Când îl citeam pe Eugen Ionescu eram fascinată de absurdul pe care el îl descoperea în spatele fiecărui gest banal. Posibilul absurd.

 

Oameni care se știau de-o viață și care nu se recunoșteau într-o anumită circumstanță („Cântăreața cheală”), sau revelația supremă pe care o avea un personaj, un adevăr fundamental, cel care avea să salveze omenirea, dar pe care nu-l putea spune sau pe care nu avea cui să-l spună, fiindcă nimeni nu era dispus să asculte („Scaunele”)…

 

În fine, azi, poate că nu Caragiale pe care îl invocăm mereu este la modă, ci tocmai autorul teatrului absurdului, Eugen Ionescu.

 

Numai că, dacă Ionescu a creat absurdul ca dramaturgie, noi îl experimentăm acum cât se poate de real.

 

Senzația asta, că realitatea a devenit absurdă de-a dreptul, o am din ce în ce mai des în ultima vreme.

 

Poate doar statul în casă pe perioada pandemiei m-a mai liniștit puțin, de unde deduc că nu agitația și alergătura, absurde la rândul lor, ne caracterizează pe noi, ființele umane, ci tocmai liniștea, conectarea cu noi. A noastră cu noi înșine.

 

Nu știu dacă vă aduceți aminte, sau știți „Rinocerii”, piesa lui Eugen Ionescu. Pe scurt, într-un oraș, apare, într-o duminică dimineață, un rinocer.

 

În mijlocul orașului francez, un rinocer aleargă lăsând în urmă un mare nor de praf… Oamenii sunt șocați. Se întreabă de unde a apărut animalul.

 

Ajung să se contrazică dacă are un corn sau două, dacă e african, sau asiatic. Se ceartă.

 

Apoi vestea se duce mai departe, ziarele scriu despre rinocerii din oraș, căci apar mai mulți, dar oamenii nu cred, aleg să ignore fenomenul, până când devin ei înșiși rinoceri. Pentru că rinocerii nu erau, de fapt, decât oameni transformați.

 

Orașul se umple de rinoceri, de fapt de oameni care deveniseră rinoceri. Unul singur rămâne om, asta îl face să se simtă special, unic, deși nu se mai putea înțelege cu nimeni, fiindcă nu mai avea cu cine.

 

Nici măcar nu mai știa ce limbă vorbește, fiindcă era doar a lui, deși era franceza. Dar cine mai vorbea franceza? Rinocerii doar mugeau.

 

Numai că acest singur om rămas în oraș, văzând atâția rinoceri, începe să-și dorească să fie și el unul, fiindcă toți erau puternici și frumoși, numai el, ca om, rămăsese urât și mic.

 

Și încearcă, după ce îi respinsese, să devină rinocer, se forțează, dar nu poate și asta îl duce la disperare.

 

Dar vâzând că e în zadar, renunță, își ia arma și decide că, dacă nu poate deveni rinocer, atunci se va apăra de ei, apărându-și apartenența la umanitate.

 

Își ia arma, așteptându-se ca rinocerii să vină peste el.

 

Fenomenul ăsta de rinocerizare se întâmplă azi în mod real și în societatea noastră, cu toate componentele ei, între care, inevitabil, social media.

 

Atât de normal pare acum orice derapaj, atât de firești sunt vulgaritatea, noroiul, dejecțiile, tâmpeniile, prostiile, incultura și prostul gust, încât mă întreb dacă nu cumva rinocerii au cotropit social media și Youtube-ul, iar restul, cei care se află în afara acestei „comunități” nu sunt cumva condamnați să rămână niște triști oameni cu „arma” în mână, gata de a fi cotropiți.

 

Și îmi aduc aminte de vremurile (nu atât de îndepărtate), când social media nu era așa de puternică și în care doar media clasică exista.

 

Și îmi aduc aminte de câtă muncă și câtă luptă duceam împotriva rinocerizării și cum clienții de publicitate erau așa de pretențioși, cel puțin în reviste, în ce mediu editorial sunt, cum arată paginile, ce subiecte se abordau…

 

Cât ne mai zbăteam să dezvoltăm proiecte creative și interesante, elegante și inteligente pentru ei, și cum ne mai dădeam peste cap pentru asta!

 

Și nu e atât de departe acel moment.

 

Agențiile și brandurile erau și ei niște luptători împotriva rinocerizării. Până când rinocerii au intrat pe tv și brandurile nu au reacționat, ba chiar i-au acceptat pe rinoceri.

 

Pe urmă, ei au intrat peste tot. În ziare, în reviste, în media și social media. Și au născut mai tinerii rinoceri, care azi vorbesc tinerilor oameni și îi conving că a fi rinocer e mult mai fun decât a fi om.

 

Ce dacă fun înseamnă să faci un clip schimonosindu-ți bunica, pentru că e în trend copiind alți rinoceri de pe alte meleaguri?

 

Ce dacă se instigă la viol, cum făcea cineva de curând, și ce dacă o fată foarte cunoscută mănâncă prezervative online?

 

Azi, dacă nu cerți pe Youtube, nu înjuri, nu vorbești oribil, nu îți arăți lenjeria (dacă o ai), sau poate tocmai că o ai, dacă nu te uiți cu ură, nu scoți limba să lingi cu ea ce-ți cere publicul tău rinocerizat să lingi (de exemplu cactuși) nu ai succes.

 

Nu ești în lumea rinocerilor.

 

Dincolo de povești și piese de teatru, comparații, sau metafore, concluzia este clară, cel puțin pentru mine: aici a dus lipsa de educație.

 

E banal, știu.

 

Și se va ajunge și mai departe, mai ales dacă bugetele de publicitate vor susține fenomenul, mai ales dacă brandurile se vor asocia cu el în virtutea unui singur criteriu: cifrele.

 

Nu este singurul criteriu, fiindcă și pe vremuri, la circ, la femeia cu barbă se uitau muuulți gură-cască, dar nu cred că își doreau să fie ca ea. Se uitau, se minunau. Își dădeau coate.

 

Și nici criteriul autenticității nu mi se pare cel corect, că și un nebun cu acte în regulă care se crede Napoleon, va acționa ca atare, va fi Napoleon și se cheamă că e autentic, că e asumat, nu?

 

Cred că a venit momentul ca primul criteriu să fie mesajul, ce transmite și ce face omul respectiv pe Youtube. Sigur că și toate celelalte sunt valabile: cifrele, audiența, etc etc, dar mesajul ar trebui să aibă cea mai mare greutate…

 

Și aleg ca argument final al pledoariei mele întâmplarea care a făcut ca pe site-ul unei reviste să fi apărut un articol cu titlul „Cum o bați în funcție de zodie”, iar la reacția față de acest derapaj, rinocerul șef a răspuns „Și ce dacă? S-a sesizat cumva vreun client? Dacă nu, rămâne așa.”