Despre tot ce-i fin și fain

„Paper Towns”: cel mai sensibil film văzut în ultima vreme

By 20 octombrie, 2017Culture
read time 5 min
 
20 octombrie, 2017

„Paper Towns”: cel mai sensibil film văzut în ultima vreme

L-am văzut în avion spre Australia, pentru că a fost singurul titlu care m-a intrigat din lista de filme disponibile la bord. E din 2015 și auzisem mai demult de el, dar probabil nu-i venise rândul. Ca toate descoperirile remarcabile, a apărut întâmplător și m-a impresionat mai mult decât m-aș fi așteptat.

by Când am dat clic pe titlu, nu știam decât că e un film cu celebrul fotomodel internațional Cara Delevingne, pe care – cu mâna pe inimă – n-o simpatizasem prea tare niciodată. Faptul că ea e protagonista a fost, de fapt, unul din motivele pentru care nu râvnisem să văd filmul până acum. Nu știu de ce, dar m-a dus cu gândul la filmul cu Britney Spears din 2002 – ”Crossroads” – în care se repetă un scenariu devenit deja tipar: unei vedete i se năzare că vrea să joace în filme de Hollywood, i se face un film, iar rezultatul e dezastruos.

 

Atât „Paper Towns” cât și filmul amintit de mine, cu Britney, au în comun faptul că sunt filme pentru adolescenți. Încă un motiv să nu-l văd, având în vedere că nu mai sunt de mult adolescentă. Și totuși, curiozitatea a primat. „Îi dau 10 minute”, m-am gândit. Am terminat după o oră și 40 de minute, cu un nod în gât. „Doamne cât mi-a plăcut filmul ăsta”, m-am trezit rostind la final. Atât de mult încât am simțit nevoia să vorbesc despre el mai departe.

 

 
”Paper Towns” este ecranizarea cărții lui John Green, cel care a scris și bestseller-ul (devenit film) „The Fault In Our Stars”. Este o poveste despre un grup de adolescenți care termină liceul, narată prin vocea lui Quentin – zis „Q” – un tânăr destul de timid și cuminte, obișnuit să-și trăiască viața urmând regulile și neieșind prea tare în evidență.

 

Iubirea lui neîmpărtășită este, de o viață-ntreagă, vecina Margo (interpretată de Cara Delevingne), care este opusul lui perfect: e o rebelă incurabilă (când era mică a fugit de acasă cu circul și periodic dispare câteva săptămâni sau luni, lăsând indicii în urma ei, pentru cei de acasă), iubește misterele și le cultivă, nu ascultă de nimeni, e deșteaptă foc și fiecare elev din liceu și-ar dori să fie ca ea sau cu ea.

 

Prin „deșteaptă”, mă refer la faptul că Margo nu e împotriva lumii întregi doar ca să se pună de-a curmezișul, ci are mereu o explicație simpatică și smart, care îți rămâne în minte. De exemplu, întrebată de Q de ce scrie toate cuvintele cu litere mici la început și cu literele mari aruncate aleatoriu în restul cuvântului, ea răspunde senin: „Ah da, păi sunt o mare susținătoare a majusculelor aleatorii. Regulile sunt atât de discriminatorii față de literele de la mijlocul cuvântului”.

 

Chiar dacă povestea pare clișeistică – el, timid, o iubește pe ea, inabordabila –  modul în care filmul spune povestea e atât de nuanțat și sensibil încât te pierzi ușor în poveste. Margo dispare la un moment dat, lăsând în urmă câteva indicii pe care Q – mânat de gândul că se termină liceul și începe viața adevărată și că practic e ultima lui șansă de a trăi vârsta adolescenței – decide să le descifreze pentru a-i da de urmă și a-i spune că o iubește.

