv extraordinar, care a detestat toată viața sportul care l-a făcut celebru. E despre cum să trăiești cu talentul pe care-l ai și să fii fericit în ciuda lui. Cum să accepți că lucrul la care te pricepi cel mai bine pe lumea asta e singurul pe care-l urăști din toți rărunchii. Și, în cele din urmă, despre cum găsești un mod de a face pace cu treaba asta.

„Mă simt ca o rachetă de tenis la care ai schimbat grip-ul de patru ori și acordajul de șapte ori: putem să mai spunem că e ACEEAȘI rachetă de tenis? Undeva în ochii ăștia, în oglindă, îl mai pot zări, foarte vag, pe băiatul care nu a vrut niciodată să joace tenis, pe băiatul care voia să renunțe la tot, care a și renunțat de atâtea ori. Îl văd pe acel băiat blonduț care detesta tenisul și mă întreb ce ar zice el despre acest bărbat chel, care încă urăște tenisul, dar încă joacă? Ar fi șocat? Amuzat? Mândru? Dă Doamne să se termine totul odată. Doar că nu sunt pregătit să se termine totul”

Cartea lui Agassi este extraordinar de bine-scrisă. A beneficiat și de ajutorul laureatului Pulitzer, jurnalistul și prozatorul J.R. Moehringer, dar se simte spiritul omului Agassi, umorul lui, tristețea și regretele pe alocuri. Sunt sigură că Moehringer și-a făcut treaba impecabil, dar amprenta lui Agassi e omniprezentă. Nu de alta, dar cartea vorbește de niște subiecte atât de dureroase și de intime încât nu au cum să vină decât dintr-o zonă a dezgolirii complete și nemijlocite. Mai ales când vorbește de copilăria lui, locul în care a început totul.

 

Tatăl lui Andre, Emmanuel Agassi, fost boxeur, a decis la un moment dat că unul dintre cei 4 copii ai lui va deveni un star al tenisului. Dintre ei, Andre a fost „câștigătorul”: cel mai talentat, în mod vizibil, dar și cel care își dorea cel mai puțin să traiască pe viu scenariul tatălui său.

 

”Tata spune că, dacă lovesc 2.500 de mingi zilnic, o să lovesc 17.500 de mingi pe săptămână, ceea ce înseamnă că la finalul unui an voi fi lovit aproximativ un milion de mingi. El crede în matematică. Numerele, spune el, numerele nu mint niciodată. Un copil care lovește un milion de mingi de tenis pe an va fi imbatabil”. Nu e doar o figură de stil: acesta e programul zilnic de viață al micului Andre Agassi. Mii de mingi pe zi, cu un aparat de aruncat mingi inventat chiar de tatăl său, supranumit Dragonul.

 

„Îmi vine o idee. Accidental și perfect conștient, lovesc una dintre mingi peste gard. O dau fix pe rama de lemn a rachetei, ca să pară o greșeală întâmplătoare. Fac asta de câte ori simt nevoia de o pauză și la un moment dat îmi trece prin minte că trebuie să fiu totuși destul de bun dacă pot să lovesc mingile bine sau rău în funcție de cum am chef”.

 

Confesiunile lui Agassi m-au dus cu gândul la scandalurile din ultimii ani, despre gimnastele sacrificate ale României și despre prețul performanței în sport. Mai nuanțat, la case mai mari, dar similar. Iar americanul vorbește cu detașare și onestitate frustă despre felul în care tatăl lui i-a cârmuit destinul: ”Tata iubește banii, nu-și cere scuze pentru asta și crede că în tenis e rost de făcut bani buni. Clar aceasta este o componentă esențială a iubirii lui pentru acest sport. E cea mai scurtă cale pe care o poate vedea către împlinirea Visului American. Mă duce la Alan King Tennis Classic, unde vedem o femeie frumoasă, costumată în Cleopatra, purtată în centrul terenului de 4 bărbați semi-dezbrăcați în togi, urmați de încă unul costumat în Caesar, care împinge o roabă plină de dolari argintii. Primul loc pentru câștigătorul turneului. Tata se holbează la acele bancnote argintii care sclipesc în soarele Las Vegasului. Vrea chestia asta. Vrea ca eu să ajung să am chestia asta”.

