Nu îmi este teamă de bătrânețe și n-am avut niciodată spectrul îmbătrânirii, tocmai pentru că seninătatea unor asemenea personaje m-a umplut mereu de speranță. Toate vârstele sunt parte din viață, așa că n-am alergat niciodată după tinerețe fără bătrânețe și nici n-am făcut o dramă din primul rid de expresie sau primul (și singurul) fir de păr alb. Am sentimentul că voi fi cândva o doamnă interesantă, dar mai ales îmi doresc să fiu una senină.

Mi-am luat laptopul și am venit la cafeneaua mea preferată (despre care am scris AICI) pentru a termina câteva texte, a scrie vreo 20 de emailuri și a-mi limpezi puțin gândurile și inspirațiile. La una dintre mesele de lângă geam se afla o doamnă simpatică, blondă, la un început de 60 de ani, aceeași doamnă care, într-o zi însorită de final de martie, îmi lămurise una dintre marile legende urbane ale acelui colț de București: cine este posesorul Bentley-ului negru care se află mereu parcat în fața hotelului Hilton?

Ei bine, această doamnă este posesoarea și, din câte înțeleg, un oaspete permanent al hotelului. Nu a fost prima dată când am văzut-o, dar a fost prima dată când ne-am nimerit în același spațiu pentru o perioadă mai lungă de timp. Jumătate din personalul hotelului a trecut să o salute, cunoștea pe toată lumea, iar în decursul celor 2 ore cât am stat acolo s-au perindat pe la masa ei personaje dintre cele mai interesante, cu care a vorbit, pe rând, în engleză, spaniolă și română. Ceea ce m-a impresionat nu a fost faptul că știa pe toată lumea și că toată lumea părea să o știe, ci prezența ei. Ceea ce răspândea în jur.

Blondă, cu părul prins lejer la spate și ochelari cu rame negre, pantaloni negri, balerini Chanel tot negri și o jachetă gri, asortată cu geanta, era îmbrăcată elegant, relaxat, adecvat vârstei și totuși cu un „vibe“ tineresc. E straniu să poți evalua sufletul unui om la prima vedere, dar am avut senzația pregnantă că am în față o adolescentă. O adolescentă cu câteva riduri de personalitate, cu o viață pe care o bănuiesc extraordinar de bogată în întâmplări și cu înțelepciunea unor decenii trăite. Dar, totuși, o adolescentă.

Se uita în meniu și zâmbea. Acel gen rar de zâmbet care nu este altceva decât manifestarea exterioară a unei ample fericiri lăuntrice. Vârful icebergului, expresia unei liniști desăvârșite. Și, în toată vâltoarea lucrurilor pe care le aveam de făcut, am stat un minut și am privit-o pe furiș, fără să mă observe.

 

I-am analizat mimica, zâmbetul, acea seninătate pe care eu una nu am prea văzut-o nici măcar la oameni mult mai tineri. O bucurie de a trăi, un mod de a privi în jur, nu doar foarte prezentă ci în același timp foarte satisfăcută de prezent. A schimbat câteva vorbe cu chelnerul, a chicotit, a trecut de la mirare, entuziasm și zâmbet – toate sincere – în decursul a trei minute și apoi și-a așezat liniștită telefonul pe masă și a privit pe geam.

În același timp, în dreapta mea s-a așezat o altă doamnă, mai tânără decât „doamna Bentley” cu vreo 10-15 ani, după estimările mele. Îmbrăcată în gri, la fel de elegantă, cu tot arsenalul Chanel-Prada-Gucci, a cerut o salată, s-a așezat la masă și s-a ghemuit asupra telefonului. La un moment dat s-a ridicat să aleagă un croissant din vitrina cu dulciuri și atunci am privit-o. Încruntată, ușor nervoasă, cu o tristețe imperceptibilă pe chip, dar totuși adânc întipărită. Părea aici și totuși departe.

Nu știu de ce, dar mi-a inspirat tristețe. Era o femeie încă frumoasă, îmbrăcată cu gust, cu o carieră, cu o viață plină probabil. Și totuși, dacă aș fi avut de ales între a-i semăna ei sau doamnei de la geam, m-aș fi dus din tot sufletul către imaginea acelei femei cu ochelari și zâmbet poznaș.

Și apoi mai sunt și momente de grație, cum a fost cel trăit de mine în acea micuță braserie de București, când simți cu toată ființa ta că vârsta nu valorează nimic, că nu are niciun ascendent asupra sufletului omului, nu când sufletul e atât de puternic și de senin. Ori poate e senin tocmai datorită vârstei și lecțiilor învățate?

Aș putea spune că, atunci când voi fi bătrână, aș vrea să fiu ca doamna de la geam. Doar că ar fi parțial o minciună. Realitatea e că aș vrea să fiu ca doamna de la geam chiar acum, cât sunt tânără. Aș vrea să reușesc să fiu așa zi de zi, indiferent de anotimp, vreme sau de capriciile vieții. De câte ori am văzut-o pe doamna blondă cu ochelari negri, era la fel de vivace și de zâmbitoare. Acum a fost doar prima ocazie de a o privi cu atenție.

Știu ce gândiți în acest moment. Poate că doamna despre care vorbesc nu are mari griji în viață, nu are un job solicitant sau stresul unei vieți agitate și poate că așa și este. Doar că, vedeți voi, asta nu prea contează până la urmă. Oamenii sunt senini sau nu, în general sunt senini pur și simplu, indiferent că au joburi, sarcini multe sau orice altceva de gestionat.