Despre tot ce-i fin și fain

De ce am plecat cu lacrimi în ochi de la „Alice în Țara Oglinzilor”

By 25 mai, 2016Emotions
read time 2 min
 
25 mai, 2016

De ce am plecat cu lacrimi în ochi de la „Alice în Țara Oglinzilor”

Nu plâng la clasicele pelicule lacrimogene din familie cu Titanicul, dar mi se pune adesea un nod în gât la filme unde emoția e ferecată sub straturi de simboluri și subînțelesuri. Al doilea film cu Alice a fost una dintre cele mai frumoase revelații și îl recomand cu inima deschisă, dublată de un îndemn: pregătiți-vă sufletul pentru el. Efectele speciale sunt minunate, dar este în primul rând un film pentru suflet și abia apoi pentru ochi.

by

Când Raluca, PR-ul Forum Film România, mi-a trimis invitația la avanpremiera „Alice în Țara Oglinzilor” (original: „Alice Through The Looking Glass”), mi-a făcut și o precizare: „O să-ți placă, e ca o zi din viața noastră: lupta împotriva timpului”.

 

Am râs, dar destinul a făcut ca vizionarea filmului să aibă loc într-o dimineață de marți, taman în mijlocul unei săptămâni cu multiple deadline-uri și un milion de lucruri presante de făcut, astfel încât am intrat la film cu mintea zburdând în toate direcțiile și cu o stare de anxietate greu de potolit. Acea anxietate binecunoscută oamenilor care se simt uneori copleșiți de volumul înspăimântător de lucruri care așteaptă să fie făcute, raportat la timpul tot mai limitat pe care îl au la dispoziție într-o zi. În ultima vreme mi s-a tot întâmplat.

 

M-am afundat în scaunul de la IMAX Afi Cotroceni, mi-am pus ochelarii 3D și, recunosc, m-am așteptat să am parte de două ore (mai exact 1 oră și 53 de minute) de divertisment și relaxare. Ceea ce am primit la schimb a fost un reality-check de care aveam nevoie și un prilej neașteptat de a mă îndrăgosti de o poveste pe care, îmi dau seama acum, nu o înțelesesem niciodată pe deplin.

 

Trebuie să mărturisesc deschis două lucruri. Primul: nu agreez filmele 3D. Sună ciudat, dar oricât de spectaculoase ar fi, mi se par obositoare și solicitante pentru creier, iar ceea ce am mai citit pe tema asta nu m-a liniștit prea tare. Al doilea: nu am fost niciodată o mare fană „Alice în Țara Minunilor”. Am citit cartea, am văzut desenele animate, apoi filmul, dar nu a fost genul acela de poveste care să mi se lipească de inimă. Lipsea de fiecare dată ceva, scânteia care să declanșeze o emoție.

 

Anul trecut, în cadrul unei sesiuni de coaching, coach-ul meu mi-a dat ca „temă pentru acasă” să văd primul film „Alice in Wonderland”, realizat de Tim Burton („Alice Through the Looking Glass”, continuarea, are aceeași distribuție, dar regia este semnată de James Bobin). Căutarea lui Alice, care se regăsește pe sine alunecând pe gaura de Iepure în Țara Minunilor, era o metaforă bună pentru reinventarea și regăsirea de sine la care mulți dintre noi aspirăm în zilele noastre. Atunci a fost prima dată când am privit-o pe Alice cu mai multă înțelegere și empatie și mi-am dat voie să-mi devină dragă.

 

De povestea ei m-am îndrăgostit însă cu adevărat acum, în Țara Oglinzilor. Și tot acum, la peste 30 de ani, am realizat că Alice este, de fapt, fiecare dintre noi. La propriu.

Alice (Mia Wasikowska) returns to the whimsical world of Underland and travels back in time to save the Mad Hatter (Johnny Depp) in Disney's ALICE THROUGH THE LOOKING GLASS, an all-new adventure featuring the unforgettable characters from Lewis Carroll's beloved stories.

 

Există o scenă care m-a emoționat adânc și mi-a pus primul nod în gât. „Timpul”, interpretat de Sascha Baron Cohen, se plimbă pe un promontoriu suspendat deasupra lumii muritorilor, privind și ascultând oceanul de ceasuri de buzunar care stau agățate în neant. La un moment dat ia unul dintre ele, al cărui tic-tac stătea să se oprească, îl închide și rostește o propoziție care mă va urmări mult timp de-acum încolo.

„I hope you were happy.

  Your time is up.