 

Îi ia cu el pe prietenii lui ei mai buni: Radar, un tocilar rușinat de faptul că părinții lui se află în Cartea Recordurilor pentru cea mai mare colecție de Moș Crăciuni negri din lume (da, serios!), și Ben, timidul care visează s-o scoată în oraș pe una dintre cele mai frumoase fete din liceu. Sunt atâtea scene amuzante cu cei trei în film încât am chicotit mai tot-timpul. Dar nu amuzante în stil vulgaro-stupid de genul „American Pie”, ci glumițe haioase, care te fac să bufnești în râs.

 

Metafora care m-a cucerit și în jurul căreia se învârte filmul este acest „paper town”, care nu e doar o figură de stil. Termenul există în dicționare și denumește orașele fictive pe care autorii de hărți de pe vremuri pe strecurau în schițele lor, astfel încât să fie siguri că munca lor nu este furată. Dacă cineva le-ar fi plagiat munca, acel „oraș inexistent” paper town – ar fi fost modul în care ar fi reușit să știe exact dacă munca lor a fost furată și de către cine. Unele dintre aceste orașe pe hârtie au căpătat și formă fizică, printr-o clădire sau o „bornă” care să ateste existența și totodată inexistența lor pe hartă.

 

Margo fuge și se refugiază într-un astfel de „Paper Town”, Agloe, din statul New York, după ce își dă seama că orașul în care a copilărit este chiar mai fals și mai lipsit de viață decât „orașele de hârtie” din hărțile vechi.

 

 
„Ăsta e un oraș de hârtie, cu oameni de hârtie (…) Toată lumea disperată să dețină lucruri. Lucruri fragile și casante precum hârtia. La fel și oamenii. Am trăit în orașul ăsta 18 ani și n-am întâlnit nici măcar o dată pe cineva căruia să-i pese de ceva care chiar contează”.

 

De multe ori am auzit că „e mai importantă călătoria decât destinația”, dar în general sună a minciună. Normal că și destinația e importantă, doar vrei să ajungi undeva. Contează finalitatea, contează cum se termină o poveste, care e sfârșitul, dacă protagoniștii rămân împreună sau ba.

 

„Paper Towns” e unul dintre puținele filme pentru care pare să fi fost inventată expresia asta. Finalul e cheia de boltă care ține ideea în aer, dar chiar și fără să vezi cum se termină (eu l-am început în zborul București-Doha și, pentru că tocmai atunci aterizam, am văzut finalul în zborul Doha-Sydney, după o pauză de vreo 5 ore), e un film care îți rămâne în minte și te face să te simți viu și adolescent pentru a doua oară.

 

Eu una n-am avut răbdare să mă uit la filme cu adolescenți nici când eram eu însămi adolescentă, dar pe acesta l-am sorbit pur și simplu. Iar Cara Delevingne, deși în continuare nu mă dau în vânt după ea, joacă bine, credibil și nuanțat. Și are o voce ușor guturală, foarte interesantă și atipică. De fapt ea însăși este o frumusețe atipică și mi se pare impecabil aleasă pentru rolul lui Margo. Dacă ar fi ales o frumusețe clasică, probabil că filmul n-ar fi avut același farmec.

 

Mi-a plăcut mult și metafora magiei pe care o folosește Quentin la început. E o idee frumoasă, care revine pe tot parcursul filmului:

“The way I figure it, everyone gets a miracle. Like, I will probably never be struck by lightening, or win a Nobel Prize, or become the dictator of a small nation in the Pacific Islands, or contract terminal ear cancer, or spontaneously combust. But if you consider all the unlikely things together, at least one of them will probably happen to each of us. I could have seen it rain frogs. I could have stepped foot on Mars. I could have been eaten by a whale. I could have married the Queen of England or survived months at sea. But my miracle was different. My miracle was this: out of all the houses in all the subdivisions in all of Florida, I ended up living next door to Margo Roth Spiegelman.”

 

Nu este genul de film care vă va schimba viața, dar sigur o să vă însenineze o oră din ea. Dacă vă iese în cale, nu-l ocoliți. O să merite.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK