Nu mă înțelegeți greșit, și eu sunt lipită de telefonul meu zi de zi, nu că asta ar fi un lucru bun.

 

Așadar, departe de mine gândul de a face un shaming din perspectiva celui care stă dimineața și se plimbă prin iarba udă de rouă, iar seara privește stelele, fără niciun fel de ecran la purtător.

 

Mi-ar plăcea să fie așa, dar nu este.

 

Nu este nici un articol în care să vă explic cum să plecați în lumea largă fără telefon sau să-l deschideți o oră pe zi. Nu cred în extreme.

 

Am realizat, însă, tot mai mult, că dependența asta de telefon este și ea o alegere.

 

Și că, așa cum ne gestionăm celelalte aspecte ale vieții, trebuie să mediem cumva și relația cu telefonul mobil, ca să putem rămâne oameni cu mințile întregi.

 

În ultimele luni a fost un val de știri despre actori care s-au oprit în mijlocul reprezentației fiindcă a sunat un telefon.

 

La un concert simfonic la care am luat parte, un dirijor a încetat să mai cânte o bucată muzicală fiindcă exact în momentul începerii ei a sunat un telefon.

 

Zilnic auzim sau TRĂIM ceva legat de această etichetă socială care este tot mai puțin respectată: când mergi la un spectacol, pui telefonul pe Airplane Mode.

Eu am trăit momentul suprem în acest sens, cu circa opt ani în urmă, la un spectacol de teatru la TNB, Sala Studio: unei doamne din primele rânduri i-a sunat telefonul în geantă de trei ori (și l-a lăsat să sune), iar la al treilea apel a și răspuns și a început să vorbească.

 

Au venit la ea oameni din echipa teatrului, i-au bătut obrazul și au vrut s-o invite afară, dar femeia nu avea absolut nicio treabă, ca și cum era cel mai normal lucru din lume.

 

Avea un apel, a răspuns. Nu vă gândiți că era un neurochirurg chemat la o operație urgentă, vorbea cu o amică: „Da, dragă, sunt la teatru, ce este?”.

 

Dincolo de bunul simț sau lipsa lui, ceea ce mă frapează pe mine la aceste situații nu este nesimțirea sau lipsa de conduită socială, ci altceva: procesul interior care conduce la asemenea momente jenante.

 

Faptul că am devenit atât de dependenți de telefon încât avem impresia că în două ore fără telefon funcțional s-ar putea sfârși lumea iar noi nu am afla.

 

Am ieși pe stradă de la spectacol și am descoperi că în locul orașului e un deșert imens, iar noi suntem singurii rămași în urmă.

 

Ceilalți au reușit să fugă, dar hei, noi aveam telefoanele închise și n-am știut.

 

Dincolo de glumă, exact așa consideră 99% dintre cei care nu se pot dezlipi de telefon nici la teatru, nici la Ateneu, nici în mașină, nici pe bicicletă (da, văd zilnic oameni mergând pe bicicletă și vorbind la telefon cu o mână), nici când împing căruțul copilului, nici când plimbă câinele.

 

Oamenii nu mai privesc pe geam în tren sau în mașină (ca pasageri).

 

Nu mai privesc în jur când merg pe stradă, aproape zilnic cineva e pe cale să se izbească de mine fiindcă stă în ochii cu telefon.

 

Viața noastră se află în telefon, ce e în afară e un înlocuitor.

Acum patru ani, apărea THE SOCIAL DILEMMA, documentarul care mi-a clarificat tot ce era de lămurit despre social media și pe care vă sfătuiesc să-l urmăriți, dacă nu ați făcut-o deja.

 

Am scris o recenzie despre el aici: The Social Dilemma și cele 10 lucruri care mi-au dat fiori.

 

Scena care mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte este cea în care Tristan Harris, unul dintre oamenii care au lucrat la Google la începuturi, spune cam așa: „Tehnologia e ca o suzetă pentru adulți. Telefonul liniștește mecanic lucrurile la care nu vrem să ne gândim și pe care nu suntem capabili să le liniștim singuri”.

 

Suzetă. Exact asta este.

Acum trei ani, într-o croazieră din decembrie, telefonul meu a murit chiar în prima zi de Crăciun și nu a mai vrut să se aprindă.

 

Eram pe mare, iar primul port cu magazin Apple era la 12 zile distanță.

 

M-am logat pe contul meu de Instagram pe telefonul soțului, ca să pot verifica măcar o dată pe zi mesajele, și… am învățat să trăiesc fără telefon.

 

Cu mâna pe inimă, au fost cele mai liniștite 12 zile din viața mea.