 


„Îi spun lui tata că nu-mi place să fiu singur, pe acel teren de tenis. Tenisul e prea solitar, îi spun. N-ai unde să te ascunzi când lucrurile merg prost. Nu există, ca la fotbal, bancă, linie de tușă, corner. Ești doar tu acolo, dezbrăcat. Dar tata îmi urlă din toți rărunchii: «Tu ești jucător de tenis! O să fii numărul unu în lume! O să faci o grămadă de bani! Ăsta e planul și cu asta am terminat discuția!»”

 


„Pentru prima dată, nu-mi mai e frică de tata. Oricât de mânios ar fi pe mine, eu sunt și mai mânios pe mine. (…) Am un meci pierdut în palmares. Pentru totdeauna. Nu pot să îndur gândul ăsta: că pot să pierd, că sunt imperfect, pătat. Un milion de mingi lovite în fața Dragonului… pentru ce? După ani de zile în care l-am auzit pe tatăl meu vorbindu-mi despre greșelile mele, un meci pierdut m-a făcut să încep și eu să vorbesc despre ele. L-am internalizat pe tata – nerăbdarea, perfecționismul, furia lui – până când vocea lui nu a început să sune la fel ca a mea, ci chiar a devenit vocea mea. Am înțeles că nu mai aveam nevoie de tata care să mă tortureze. Din acel moment, eram capabil să o fac și singur”

Partea mea preferată din carte este relatarea poveștii de dragoste a lui Andre cu Steffi Graf, cu Stefanie, cum o numește el. Am avut mereu impresia că relația lor s-a conturat ca un scenariu clasic: doi sportivi de performanță care găsesc că au lucruri în comun și formează o familie, amândoi aflându-se la finele carierei. Cumva, era la îndemână, era de așteptat, ca un soi de camaraderie care se transformă în ceva mai mult. Nimic mai fals. După această carte, istoria Graf-Agassi va rămâne mereu una dintre cele mai frumoase povești adevărate pe care le-am auzit. E sinceră, amuzantă, improbabilă, e cu ghinioane, noroc, cu șanse provocate și cu perseverență.

 

Cu numere de telefon obținute, pierdute și apoi găsite după o adevărată muncă de detectiv. Cu fotografii lipite de ușa frigiderului. Cu felicitări timide scrijelite pe cartoanele meniurilor de la Business Class, din avion. E ca-n viață, dar cu niște reflectoare și ceva turnee de mare șlem câștigate. Mi-a plăcut la nebunie și garantez că o să vă placă și vouă.

 

 

Nici relația cu Brooke Shields, prima soție, nu lipsește din carte, ba chiar ocupă o parte importantă. Agassi e un gentleman, dar în același timp scrie cu suflul omului care nu prea mai are nimic de pierdut și nu mai datorează corectitudine politică nimănui.

 

E incomod de sincer pe alocuri și pictează o imagine nu tocmai flatantă a primei lui soții, la fel cum scrie destul de dur și despre Nick Bollettieri, unul dintre primii săi antrenori.

 

Nu pare să plătească polițe, dar nici nu se reține în a spune ce gândește cu adevărat. E la fel de franc și despre propria persoană, cu tot cu dependența de droguri, meșa pe care a purtat-o mulți ani de teamă să recunoască faptul că-și pierduse părul, momentele în care și-a dorit să renunțe, greșelile pe care le-a făcut. Una dintre cele mai mari fiind considerată căsătoria cu Shields.

 

Îmi aduc aminte că eram mică, iar el și Brooke Shields mi se păreau un cuplu superb. După ce am citit cartea, am înțeles încă o dată cât de înșelătoare pot fi aparențele: ca de la cer la pământ. Mi-a plăcut în mod deosebit paragraful în care descrie cum, la divorț, și-a luat verigheta de platină, a amanetat-o, iar banii i-a donat în contul fundației lui pe numele lui Brooke Shields.

Ca să vă deschid apetitul, iată câteva dintre ideile mele preferate din carte. Dar credeți-mă pe cuvânt: toată e numai bună de citit, înțeles și savurat.

 

Despre tenis:

„A fost asta ultima reclamă? Ultima dată când CBS promovează un meci de-al meu? Nu reușesc să scap de sentimentul acut că o să mor. Și nu e întâmplător, cred eu, că tenisul folosește în termenii lui tehnici limbajul vieții. Avantaj, serviciu, greșeală, break, love. Elementele de bază ale tenisului sunt cele ale vieții de zi cu zi, fiindcă orice meci este viața în miniatură.

