Bazat pe săptămâna de după asasinarea lui John F. Kennedy și pe un interviu (care a avut loc cu adevărat) cu Theodore White, jurnalist al Life Magazine, „Jackie” este un film în care nu se întâmplă mare lucru, dar simți în ceafă respirația grea a personajelor în fiecare secundă. E apăsător ca o liniște mormântală în care cineva aruncă un ac pe podea.

A fost criticat tocmai pentru că e un film static și lent, dar nici nu are nevoie de acțiune în sensul clasic pentru a livra mesajul. E dens, copleșitor, e atât de multă tensiune în fiecare scenă și replică încât orice altceva în plus ar face anxietatea generală de nesuportat.

Natalie Portman este superbă în rolul titular, pe care îl interpretează 90 de minute încheiate, fără să lipsească de pe ecran aproape în nicio scenă. Și, ca să fim onești până la capăt, este și mult mai frumoasă decât adevărata doamnă Kennedy.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai tare este faptul că Jackie nu e prezentată ca o ingenuă, ca ,,Prima văduvă” îndurerată a Americii. Ba chiar din contră, e mâța blândă care zgârie rău, e prețioasa care-și analizează fiecare gest și grimasă. E femeia care povestește despre ochii lui Jack după atentat și despre sunetul glonțului, cu vorbele tremurându-i pe buze, iar apoi îl fixează cu privirea pe jurnalist și-i spune, cinic: ,,Să nu crezi că am de gând să te las să publici așa ceva”.

E femeia care fumează țigară de la țigară, povestind despre cum înmormântarea lui Jack ar fi trebuit să aibă „și mai multe camere de luat vederi, și mai multe lacrimi”, apoi, cu manierismele ei duse la extrem, adaugă, nevinovat: ,,Eu nu fumez”.

În confuzia și depresia de după moartea președintelui, Jackie devine obsedată de ieșirea din scenă a lui Jack și, implicit, a ei. Minute bune din film, se dezbate fiecare detaliu al cortegiului funerar, pe care Jackie îl vrea inspirat de cel al lui Abraham Lincoln. Insistă pe o procesiune în aer liber, mergând lângă sicriu și șantajându-i emoțional pe șefii de stat participanți să-i urmeze exemplul.

Își face ieșirea din Casa Albă cu cei doi copii de mână, pentru ca lumea să vadă ,,acei doi copii orfani, cu inima frântă” și să înțeleagă „ce i-au făcut lui Jack”. De aceea nici costumul roz, Chanel, pătat de sânge, n-a fost curățat niciodată. Dramatismul unui destin tragic face parte din moștenirea Kennedy imaginată de Jackie. Știe prea bine că, după suficient timp, adevărul nici nu va mai conta pentru nimeni: ,,După o vreme, personajele de pe hârtie devin mai reale decât cele alături de care ai trăit”.

E un film care te lasă cu un nod în gât și, chiar dacă știi că perioada Kennedy n-a fost nici pe departe atât de luminoasă, că au fost secrete, scandaluri, amantlâcuri și un strat gros de nefericire la care se face aluzie pe tot parcursul filmului (,,Eu nu am nimic, nu pot păstra nimic niciodată”), pentru câteva secunde, Jackie te convinge de povestea pe care se străduiește s-o pună în scenă în fața Americii.

Fiecare gest, fiecare oftat, fiecare cuvânt devine modul ideal de a încheia un spectacol, așa cum melodia preferată a lui Jack încheia musicalul ,,Camelot”, povestea romanțată a regelui Arthur și a cavalerilor Mesei Rotunde.