Audrey Hepburn și Audrey Tatou – întâmplător două ,,Audrey” – sunt, pentru mine, două dintre cele mai frumoase femei care au apărut vreodată pe Marele Ecran. Fine, cu o fragilitate care ascunde multă forță și cu un farmec care cucerește prin mijloace subtile și învăluitoare, fără să strige.

Sunt minunate amândouă și totuși, ceea ce le unește peste timp nu este doar prenumele, ci o inexplicabilă nesiguranță de sine, căreia reușim să-i dăm de capăt doar dacă luăm în considerare standardele și presiunea societății, de când e lumea și pământul.

 

Audrey Hepburn a recunoscut în repetate rânduri, în interviuri, că nu s-a considerat niciodată frumoasă sau talentată și că, odată cu fiecare rol primit, se temea că și restul lumii își va da seama de asta și că va rămâne fără job.

Deși generații de oameni care n-au cunoscut-o niciodată se uită în continuare cu admirație și fascinație la fotografiile și filmele ei, pe timpul vieții Hepburn s-a luptat neîncetat cu sentimentul de impostură și cu imaginea interioară de ,,rățușca cea urâtă”.

La câteva decenii după moartea ei, fiul lui Audrey, Luca Dotti, confirma indirect – într-un interviu acordat revistei Vanity Fair – exact această tristă nesiguranță: ,,Mama credea că frumusețea ei e doar un mix bun de defecte. Credea că are nasul mare, picioare mari, că e prea slabă, cu sâni prea mici. Obișnuia să se privească în oglindă și să spună «Nu înțeleg de ce oamenii m-ar putea considera frumoasă»”

Cât despre Audrey Tatou, minunata ,,Amelie” – în mai multe interviuri cu ea am regăsit un discurs recurent și extrem de asemănător cu al celeilalte Audrey. I se pare de necrezut că a primit atâtea roluri bune, îi este teamă că, într-o zi, regizorii își vor da seama că n-are nimic special și vor înceta să o mai caute (pare un deja-vu, după paragraful de mai sus?) și recunoaște deschis că suferă de o acută nesiguranță de sine.

,,De multe ori caut siguranța de sine în regizorul cu care lucrez, sperând ca el să-mi dea acea doză de încredere care îmi lipsește în tot restul timpului” este doar cel mai recent citat din Tatou, dintr-un interviu pentru The-Talks.

Când eram în clasa a noua, o profesoară de informatică, doamna Șuteu, a făcut cu noi un experiment de viață foarte frumos (pe care l-am regăsit, ulterior, în ,,Chicken Soup for the Soul”, volumul unu, cartea lui Jack Canfield și Mark Victor Hansen). Ne-a rugat să luăm câte o foaie de hârtie, să facem o listă cu numele colegilor noștri de clasă, să scriem în dreptul fiecăruia ceva care ne place și pentru care îl apreciem și apoi să-i dăm ei foaia, nesemnată.

La următoarea oră, a venit cu un pumn de bilețele, câte unul pentru fiecare, conținând înșiruirea lucrurilor frumoase pe care le aveau de spus colegii noștri despre noi. Eu încă am bilețelul meu, într-un sertar acasă, deși au trecut 18 ani. Nici nu trebuie să mă uit pe el, fiindcă știu aproape pe de rost ce scrie acolo. N-am uitat nimic.

Multe dintre lucrurile scrise acolo erau părți ale mele pe care eu nu le vedeam sau nu le conștientizam la momentul respectiv, cu toate nesiguranțele adolescenței. Colegii mei, în schimb, le vedeau mai frumos și mai clar decât mine. Și, ironic, unele dintre cele mai mari temeri ale mele erau, în înșiruirea de pe acel bilețel, lucrurile pe care ei le apreciau cel mai tare. Ne vedeam unii pe ceilalți mult mai clar și mai frumos decât reușeam să ne vedem pe noi înșine.

De câte ori mă rog, am o rugăciune pe care eu am ,,inventat-o” instinctiv, într-un moment al vieții în care mă luptam cu propriile nesiguranțe. ,,Doamne, te rog ajută-mă să văd în mine ceea ce Tu vezi în mine”. Mă rog să reușesc să am, în fiecare zi, la fel de multă încredere în mine cum sunt sigură că are Dumnezeu în mine. În multe momente ale vieții, m-a pus în posturi pe care le-aș fi crezut insurmontabile, dar pe care le-am depășit cu brio.

Știind de ce sunt în stare, și eu aș vrea uneori să-mi acord mai mult credit, să am mai multă încredere, să mă arunc în gol cu siguranță deplină în aripile mele. Dar, ca toate lucrurile majore din viață, siguranța de sine e un proces continuu, nesfârșit. Nu îți iei diploma de ,,încredere în tine” și gata, ai absolvit cursul. Nu, fiecare zi e un nou examen, pentru totdeauna.