 

Chiar și structura tenisului – modul în care piesele se potrivesc unele într-altele, ca păpușile rusești – mimează tiparele vieții de zi cu zi. Punctele devin game-uri, care devin seturi, care devin turnee, totul fiind atât de interconectzat încât orice punct poate deveni punctul de cotitură al vieții tale. Secvența asta îmi amintește de modul în care secundele devin minute, care devin ore, iar fiecare oră poate fi cea mai minunată din viața noastră. Sau cea mai întunecată. E doar alegerea noastră. Dar dacă tenisul mimează viața, atunci ceea ce urmează după tenis este un vid necunoscut, un hău”.

Despre singurătate:

”Tenisul este sportul în care vorbești singur. Nicio altă categorie de sportivi nu vorbesc cu ei înșiși așa cum o fac tenismenii. Jucători de baseball, de golf, de fotbal, și ei mai mormăie câte ceva în timpul meciului, bineînțeles. Jucătorii de tenis, în schimb, vorbesc cu ei înșiși – și își și răspund. (…) De ce? Fiindcă tenisul e al naibii de solitar. Numai boxeurii mai înțeleg singurătatea jucătorilor de tenis, și măcar boxeurii au în colțul lor antrenorul și managerul.

 

În tenis, stai față în față cu inamicul, faci schimb de lovituri cu el, dar niciodată nu-l atingi și nu vorbești. Nici cu el și nici cu altcineva. Regulile îi interzic unui jucător de tenis să vorbească, pe teren, chiar și cu antrenorul său. Oamenii dau câteodată de exemplu atletismul ca sport solitar. Îmi vine să râd de câte ori aud asta. Măcar atletul care aleargă poate își poate simți și mirosi adversarii, fiindcă sunt la câțiva centimetri distanță. În tenis, ești pe o insulă.

 

Dintre toate sporturile pe care le practică oamenii, tenisul este cel mai apropiat de carceră. Inevitabil, asta te face să vorbești singur, iar pentru mine vorbitul de unul singur începe de la dușul de după-amiază. Atunci încep să-mi spun lucruri și să mi le tot repet până le cred. De exemplu, faptul că un semi-invalid ca mine poate să concureze la US Open. Că un bărbat de 36 de ani poate să bată un sportiv tânăr abia intrat în vârf de formă. Am câștigat 869 de meciuri în cariera mea, sunt pe locul al cincilea în istorie, iar multe dintre ele le-am câștigat aici, în timpul dușului de după-amiază”.

Despre tactici în tenis și-n viață:

”Diferența evidentă dintre mine și Baghdatis este fizicul. Avem corpuri diferite. El are fostul meu corp: agil, rapid, sprinten. Trebuie să câștig în fața versiunii mele mai tinere, dacă vreau ca versiunea mea de acum, mai în vârstă, să meargă mai departe. Închid ochii și-mi spun atât: controlează ceea ce poți controla.

 

(…) Îl las să intre pe teren, să audă aplauzele. Îl las să creadă că mulțimea aplaudă pentru amândoi. Abia apoi apar și eu pe teren. Aplauzele se triplează. Baghdatis se întoarce și realizează că prima rundă de aplauze a fost pentru el, dar că acum e pentru mine și doar pentru mine, ceea ce îl forțează să-și reconsidere așteptările și ceea ce i se pregătește. Fără să lovesc o singură minge, i-am provocat o schimbare majoră în starea de spirit. E un truc al meseriei. Un truc de vulpe bătrână”

Despre imaginea lui de tenismen rebel:

„Ceea ce fac, din motive care nu-mi sunt clare, atinge o coardă sensibilă. Mă trezesc că sunt numit adesea salvatorul tenisului american, orice ar însemna asta. Cred că are de-a face cu atmosfera meciurilor mele. Dincolo de faptul că poartă aceleași haine ca mine, fanii încep să-mi imite și tunsoarea. Încep să o văd pe bărbați și femei deopotrivă (și arată mai bine la femei). Sunt flatat de imitatori, sunt și jenat, dar mai ales sunt complet confuz. Nu-mi pot imagina toți acești oameni care vor să fie Andre Agassi, când nici eu nu vreau să fiu Andre Agassi.

 

Din când în când, încerc să explic asta într-un interviu, dar niciodată nu iese așa cum trebuie. Încerc să fiu amuzant, dar gluma se fâsâie și ajung să ofensez pe cineva. Încerc să fiu profund, apoi mă aud complet incoerent. Așa că mă opresc și mă întorc la răspunsurile călduțe și la platitudini. Le spun jurnaliștilor exact ce pare că vor ei să audă. E cel mai bun lucru pe care-l pot face. Dacă nici eu nu-mi pot înțelege pe deplin motivația și demonii, cum aș putea spera că voi putea să-i explic unor jurnaliști aflați pe deadline?”

