EFECTUL PICASSO: efectul artei asupra unei societăți în derivă

Cea mai importantă expoziție a ultimelor decenii în România a fost vernisată săptămâna aceasta, la Muzeul de Artă Recentă din București. Dincolo de Picasso, „Efectul Picasso” vorbește despre conectarea și deconectarea României de la lumea artei internaționale, între trecut și prezent.

by Diana Cosmin

În weekend-ul de dinainte de vernisajul expoziției de la MARe, mă aflam la Viena, în încăperile muzeului Albertina, privind câteva tablouri de Picasso.

Am văzut Picasso peste tot prin lume, de la Paris la Barcelona și din Haga în muzeul lui dedicat din Antibes. Niciodată, până acum patru zile, nu l-am văzut în România.

Acesta era gândul meu, în timp ce stăteam în fața portretelor lui Sylvette, una dintre muzele lui Picasso, în Albertina: „Peste două zile, voi putea să iau metroul ca să merg să-l văd pe Picasso. Nu avionul, metroul”.

Pentru oamenii care iubesc arta și muzeele – printre care mă includ și pe mine – o expoziție de o asemenea amplitudine este un eveniment care schimbă regulile jocului, într-o țară care a avut prea puține evenimente culturale care s-o plaseze pe harta mondială a artei.

Pentru mulți dintre cei care aud de expoziția organizată de MARe cu sprijinul UniCreditBank, Efectul Picasso se reduce la Picasso, adică la cele 46 de lucrări (picturi, desene, gravuri) semnate Picasso.

De fapt, cheia expoziției stă în primul cuvânt din titlu: EFECTUL, respectiv cele 60 de lucrări semnate de 33 de artiști români contemporani, influențați de opera celei mai importante figuri a artei moderne.

Pentru că România avea o poziționare vădit anti-sovietică în contextul Primăverii de la Praga, serviciile culturale franceze, sub egida lui André Malraux, au organizat in octombrie 1968 o expoziție cu 150 de litografii de Picasso la Muzeul Național de Artă al României (MNAR).

Acea expoziție a avut un răsunet imens pentru mișcarea artistică autohtonă, în vremea în care pentru a-l vedea pe Picasso nu puteai să iei un avion și să mergi să-l cauți.

Ceea ce nu venea către tine sau nu își găsea calea mai mult sau mai puțin „pe sub mână” pur și simplu nu exista.

Efectele acelei expoziții asupra generației lui Vladimir Zamfirescu, Alma Redlinger sau Florin Mitroi se văd astăzi, în expoziția din 2023 de la MARe, în care accentul stă pe ecoul operei și al spiritului lui Picasso asupra artei românești din 1960 până în prezent.

Operele aduse de la Musée National Picasso din Paris (dintre care o parte au fost prezente și la expoziția din 1968) stau alături de o serie de lucrări realizate de 33 de artiști contemporani care reinterpretează în cheia proprie spiritul de revoltă și îndrăzneală pe care-l emană Picasso.

O parte dintre ei îl judecă – să nu uităm că Picasso a fost membru al Partidului Comunist Francez, în perioada în care România se afla sub comunism – alții îl iau drept reper sau punct de plecare în propriile explorări creative.