  I hope you used it wisely”

Nu cred că există ceva în zilele noastre la care să jinduim mai tare, să risipim mai mult și să acuzăm mai fervent și mai pasional decât TIMPUL. El e de vină pentru toate, în el ne punem toate speranțele, lui îi încredințăm toate dezamăgirile, îi dăm puterea de a ne schimba, de a ne face să uităm sau de a ne prăfui dorințele și visurile. Avem o relație disfuncțională cu timpul. Un „love & hate” bizar.

 

 

ALICE THROUGH THE LOOKING GLASS

 

Am plecat de la film cu dorința de a prețui mai mult acel ceas care atârnă undeva, în neant, cu al său „Tic-Tac” încă plin de posibilități infinite de a fi fericită. Am plecat cu o expresie care mi se tot rotește în minte, pe care Timpul o folosea pentru a denumi ceasul stricat al lui Alice, pe care ea îl purta cu sine în amintirea tatălui ei: „the fallen soldier”. Și am plecat cu dorința de a iubi mai mult și de a petrece mai mult timp cu cei pe care îi iubesc, nu doar cu ferestrele deschise ale documentelor Word.

 

Chiar dacă știam deja intuitiv toate astea, modul în care Bobin a pus pe ecran lumina și întunericul din fiecare dintre noi mi-a vorbit într-un moment în care aveam nevoie de cineva care să facă asta. Nu de un coach, nu de un autor motivațional, nici măcar de un mentor. Aveam nevoie de o poveste frumoasă. Eu, care scriu zilnic povești, aveam nevoie ca altcineva să-mi istorisească o poveste.

 

Aveam nevoie să trec cu Alice prin oglindă ca să înțeleg că viața e prea scurtă, că nu putem pune bază decât pe acel „Tic-Tac” fragil și că în orice secundă timpul ni se poate scurge. Acum câteva zile, la întoarcerea dintr-o călătorie, mi s-a făcut rău, cu adevărat rău, pentru prima dată în viață, și pentru câteva minute am contemplat ideea că mi s-ar putea întâmpla ceva cu adevărat grav și decisiv.

 

E un sentiment pe care nu-l doresc nimănui, dar care s-a dovedit a fi cea mai clară și performantă lentilă prin care să privești viața. Într-un fel, propriul meu „looking glass”. A fost prima oară când am simțit o asemenea teamă încărcată de dubiu, iar povestea lui Alice m-a făcut să înțeleg că nu ar trebui să uit asta.

 

Sau, așa cum bine spunea Timpul, în accentul inconfundabil al lui Sascha Baron Cohen:

,,You can’t change the past. But you can learn from it”

Alice (Mia Wasikowska) returns to the whimsical world of Underland and encounters Iracebeth, the Red Queen (Helena Bonham Carter) in Disney's ALICE THROUGH THE LOOKING GLASS, an all-new adventure featuring the unforgettable characters from Lewis Carroll's beloved stories.

 

5 lucruri care mi-au atins inima și mi-au rămas întipărite în minte din „Alice în Țara Oglinzilor”

realizarea artistică absolut superbă, de la tărâmul în care sălășuiește Timpul și până la călătoriile lui Alice cu cronosfera, între zile și lumi. Este un film care merită cu adevărat să fie văzut în 3D, îți taie respirația și te face parte din poveste;

 

vocea regretatului Alan Rickman, în ultimul său rol, împrumutată „fluturelui albastru” Absolem;

 

Sascha Baron Cohen, un actor pe care nu-l agreez în mod special, dar care face o partitură absolut savuroasă interpretând Timpul. Te face să-l iubești și să-l urăști deopotrivă, iar la final îți smulge o lacrimă;

 

coloana sonoră interpretată de Pink: melodia „Just Like Fire”, de care m-am îndrăgostit deja;

 

outfitul chinezesc al lui Alice la balul organizat de Lord Ascot, în debutul filmului, care m-a dus cu gândul la ideea de fashion-statement în adevăratul sens al cuvântului. Personajul lui Disney mi se pare mai inspirațional pentru ceea ce ar trebui să fie o „divă” și o „fashionista” în zilele noastre decât încercările disperate de a atrage atenția pe care le observ periodic în fotografiile de la Săptămânile Modei. În cazul lui Alice, acel outfit nebunesc vorbește despre personalitatea ei și despre unicitate, despre curajul de a exprima ceva în care crede și de a transmite un mesaj despre lucrurile care o reprezintă și care o fac diferită la nivel profund, nu doar formal, de dragul de a fi altfel. Poate ar trebui să ne gândim un pic mai bine la asta.

Să trăim mai mult.

Să ne conformăm mai puțin.

Să credem în șase lucruri imposibile înainte de micul-dejun.

Sau măcar înainte să ne ducem de tot.

Foto: Forum Film Romania