Despre victorie și miză:

„Oamenii nu înțeleg durerea de a pierde o finală de tenis. Te antrenezi și călătorești și strângi din dinți să fii pregătit. Câștigi timp de o săptămână, patru meciuri la rând. Sau, la un șlem, două săptămâni, șase meciuri. Apoi pierzi acel meci final, iar numele tău nu se află pe trofeu. Numele tău nu apare în înscrisuri. Ai pierdut o singură dată, dar ești un loser

Despre strategie:

„Tata spune că, atunci când juca box, întotdeauna se străduia să primească cea mai bună lovitură a adversarului. Într-o zi îmi spune pe terenul de tenis: când știi că ai primit cea mai bună lovitură a celui cu care joci și ești încă în picioare, adversarul tău știe și el, iar asta o să-i smulgă inima din piept. În tenis, zice el, e aceeași regulă. Atacă punctul forte al celui cu care joci. Dacă acela e serviciul, câștigă pe serviciul lui. Dacă e un jucător care mizează pe forță, joacă tu mai tare decât el. Dacă are un forehand cu care se mândrește, du-te după forehandul lui până când ajunge să-și urască forehandul.

 

Tata are și un nume pentru această viziune contrariană: o numește a pune un plasture pe creierul adversarului. Mă inoculează pentru totdeauna cu strategia asta brutală. Mă transformă într-un boxeur dotat cu o rachetă de tenis. Mai mult… de vreme ce majoritatea jucătorilor de tenis se mândrește cu serviciul, tata mă transformă într-un specialist în contra-lovituri, unul care se pricepe să returneze”

Despre adaptabilitate:

„Am început să câștig mai des, iar asta ar trebui să mă bucure. De fapt, mă crispează, fiindcă s-a terminat. Am avut un sezon triumfător pe iarbă, corpul meu vrea să continue să joace în forță pe iarbă, dar tocmai ce începe sezonul de zgură. Schimbarea subită de la o suprafață la alta schimbă totul. Zgura e un joc total diferit, ceea ce înseamnă că și jocul tău ca tenismen trebuie să fie altul, iar corpul tău la fel.

 

În loc să sprintezi dintr-o parte în cealaltă, oprind din scurt, trebuie să aluneci, să te apleci, să dansezi. Mușchii pe care-i considerai familiari joacă acum doar roluri secundare, iar mușchii aflați până atunci în adormire încep să preia pozițiile dominante. Chiar și în circumstanțe favorabile e dureros faptul că nu mi-e clar cine sunt. Dar să mă transform într-o persoană cu totul nouă, o persoană de zgură, îmi adaugă încă un nivel de frustrare și anxietate”

Ca anecdotă, Agassi a scris și despre un episod cu Ilie Năstase, pe când avea 9 ani. Pe atunci, tatăl lui avea ca activitate preferată să-i convingă pe marii tenismeni ai vremii să joace cu tânăra speranță Andre. Wendi, una dintre fetele de mingi, tot în vârstă de nouă ani, era pasiunea secretă a micului tenismen, lucru pe care Năstase avea să-l speculeze în stilul caracteristic:

„Campion la Wimbledon și la French Open, numărul unu în lume, Năstase are alte locuri în care ar prefera să fie, dar descoperă rapid că e imposibil să-l refuze pe tata, care este neobosit. În timp ce eu și Năstase jucăm, Wendi, fată de mingi, ne privește de la postul ei de lângă fileu. Sunt nervos, Năstase e vizibil plictisit… până când o zărește pe Wendi.

 

Hei, îmi spune… aia e prietena ta, Snoopy? Frumușica aia e iubițica ta? Mă opresc, mă uit la Năstase și aș vrea să-l pocnesc direct în nas pe românul ăsta mare și prost, chiar dacă el are cu vreun metru și 50 de kilograme mai mult decât mine. Nu numai că mă numește batjocoritor Snoopy, dar îndrăznește s-o pomenească pe Wendi într-un mod atât de lipsit de respect. Deja s-a adunat o mulțime de oameni, vreo 200 cel puțin. Năstase începe să se joace cu mulțimea, numindu-mă din nou Snoopy, tachinându-mă în legătură cu Wendi. Și eu care credeam că doar tatăl meu e neobosit.