 

Vedeam lucruri pe care voiam să le pozez, dar neavând telefon… mă „mulțumeam” să privesc.

 

Am fost mai atentă la detalii, mai prezentă, mai liniștită.

 

Mai ancorată în ce se întâmplă în momentul prezent.

 

Parcă scăpasem dintr-un lanț care mă ținea prinsă. Intram seara o oră să văd dacă am ceva urgent (nu era nimic) și apoi… iar liniște.

 

Evident, după cele 12 zile m-am întors la civilizație și am uitat, dar periodic încerc să rememorez acea situație și să-mi aduc aminte că pot trăi și fără telefon mobil NONSTOP.

 

Nu spune nimeni să luăm telefonul și să-l aruncăm în Dâmbovița, dar niciunul dintre noi nu este atât de important, de ocupat, de căutat încât să nu poată sta măcar 3-4 ore pe zi fără telefon.

 

Refuz să cred asta.

 

Nu suntem medici de urgență care pot fi chemați în orice secundă la datorie, nici pompieri, nici oameni de soarta cărora depind mii de vieți în orice secundă.

 

Suntem ingineri, jurnaliști, contabili, antreprenori, notari sau orice altceva.

 

Și nu mă veți putea convinge vreo secundă că suntem atât de importanți încât lumea se prăbușește dacă noi avem telefonul pe silent măcar 3 ore pe zi. Sau cât mergem la un spectacol. Chiar nu mă puteți convinge de asta.

Merg des în Olanda, în orașul în care am studiat acum 15 ani, iar la acea vreme aveam telefon mobil, însă nu smartphone. De fapt, aveam un telefon cu clapetă (roz, mai exact).

 

Prin urmare, când merg în toate cafenelele mele preferate de odinioară și am impulsul să stau pe telefon, se activează o luminiță roșie undeva: „Hei, când veneai aici singură, acum 15 ani, și stăteai câte două ore… cum te descurcai fără telefon?”.

 

Chiar așa… cum mă descurcam?

 

Mestecam mai atent mâncarea din farfurie, eram mai atentă la oamenii din jur, priveam pe geam, răsfoiam revistele din incintă, mă gândeam la o mie de lucruri pe care mi le doresc, îmi făceam planuri și… visam… Da, visam!

 

Când stăm cu ochii în telefon, chiar dacă avem impresia că suntem mai conectați ca oricând, suntem, de fapt, mai disociați de noi înșine ca oricând.

 

Primim conținutul altora, mesajele altora, ceea ce ALȚII vor să vedem (chiar dacă sunt oameni dragi sau conturi care ne interesează).

 

Fiind în permanență receptori de informație, când mai avem timp să… nu ne gândim la nimic? Să ne lăsăm gândurile libere, să privim fără nicio miză? Să admirăm ceva fără să fotografiem? Să ne bucurăm de ceva doar NOI, fără să împărtășim cu lumea?

 

Să stăm 2 ore la un spectacol de teatru – care oricum are și pauză de obicei, deci sunt practic o oră și o oră, fiindcă la pauză poți sta cât vrei pe telefon – și să ne concentrăm exclusiv la ceea ce se întâmplă pe scenă.

 

Să ne conectăm cu ceea ce ne oferă oamenii care-și dau sufletul acolo pentru noi, în loc să ne gândim ce vor de la noi X sau Y, care ne-au dat un mesaj exact atunci.

 

Un X sau un Y care cu siguranță nu trec printr-o situație de viață și de moarte atunci și acolo. Probabil apelurile sau mesajele lor reprezintă unul dintre sutele de mesaje și apeluri banale pe care le primim pe Whatsapp și email zi de zi.

 

Chiar așa, câte dintre mesajele și telefoanele pe care le primiți într-o zi sunt vitale? Câte sunt atât de urgente încât au nevoie de răspuns instantaneu?

 

Exact așa mă gândeam și eu…

 

Ca dovadă, pe vremurile când nu aveam telefon și exista doar fix, nu se întâmpla nicio dramă între momentul în care plecam de acasă și cel în care veneam.

 

Acum, în schimb, aud des această scuză: „Poate se întâmplă ceva acasă…”, „Poate e o urgență”.

 

Cu riscul de a vă supăra pe mine, acestea sunt scuze care să ne justifice dependența de „suzeta” noastră digitală.

 

De jucăria pe care nu putem s-o băgăm în buzunar și s-o închidem, ci trebuie să o știm acolo pregătită, activată, în caz că avem nevoie de o distracție rapidă sau de sentimentul că suntem mereu în control.

 

Încearcă să trăiești fără să privești ecranul telefonului măcar o oră pe zi. Ar putea începe să-ți placă!