 

Cel puțin mi-aș fi dorit să am curaj să-i spun: «Domnule Năstase, mă faceți să mă simt prost, vă rog să încetați». Dar tot ce am putut face a fost să lovesc tot mai tare și mai tare. Și mai tare! Apoi Năstase face încă o glumiță despre Wendi și asta e. Nu mai pot să rezist. Îmi arunc racheta și ies de pe teren. Du-te naibii, Năstase”

Eu am citit cartea în engleză, dar ea a fost tradusă și la noi, de editura Publica. O puteți cumpăra în limba română direct de pe site-ul editurii, iar dacă o vreți în original, în limba engleză, ea există pe Amazon. Oricum ar fi, credeți-mă pe cuvânt: cumpărați-o și citiți-o. E o lectură de viață și, chiar dacă e o autobiografie, se citește ca un roman palpitant. O să vă placă.

13 Comments

  • Maria spune:

    Asta a fost prima biografie a unui sportiv citita. Nu imi venea sa cred cand citeam cat de mult uraste tenisul. Si mai ales cat de mult indura tenismenii durerile de coloana. Cand i-am spus asta unei amice a ramas socata: jucase mult tenis in copilarie si acum avea probleme mari la coloana. Nu isi explicase pana atunci de ce. Nici doctorii nu o intrebasera. Nu m-am uitat la niciun meci de tenis dupa cartea asta. Imi dau seama ca oamenii pot fi campioni si sa urasca asta, pot sa faca performanta ca sa fie acceptati. Si dupa cartea asta am renuntat la a ma biciui ca nu am facut mai multa gimnastica in copilarie, ca renuntasem la visul tatalui meu. Dupa cartea asta a aparut si biografia lui Pete Sampras. Dar nu am mai avut niciodata cheful sa citesc despre un alt tenismen. Cred ca o sa citesc despre Federer, dar asta e alta poveste:)

  • Anonim spune:

    In mod cert o voi cumpara.Ati reusit sa imi suscitati interesul pentru biografia acestui sportiv celebru care imi confirma pentru a mia oara ca celebritatea nu prea are de a face cu fericirea si de aceea multi clacheaza in bratele dependentelor de orice tip.

  • oana spune:

    Citind-o, am tot stat si m-am gandit cum a putut omul asta sa exceleze in ceva ce nu-i placea, ba mai mult, ura. Cartea se incheie (daca imi mai amintesc bine, am citit-o mai demult) cu o scena in care el joaca tenis cu nevasta lui, incepand chiar sa ii prinda ploaia. Si ma intreb: cum ar putea un om care a jucat tenis ca profesie si care uraste tenisul sa mai joace si acasa, cu sotia, ca relaxare?

    Raspunsul pe care l-am gasit pentru mine: eu cred ca a urat mai degraba imposibilitatea de a alege pentru el. Cred ca daca tatal lui nu l-ar fi indreptat spre tenis de mic, deloc sau macar intr-o maniera mai relaxanta si el ar fi ajuns sa se intalneasca cu sportul in cu totul alte circumstante nu ar mai fi avut inversunarea asta . Sau… sa fie doar rezilienta si acceptarea unui destin, unei „datorii”, sau razvratiri impotriva propriei imposibilitati de a schimba traiectoria vietii sale?

    • Foarte pertinenta remarca. Clar la el a fost o ruptura undeva, in copilaria timpurie, iar asta l-a traumatizat pentru totdeauna. Cred ca e intr-adevar o doza de resemnare acolo. Dincolo de un anumit punct al vietii cred ca intelegi ca nu mai poti da inapoi timpul si ca te afli deja pe un drum clar, pentru care ai muncit si care, ti-a placut sau nu, a devenit destinul tau.

  • Denisa spune:

    E cartea mea preferata, ma bucur ca scrii despre ea, asa poate o citesc mai mulți. Citește și Dulcele bar, tot de Moehringer, o sa vezi ca umorul e tot al lui. Sunt sigura ca fără el, cartea asta nu ar fi avut nici 5% farmecul pe care îl are.

  • Madeleine spune:

    Tocmai am comandat-o! Am auzit de ea iar Agassi a fost my all time favourite player!

  • Bivolaru Camelia spune:

    Esti foarte convingătoare și imi place extrem de mult cum scrii si subiectele pe care le abordezi

  • Eduard spune:

    M-ai convins. Cumparat.

  • Super recenzia ta, Diana! O sa-mi iau cartea de Mos Craciun 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.